Arhive etichetă: dragoste

Dragostea pixelată, împachetată în hârtie colorată.

Maifrentz, lăsaţi dragostea aşa cum este! Înnebunesc când o ambalaţi şi pachetul mi-o arată zâmbitoare, strălucitoare, plină de flori, steluţe şi zâmbete, servită cu amintiri leshioase, zău, nu o pot suporta, atâta dulcegărie îmi creşte glicemia spirituală, m-am săturat de trandafiri şi bănci pustii, daţi-mi vinul ăla sec ce mă ameţeşte, cuţitul care taie feliuţe din noi, nebunia aia sălbatică, insomnia ce ne stoarce şi ne ucide visele, da,  dragostea adevărată nu împlineşte nici-un vis, imită o realitate pe care doar o intuim.

Pe ce te bazezi? (o voce din mulţime)

Platon , în „Banchetul”, i-a atribuit un sens ontologic. Şi de eliberare. Nostalgia către absolut. O trecere de la sensibil la suprasensibil, folosind ierarhia frumuseţii.

Aristotel o atribuie motorului imobil al sferei stelelor fixe, Dumnezeului suprem, care fiindcă este bun şi frumos, şi-o asumă. Este obiectul iubirii. Nu şi subiectul său.

La ambii, iubirea are un caracter exclusiv înnăscut şi netransmisibil. De aceea nu mai încercaţi să o copiaţi. Iese un fake, o chinezărie, un kitch…

Plotin e mai romantic. Indică o tendinţă către absolut şi o leagă de ipoteza sufletului, ca modalitate de întoarcere la Unul.

Gândirea creştină o face praf. Carnal şi concupiscentă. În opoziţie cu agapele.

Renaşterea redescoperă matricea platonică: forţa cosmică, motorul lumii şi condiţie a ordinii, finalităţii şi unităţii sale.

Noi , prin empirism şi raţionalism, încercând o interpretare mecanicistă a realităţii, o analizăm psihologic: pasiune sau sentiment? Freud o face dorinţă şi pulsiuni sexuale. Pentru conservarea individului şi a speciei. Marcuse…Stop!

Ce dracu e dragostea, maifrentz?

„…plutim ca păpădiile sferice/ lunecând jubilând în prăpastie…” (o altă voce din mulţime)

 

Blogger in love.

Hei, hombre, ştii foarte bine că ploaia asta nu-ţi aparţine, fiinţă mefistofelică cu aromă de Don Quijotte, nu o poţi asimila invocând un barter echitabil, tu eşti doar un hoinar cu urme, fără paşi, ieşit din războiul ăsta ciudat, fără învingători şi fără învinşi, cu fiecare zi de pace mori puţin, singura consolare, plăcere masochistă, e anotimpul în care îţi lingi rănile.

…Ştii bine că nu e perfectă (nici nu cred că există dragoste între fiinţe perfecte, un banal proces verbal de predare-primire în două exemplare e suficient) şi o iubeşti in rem, nu pe ea fiinţa, ci faptele ei. Ţi-ai modelat gesturile, ticurile, după ridurile ei, dimensiunea asta uzurpatoare a timpului mă înnebuneşte, vă ţineţi de mână doar pentru că singurătatea, târfa asta sublimă îţi face cu ochiul, din ceaşca de cafea curge o tăcere interogativă şi recesivă, ai fuma o ţigară – truc simplu pentru a plonja în cerc, departe de amintiri necircumstanţiale şi neîntâmplate, fugi până la capătul străzii unde aceeaşi ţigancă tristă aşteaptă să-ţi ghicească în palmă– nu ai nicio salvare, tramvaiul ăsta nu duce nicăieri, te surprinde doar faptul că idioţii au confundat serendipitatea cu dragostea prin folosirea extensiilor „întâmplare norocoasă care îţi schimbă viaţa” şi „arta de a găsi lucruri plăcute fără să le cauţi”…