Arhive etichetă: suflet

Scrisori (3)

Tu,

ai crescut pe sufletul meu cum creşte câinele pe lătrătura sa, cum creşte timpul pe ding-dang şi zeul când ne vine să ne spânzurăm.

Nu pune mâna peste mine , dacă-i vară că, n-ai să înţelegi nimic, stimată doamnă- domnişoară, din frig. Vino când nu merge nimeni, când nu avem picioare, vino dar, mai ales, când voi fi orb, lumino.

Nu-i aşa că nu mai ştii cum îmi arată chipul? Val verde lingând nisipul…Adu zarurile să-l tragem la sorţi! Mă tem că de o veşnicie de oră noi suntem morţi.

Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape, dacă respir, te-mping în aer, neoglindito peste ape, tu dulce vaer.

 

nichita nichita nichita nichita

Reclame

Scrisori (1)

Iubito,

mă gândesc la tine ca un borfaş la ceasul unui lord. Dacă eşti tandră sau numai o căţea cu pielea catifelată, pe mine nu mă interesează.  Adevărul e că niciodată nu am reuşit să aproximez distanţele. Nici acum n-aş putea să spun dacă eşti departe sau nu, parcă acolo până unde văd e o margine sau altceva. Atât de obosiţi picăm unul în braţele altuia sprijinindu-ne în buze sau în vârful cuvintelor de dragoste…

Ţi-ai crescut parcă anume părul cel mai lung din lume ca-ntr-un giulgi să-ţi ţii într-însul trupul tău curat ca plânsul. De ce dai voie vântului să umble prin părul tău şi să ţi-l răvăşească?

Am părăsit în mare grabă sufletul tău lăsând urme adânci ca în cenuşă. Motivele pentru care plângi sunt mai vechi decât noi. Ştim, suntem nişte morţi pentru mai târziu.

Iubito, eu sunt această piatră, iubeşte-o şi se va preface într-un tânăr bărbat, care pe ţărm îţi va spune: ” iubito, eu sunt această piatră…”

Tu să mă ierţi că nu pot fără tine, că ochii mei sunt când căprui, când verzi.

 

ivănceanu manasia cârstean sorescu ivănescu stanca mureşan duna ursachi păunescu

Luni…

…ai dreptul să mă arzi pe rug, să mă vinzi ca sclav, să mă urăşti iremediabil.

În restul zilelor mă poţi iubi. Nu pentru trupul meu, simplă ficţiune a sufletului. Nu pentru inima mea, această felină obosită. Nu pentru cuvintele rostite-ţi. Ci pentru versul acela al lui Brumaru, nerostit ţie,  nedespărţit mie:” afară plouă laic şi-s trist şi mi-i urât”, pentru tipul acela ce-ţi zâmbeşte la semafor şi te dezbracă hulpav, pentru libertatea noastră, cea care rămâne după ce noi, cei condiţionaţi, restituim condiţionării, sartrerian, iubirea noastră.

Da, poate adjectivele s-au mai răcit, dar disperarea , ca şi speranţa, n-au în comun decât iluzia, mi-e frică să nu -ţi construiesc o lume ilegală, neprinsă în PUZ, iar tu, nevinovată, să fii obligată să o demolezi la cererea autorităţilor.