Arhive etichetă: disperarea

Luni…

…ai dreptul să mă arzi pe rug, să mă vinzi ca sclav, să mă urăşti iremediabil.

În restul zilelor mă poţi iubi. Nu pentru trupul meu, simplă ficţiune a sufletului. Nu pentru inima mea, această felină obosită. Nu pentru cuvintele rostite-ţi. Ci pentru versul acela al lui Brumaru, nerostit ţie,  nedespărţit mie:” afară plouă laic şi-s trist şi mi-i urât”, pentru tipul acela ce-ţi zâmbeşte la semafor şi te dezbracă hulpav, pentru libertatea noastră, cea care rămâne după ce noi, cei condiţionaţi, restituim condiţionării, sartrerian, iubirea noastră.

Da, poate adjectivele s-au mai răcit, dar disperarea , ca şi speranţa, n-au în comun decât iluzia, mi-e frică să nu -ţi construiesc o lume ilegală, neprinsă în PUZ, iar tu, nevinovată, să fii obligată să o demolezi la cererea autorităţilor.