Arhive etichetă: voce

„Scarlett O’Hara nu era frumoasă, dar…”

Acest text este un omagiu adus tuturor îndrăgostiţilor care n-au avut la vremea primei iubiri telefon mobil sau internet.

Cea mai tare dragoste e aia din clasa a noua. Dacă n-aţi avut parte de ea, sunteţi orfani.

Tipa era mai mare cu un an. Învăţa dimineaţa. Eu, după amiaza. În aceeaşi bancă, penultima, rândul de la geam. Nu era frumoasă. Era stranie. Plutea în mister şi avea o voce cum n-am mai regăsit decât târziu, la o femeie care m-a iubit nebuneşte şi pe care am iubit-o la fel (sfârşitul nu contează). Soseam cu o oră mai devreme la şcoală numai pentru a o privi câteva clipe. Acum, când vreau să-mi arăt cât de preţios este timpul, mă raportez la acele clipe.

Primul semn fizic pe care am hotărât să-l trimit pentru a-i sesiza faptul că exist a fost un fragment decupat dintr-o carte. O citisem de trei ori în vara de după examenul de treaptă. Era începutul din ” Pe aripile vântului” – Scarlett O’Hara nu era frumoasă, dar bărbaţii nu-şi dădeau seama de asta când erau sub farmecul ei... L-am pus în bancă, într-o crăpătură ce-l făcea aproape invizibil. De ce acest bilet? Nu ştiu. Poate pentru că dragostea neîmpărtăşită te face schizoid, bun de balamuc, rău etc., etc.

Nu am dormit în noaptea aceea. Făcusem zeci de scenarii legate de reacţia ei. De frică, a doua zi, nu am venit la prima oră. Şi…victorie! În aceeaşi crăpătură, un ghemotoc alb, de hârtie, făcu să-mi duduie cordul.

„Doar atât ai citit?”

După acest mesaj totul s-a schimbat. Pământul s-a învârtit invers, am luat nota trei la fizică (băiat premiant), m-am certat cu cel mai bun prieten, am scris cele mai multe poezii pe cap de fiinţă iubită.

Zi de zi, până la vacanţă, ne-am lăsat în bancă, câte două trei rânduri aiurite, despre ce am citit sau ce-am văzut în lunga noastră viaţă faimoasă. Ne feream de colegi şi ne zâmbeam  în cele câteva secunde cât dura părăsirea clasei. O priveam cum cobora scările şi câteva ore gândurile mele mestecau acele priviri. Nu i-am rostit niciun cuvânt până în ultima zi de şcoală a ei. Clasa a zecea termina mai devreme.  Am bâiguit un „succes”, aproape neinteligibil. Ştiu că m-a auzit pentru că mi-a mulţumit cu cea mai frumoasă voce din lume.

Nu a reuşit să ia examenul de treapta a doua, media nu i-a permis să rămână în acel liceu. A fost repartizată la un altul.

Mult timp după aceea ne-am scris. În fiecare scrisoare încercam să-i pun un fragment decupat cu începutul acela – Scarlett O’ Hara nu era frumoasă…La biblioteca oraşului erau patru volume. Niciunul nu mai are primele trei rânduri. O doamnă din Sinaia la care ne-am cazat într-o excursie şi acum se întreabă probabil cine i-a vandalizat biblioteca. Şi vreo trei prieteni. Şi toţi anticarii pe care i-am întâlnit. Ea se amuza teribil.

Nu ştiu dacă interesează pe cineva sfârşitul acestei poveşti redate pe repede înainte. Într-o zi poate o să fiu mai darnic. Nu cu voi. Cu mine. Sunt poveşti care merită reţinute numai pentru un cuvânt, o voce, un început.

Dragostea pixelată, împachetată în hârtie colorată.

Maifrentz, lăsaţi dragostea aşa cum este! Înnebunesc când o ambalaţi şi pachetul mi-o arată zâmbitoare, strălucitoare, plină de flori, steluţe şi zâmbete, servită cu amintiri leshioase, zău, nu o pot suporta, atâta dulcegărie îmi creşte glicemia spirituală, m-am săturat de trandafiri şi bănci pustii, daţi-mi vinul ăla sec ce mă ameţeşte, cuţitul care taie feliuţe din noi, nebunia aia sălbatică, insomnia ce ne stoarce şi ne ucide visele, da,  dragostea adevărată nu împlineşte nici-un vis, imită o realitate pe care doar o intuim.

Pe ce te bazezi? (o voce din mulţime)

Platon , în „Banchetul”, i-a atribuit un sens ontologic. Şi de eliberare. Nostalgia către absolut. O trecere de la sensibil la suprasensibil, folosind ierarhia frumuseţii.

Aristotel o atribuie motorului imobil al sferei stelelor fixe, Dumnezeului suprem, care fiindcă este bun şi frumos, şi-o asumă. Este obiectul iubirii. Nu şi subiectul său.

La ambii, iubirea are un caracter exclusiv înnăscut şi netransmisibil. De aceea nu mai încercaţi să o copiaţi. Iese un fake, o chinezărie, un kitch…

Plotin e mai romantic. Indică o tendinţă către absolut şi o leagă de ipoteza sufletului, ca modalitate de întoarcere la Unul.

Gândirea creştină o face praf. Carnal şi concupiscentă. În opoziţie cu agapele.

Renaşterea redescoperă matricea platonică: forţa cosmică, motorul lumii şi condiţie a ordinii, finalităţii şi unităţii sale.

Noi , prin empirism şi raţionalism, încercând o interpretare mecanicistă a realităţii, o analizăm psihologic: pasiune sau sentiment? Freud o face dorinţă şi pulsiuni sexuale. Pentru conservarea individului şi a speciei. Marcuse…Stop!

Ce dracu e dragostea, maifrentz?

„…plutim ca păpădiile sferice/ lunecând jubilând în prăpastie…” (o altă voce din mulţime)