Arhive etichetă: wordpress

Băieţii buni nu rămân cu fetele

Plouă de câteva zile şi vizionez filme. Parţial. Câteva scene. Destul pentru a transforma sufletul într-un obiect. Accesoriu pentru mântuire.

Am revăzut ” Casablanca”. Doar pentru scena revederii lui Rick cu Ilsa. Şi ce frumos cânta la pian negrul ăla, Sam, „As time goes by”!

Am revăzut ” Vă place Brahms?”. Ce frumoasă era Paula alături de tânărul acela nebun, Philip! Şi muzica…Aţi ascultat vreodată, trişti, a-ntâia şi a treia de Brahms? Acum am înţeles şi de ce englezii i-au spus filmului ” Goodbye again”.

Am revăzut şi ” Hanover Street”. Băh, ce dragoste între maiorul ăla, Halloran şi Margaret. Muzica n-am reţinut-o. Doar un dans în ploaie între cei doi. Bun de soluţie perfuzabilă în caz de 112.

Am revăzut şi ” Gone with the wind”. Poate măcar unul dintre voi să-mi explice de ce dreaqu nu-l iubea Scarlett pe Rhett?

Şi Rick, şi Philip, şi David, şi Rhett rămân fără fete. Şi ce băieţi buni. Şi frumoşi. De ce ne-am mai plânge noi, nişte bieţi pârliţi, de câte-o dragoste pierdută, pe-aici pe WordPress?

Nud de femeie versus nud de bărbat.

Deşi în cazul femeilor lucrurile sunt clare, orice nud e purtător de emoţie, chiar şi cel rubensian, în cazul bărbaţilor lucrurile sunt confuze, mai mulţi oameni de artă încercând să stabilească criteriile estetice prin care putem deosebi un nud artistic valoros de pornografie. După lungi controverse, singura concluzie unanim acceptată e că dacă organul sexual e excitat e pornografie, dacă e flasc e artă. O părere absolut diferită de a mea. Lucru ce mă îndreptăţeşte să spun că nu mă pricep la artă iar ei, artiştii, habar n-au cât de valoroasă e o erecţie.

Încerc o cale de mijloc dar principiul terţului exclus anulează din start orice posibilitate de existenţă logică a unui termen mediu între două propoziţii contradictorii. Aşa că nu voi mai judeca niciun text de pe WordPress. Nu mă pricep. Sigur, însă, voi înjura. Pot!

Cafeneaua wordpressului.

WordPressul a început să semene cu cafeneaua aceea uitată de timp în micul oraş privincial. O cafenea în care atunci când se aduce nota, cel care are posibilitatea, achită o cafea în plus, cafea care rămâne „liberă”, adică achitată şi neconsumată,  destinată oricărui drumeţ dispus să deschidă uşa şi să întrebe dacă e vreo cafea liberă.

Un gest normal, fără nicio jenă sau inhibiţii ipocrite. Fiecare blogger de pe WordPress oferă o cafea. Chiar dacă marchizul de Condorcet a demonstrat matematic că mulţimea e stupidă şi te poţi trezi cu cine ştie ce tâmpit prin bătătură. Unul care soarbe zgomotos sau care aruncă cu ceaşca după tine neplăcându-i cafeaua.

…E vară. Fiecare a scos măsuţe afară, miroase de la o poştă a cafea şi a singurătate.

Nimicul din noi

Prietene, totul e un fake ordinar…

Chiar şi măgarul ăsta (wordpressul) pe care încălecaţi ne simţim iisuşi şi ne plimbăm între nimicul lumii şi lumea nimicului. Da, e cea mai frumoasă formă de nihilism. D`ăla nietzscheian. Postulăm esenţe invizibile negând valorile încă existente ale unei lumi încă aparente. Superficiali, încercăm să intrăm în Cetate ocolind Golgota. Bieţi Iovi, bolile noastre nu sunt consecinţa unei crize dintre divinitate şi diavol! Bieţi alcoolestetici atei, chiar credem cî la ţeava alambicului în care distilăm nimicul va curge absolutul?

Nu, prietene, nimicul e doar negaţia a ceea ce ar trebui să fie, spune manualul de utilizare a vieţii.

Grecii, mai visători, l-au alintat Neant. Atomiştii i-au spus Golul. Platon, alteritatea faţă de fiinţă. La un talk show în agora, speriat, l-a redefinit „privarea de fiinţă”. Augustin şi misticii l-au folosit în scopuri electorale şi l-au făcut semnul finitudinii , abandonarea spaţiului întâlnirii cu El. Oh, Doamne, filozofia făcută praf de Nimic! Qvo vadis?  Hegel, mai âiret, il transformă în fiinţă pură, maxim abstractă şi nedeterminată.

Prietene, nimicul e în noi. Alături de celelalte şi la fel ca celelalte. Rămâne doar să-l recunoaştem.

 

About me.

Prieteni, hai să nu ne minţim, suntem nişte oameni îngrozitor de singuri. Încercăm pe WordPress-ul ăsta amărât  alchimia convertirii pixelilor digitali în emoţii analogice, fără să ştim că, de fapt, oferim vulnerabilităţile noastre lumii. Totul în numele retardului emoţional ce ne-a cuprins după consumul în exces de like-uri şi unfriend-uri.

Sigur, încercarea noastră poate fi încadrată într-o anumită estetică a confortului. Cea a privirii fixate pe linia orizontului. Ne e frică de „aproape”. Plonjăm în atemporal conştienţi fiind că secundele nu mai au proprietăţi fizice, sunt parte a ubicuităţii noastre. Numai aşa lumea lor, cea de toate zilele şi de toate regulile, nu ne va aparţine.

Până şi de adevăr ne este frică. Ca alibi, l-am multiplicat: adevăr după credinţă şi adevăr după raţiune. Şi apoi ne pierdem în intervalul ăsta închis până ne ia dracu’, filozofând despre căutări prin prisma rătăcirii voluntare.

Prieteni, nu există ierarhii. Sau dacă există sunt lipsite de orice bază logică sau biologică. Sunt doar prejudecăţi sau evenimente întâmplătoare sprijinite de mituri, spunea un tip deştept. Hai sa fim liberi! Hai să prizăm anarhia aruncând cu pietre în toate templele arealului nostru consumerist. Un singur lucru vă rog, nu folosiţi pietre din temple dărâmate anterior.

„Prieteni, eu nu vă sunt prieten”, spunea Laertius şi toată lumea crede că e doar o eroare de traducere, textul fiind incomplet. Mă tem că nu e decât o altă formă a legii conservării energiei.