Arhive etichetă: viaţă

Povesti nemuritoare (2)

„…În astfel de momente aş vrea să simt şi să vorbesc ca Cehov. Să acţionez sau să nu acţionez, prin delicateţuri prăfuite. Şicul melancoliei. Lente destituiri. Alunecări în neant printre flori veştede. Pe fond de sonate, de suspine. Un Vania al evanescenţei. O anume paloare şi toamnă tot anul. O conversaţie aleasă, uneori un râset ascuţit. O cădere care nu vine, care întârzie ruşinos, cârcotind prin colburi. O viaţă care se târăşte. Un orgoliu în plagă. O rană refăcută când timpul se opreşte. Chipuri care trec, îngeri spulberaţi. Visări de nobil în seri lâncezânde. Cuvinte cum visez eu: să nu spună nimic, să încheie cu ce mi-a mai rămas de spus.

(…)

Trupul meu e paradisul pulsiunilor. Sau infernul. Când unul, când celălalt. Lumea mă crede exaltat. O spune. O scrie. Placiditate fără ticuri. Umblet rustic. Laconic şi taciturn. Ticsit de cunoaştere de sine. De simţiri şi percepţii nenumărate. Infinit de mărunte., deodată localizate, captate cu forţa. Îndopate cu sens, trimise brusc să se bată. Îngropate, repede exhumate. Ţintuite, repede eliberate. Şi toate astea colcăie, ascultaţi-mă pe mine. Colcăie de eliberări, de despiedicări. De vrăjiri. Deprinderi înnăscute, transmutate, biciuite, strivite, exacerbate. Prin cuvinte, prin energia cuvintelor. Cuvinte agitate, novatoare, arheologice, minerale sau fermentatoare. Atinse de muzică. Muzica răsunătoare a frumuseţii în mers. Vrăjitoreasca muzică a înverşunătorilor de a crea frumosul.

(…)

Îmi inventez un aer capitulard. Caste mişcări înspre tăcere, abandon, vid. Demnitarii inteligenţei şubrede m-ar iubi astfel. Nu mă pot iubi decât astfel.”

Marcel Moreau , „Discurs contra piedicilor”, Editura Libra, Bucureşti, 1993, pg.  189-190

Poveşti nemuritoare (1)

„( …) Adevărata viaţă e în altă parte. Suntem însă în lume. Metafizica se iveşte şi se menţine în acest alibi. Ea este întoarsă către „altundeva” şi „altceva” şi „altul”. Apare ca o mişcare dintr-un „acasă ” pe care-l locuim şi îndreptată către o „străinătate”, către un dincolo.

(…) Dorinţa metafizică tinde către cu totul altceva, către cel absolut altul. La baza dorinţei, potrivit interpretării obişnuite, s-ar găsi nevoia, dorinţa ar marca o fiinţă săracă sau incompletă sau căzută din măreţia trecută. Dorinţa ar coincide, aşadar, cu conştiinţa a ce s-a pierdut. Ea ar fi în mod esenţial nostalgie, dor de întoarcere. Astfel formulată însă, ea nici n-ar bănui măcar ce e cel cu adevărat altul. Dorinţa metafizică nu aspiră la întoarcere. Se vorbeşte cu uşurinţă de dorinţe satisfăcute sau de nevoi sexuale, morale şi religioase. Dragostea însăşi e privită ca o foame sublimă. Dorinţa metafizică are o alta intenţie. Ea vizează ceea ce se găseşte dincolo de tot ce ar fi simpla satisfacţie. Cel dorit nu împlineşte dorinţa, ci o adânceşte. Dorinţa metafizică se hrăneşte cu propria foame. Ea nu anihilează distanţa. E un raport a cărui valoare stă în îndepărtare.

(…) Dorinţa metafizică nu mai e cerul, ci Invizibilul. A muri pentru cele nevăzute, iată metafizica. Însă aceasta nu vrea să spună că dorinţa se poate lipsi de acte. Doar că aceste acte nu sunt nici încheiere, nici mângâiere, nici liturghie ”

Emmanuel Levinas – ” Totalitate şi infinit. Eseu despre exterioritate” -Ed. Polirom, Iaşi 1999, pag. 17-18

Nimicul din noi

Prietene, totul e un fake ordinar…

Chiar şi măgarul ăsta (wordpressul) pe care încălecaţi ne simţim iisuşi şi ne plimbăm între nimicul lumii şi lumea nimicului. Da, e cea mai frumoasă formă de nihilism. D`ăla nietzscheian. Postulăm esenţe invizibile negând valorile încă existente ale unei lumi încă aparente. Superficiali, încercăm să intrăm în Cetate ocolind Golgota. Bieţi Iovi, bolile noastre nu sunt consecinţa unei crize dintre divinitate şi diavol! Bieţi alcoolestetici atei, chiar credem cî la ţeava alambicului în care distilăm nimicul va curge absolutul?

Nu, prietene, nimicul e doar negaţia a ceea ce ar trebui să fie, spune manualul de utilizare a vieţii.

Grecii, mai visători, l-au alintat Neant. Atomiştii i-au spus Golul. Platon, alteritatea faţă de fiinţă. La un talk show în agora, speriat, l-a redefinit „privarea de fiinţă”. Augustin şi misticii l-au folosit în scopuri electorale şi l-au făcut semnul finitudinii , abandonarea spaţiului întâlnirii cu El. Oh, Doamne, filozofia făcută praf de Nimic! Qvo vadis?  Hegel, mai âiret, il transformă în fiinţă pură, maxim abstractă şi nedeterminată.

Prietene, nimicul e în noi. Alături de celelalte şi la fel ca celelalte. Rămâne doar să-l recunoaştem.