Arhive etichetă: iubire

Loser

Târziu am aflat  că nu mai există drum spre tărâmul perechilor.

Am aflat şi că, de la o vreme, toate femeile poartă ochii şi costumul tău  mov, deux-pieces. Oftalmologul mi-a spus că sunt doar aşchii ale clipei. Nu dăunează. Ies cele mai frumoase haiku-ri din ele. Mi-a recomandat să nu-mi mai număr paşii pentru că mi se va face dor de drum.

„Această minţită iubire e totuşi mai mult ca nimic…” încă se aude în troleul ăla vechi ce străbate oraşul de la un capăt la altul. Chiar şi ospătarul de la grădina de vară murmură  cuvintele tale. Doamna de la bibliotecă mi le-a trecut în fişă. Tipului de la anticariat, însă,  i-am cerut să nu scoată niciun cuvânt. Mi-era teamă că aş fi descoperit o conspiraţie imensă. Florăreasa îmi făcuse cu ochiul, complice, înainte.

Ultima mea rugă laică către tine se pierde în timp. Sunt înconjurat de munţi de gunoaie. Pană şi gândurile le-am închis într-un pet, iar vocalele le-am amestecat cu resturile de la Mc, am auzit că rezistă. Unii le folosesc ca pietre pentru templu.

Am încercat, de foamea de tine, să-ţi mănânc imaginea oriunde apare pe străzile acestea înguste, de provincie. Au rămas numai ruine. N-am reusit să te desprind de pe ziduri şi am mestecat de-a valma. Primarul a declarat starea de urgenţă. Pentru a salva oraşul am fost declarat ” persona non grata” şi urcat în primul tren. Am nimerit în vagonul vandalizat cu ani în urmă, în noapte, când de-abia cumpărasem lumea şi am scris împreună, cu carioca,  ” for ever and a day ” , sub  mânerul semnalului de alarmă.

Reclame

Poveşti nemuritoare (4)

„…Haideţi să lăsăm de-o parte Sfintele Scripturi şi să ne întoarcem în lumea care ne înconjoară. Unde îşi recuperează americanul modern măsura valorii, nu în calitate de cel ce pune pâinea pe masă sau ca integrator economic, ci ca menestrel romantic şi cavaler falic, ca personaj, întruchipare şi erou? În adulter. Şi unde reuşeşte femeia americană, redusă la nesimţire de sclavia gospodăriei şi compania imbecilizantă a odraslelor nesătule, să-şi recupereze puterea de decizie, de îndrazneală şi de discriminare-pe scurt, demnitatea? În adulter. Bărbatul şi femeia adulterului sosesc la locul faptei despuiaţi de toate falsele uniforme furnizate de societate; nu vin cu alta recomandare decât cu cea proprie lor, nu posedă alte calificări decât cele încredinţate lor de Dzeu, adică euri nesăţioase şi organe genitale funcţionale. Se întâlnesc întru iubire, pentru iubire, cu iubire; tresaltă într-o glorie nepoluată de înţelepciunea lumească; ei sunt cu adevărat copiii luminii. Acei dintre voi- cei a căror feţe mă ţintuiesc amuţite în timp ce mă zvârcolesc în acest amvon imaginar- voi, cei care v-aţi dezbărat de somn şi aţi comis un adulter, veţi încuviinţa în inimile voastre adevărul spuselor mele.

Dintotdeauna Cuvântul e scandalos. Vă implor, nu desconsideraţi, după ce veţi fi reflectat, interpretarea pe care meditaţia mea asupra acestor porţiuni ale Scripturii le-a precipitat înţelegerii mele.

Mai exact, sacramentul căsătoriei, aşa cum a fost instituit în imposibilitatea lui obstinată de către  Mântuitorul nostru, există doar ca pre-condiţie a sacramentului adevărului. Unuia îi facem o reverenţă simbolică şi jurăminte forţate; celuilalt o reverenţă vie, de prezenţă carnală hărăzită interdicţiei şi jurăminte care ne restituie inima în timp ce ne tremură vocea rostindu-le. Cearşafurile căsătoriei sunt ţesute cu firele de plumb ale eternităţii; materialul canapelei adulterine e împănat cu filamentele vii, luminoase, ale efemerului, ale timpului însuşi, elementul nostru, unicul nostru element, căruia Iisus I s-a  închinat, păşind în istorie, în loc să-l evite, precum Buddha.

(…)

Noi suntem o generaţie adulterină. Să o celebrăm. ”

John Updike , ” O lună de duminici”, pg 46-47, Editura Univers, 2009

Scrisori (2)

Iubita mea,

dezarticulată şi perpendiculară, privirea ta e o maşină de cusut norii…ieri te-am căutat toată ziua la mica publicitate.

Cum aş putea să te uit când circuli fără bilet pe toate liniile palmelor mele, când în fiecare dimineaţă când mă bărbieresc tu eşti acolo, mă aştepţi şi îmi dai ” bună dimineaţa ” din oglindă? Când tu vii la mine în fiecare noapte, despici fereastra în două şi intri, şi ieşi, şi intri şi te uiţi, şi mă uiţi, îmi intri pe sub piele epilându-mi venele prin interior şi te plimbi cu gondola tăcută pe arterele mele şi îmi tulburi sângele.

Să taci, îţi scriu fiindcă-i noapte limpede ca o frunte de ied, fiindcă mi-e cerul gurii amar ca pieliţa nucilor moi, îţi scriu fiindcă suntem uituci amândoi.

Ţi-aş da deoparte părul cu gura de pe gât, cu gura ţi-aş desface nasturii mici de bluză şi ţi-aş şopti în urechea ta fleaţă şi confuză: afară plouă laic şi-s trist şi mi-e urât…

Mi-e dor de tine peste tot. Am putea privi acelaşi tavan împreună. Iadul înseamnă să nu te mai pot gândi şi pedeapsa pentru prea puţină dragoste nu e moartea ci nenumărate morţi.

Dar mie îmi sunt sorocite, pesemne, plecări mai dramatice. Mi-e dat să mă smulg din privelişti cu sufletul nepregătit, cum dat mi-e să plec din iubire când încă mai am de iubit.

 

roll tănase bănuş brumaru dragu cassian

Pseudo love story

Un copil devine adolescent când pune mâna pentru prima oară pe telefon şi sună o fată. Adolescentul devine bărbat în momentul în care pune telefonul în furcă. Înainte ca femeia să termine ceea ce are de spus. Sunt lucruri aflate în liceu, pe vremea când făceam practica. Demult. De la un muncitor.

O legendă urbană spunea, tot cam pe atunci, că fiecare avem o jumătate. Identică. Trebuie doar căutată, găsită, păstrată. Reţeta fericirii. Simplu. Exact ca-n manualele lui Dale Carnegie.

Dar am crescut şi m-am convins că fiecare iubire e doar o repetiţie la marea singurătate. Se respectă astfel identitatea indiscernabililor. Nu pot exista în natură doi indivizi perfect asemănători şi egali. De nedistins între ei. O spune şi Leibnitz într-un eseu în care justifică principiul raţiunii suficiente: Dumnezeu, care acţionează după criterii de înţelepciune şi de economie, n-ar fi avut nicio raţiune pentru a crea două lucruri în loc de unul.

Nu există iubire. Doar o egoistă regăsire de sine.

Dacă nu sună telefonul, sunt eu, iubi…

Dragostea pixelată, împachetată în hârtie colorată.

Maifrentz, lăsaţi dragostea aşa cum este! Înnebunesc când o ambalaţi şi pachetul mi-o arată zâmbitoare, strălucitoare, plină de flori, steluţe şi zâmbete, servită cu amintiri leshioase, zău, nu o pot suporta, atâta dulcegărie îmi creşte glicemia spirituală, m-am săturat de trandafiri şi bănci pustii, daţi-mi vinul ăla sec ce mă ameţeşte, cuţitul care taie feliuţe din noi, nebunia aia sălbatică, insomnia ce ne stoarce şi ne ucide visele, da,  dragostea adevărată nu împlineşte nici-un vis, imită o realitate pe care doar o intuim.

Pe ce te bazezi? (o voce din mulţime)

Platon , în „Banchetul”, i-a atribuit un sens ontologic. Şi de eliberare. Nostalgia către absolut. O trecere de la sensibil la suprasensibil, folosind ierarhia frumuseţii.

Aristotel o atribuie motorului imobil al sferei stelelor fixe, Dumnezeului suprem, care fiindcă este bun şi frumos, şi-o asumă. Este obiectul iubirii. Nu şi subiectul său.

La ambii, iubirea are un caracter exclusiv înnăscut şi netransmisibil. De aceea nu mai încercaţi să o copiaţi. Iese un fake, o chinezărie, un kitch…

Plotin e mai romantic. Indică o tendinţă către absolut şi o leagă de ipoteza sufletului, ca modalitate de întoarcere la Unul.

Gândirea creştină o face praf. Carnal şi concupiscentă. În opoziţie cu agapele.

Renaşterea redescoperă matricea platonică: forţa cosmică, motorul lumii şi condiţie a ordinii, finalităţii şi unităţii sale.

Noi , prin empirism şi raţionalism, încercând o interpretare mecanicistă a realităţii, o analizăm psihologic: pasiune sau sentiment? Freud o face dorinţă şi pulsiuni sexuale. Pentru conservarea individului şi a speciei. Marcuse…Stop!

Ce dracu e dragostea, maifrentz?

„…plutim ca păpădiile sferice/ lunecând jubilând în prăpastie…” (o altă voce din mulţime)

 

Luni…

…ai dreptul să mă arzi pe rug, să mă vinzi ca sclav, să mă urăşti iremediabil.

În restul zilelor mă poţi iubi. Nu pentru trupul meu, simplă ficţiune a sufletului. Nu pentru inima mea, această felină obosită. Nu pentru cuvintele rostite-ţi. Ci pentru versul acela al lui Brumaru, nerostit ţie,  nedespărţit mie:” afară plouă laic şi-s trist şi mi-i urât”, pentru tipul acela ce-ţi zâmbeşte la semafor şi te dezbracă hulpav, pentru libertatea noastră, cea care rămâne după ce noi, cei condiţionaţi, restituim condiţionării, sartrerian, iubirea noastră.

Da, poate adjectivele s-au mai răcit, dar disperarea , ca şi speranţa, n-au în comun decât iluzia, mi-e frică să nu -ţi construiesc o lume ilegală, neprinsă în PUZ, iar tu, nevinovată, să fii obligată să o demolezi la cererea autorităţilor.