Arhive etichetă: bibliotecă

Loser

Târziu am aflat  că nu mai există drum spre tărâmul perechilor.

Am aflat şi că, de la o vreme, toate femeile poartă ochii şi costumul tău  mov, deux-pieces. Oftalmologul mi-a spus că sunt doar aşchii ale clipei. Nu dăunează. Ies cele mai frumoase haiku-ri din ele. Mi-a recomandat să nu-mi mai număr paşii pentru că mi se va face dor de drum.

„Această minţită iubire e totuşi mai mult ca nimic…” încă se aude în troleul ăla vechi ce străbate oraşul de la un capăt la altul. Chiar şi ospătarul de la grădina de vară murmură  cuvintele tale. Doamna de la bibliotecă mi le-a trecut în fişă. Tipului de la anticariat, însă,  i-am cerut să nu scoată niciun cuvânt. Mi-era teamă că aş fi descoperit o conspiraţie imensă. Florăreasa îmi făcuse cu ochiul, complice, înainte.

Ultima mea rugă laică către tine se pierde în timp. Sunt înconjurat de munţi de gunoaie. Pană şi gândurile le-am închis într-un pet, iar vocalele le-am amestecat cu resturile de la Mc, am auzit că rezistă. Unii le folosesc ca pietre pentru templu.

Am încercat, de foamea de tine, să-ţi mănânc imaginea oriunde apare pe străzile acestea înguste, de provincie. Au rămas numai ruine. N-am reusit să te desprind de pe ziduri şi am mestecat de-a valma. Primarul a declarat starea de urgenţă. Pentru a salva oraşul am fost declarat ” persona non grata” şi urcat în primul tren. Am nimerit în vagonul vandalizat cu ani în urmă, în noapte, când de-abia cumpărasem lumea şi am scris împreună, cu carioca,  ” for ever and a day ” , sub  mânerul semnalului de alarmă.

Reclame

„Scarlett O’Hara nu era frumoasă, dar…”

Acest text este un omagiu adus tuturor îndrăgostiţilor care n-au avut la vremea primei iubiri telefon mobil sau internet.

Cea mai tare dragoste e aia din clasa a noua. Dacă n-aţi avut parte de ea, sunteţi orfani.

Tipa era mai mare cu un an. Învăţa dimineaţa. Eu, după amiaza. În aceeaşi bancă, penultima, rândul de la geam. Nu era frumoasă. Era stranie. Plutea în mister şi avea o voce cum n-am mai regăsit decât târziu, la o femeie care m-a iubit nebuneşte şi pe care am iubit-o la fel (sfârşitul nu contează). Soseam cu o oră mai devreme la şcoală numai pentru a o privi câteva clipe. Acum, când vreau să-mi arăt cât de preţios este timpul, mă raportez la acele clipe.

Primul semn fizic pe care am hotărât să-l trimit pentru a-i sesiza faptul că exist a fost un fragment decupat dintr-o carte. O citisem de trei ori în vara de după examenul de treaptă. Era începutul din ” Pe aripile vântului” – Scarlett O’Hara nu era frumoasă, dar bărbaţii nu-şi dădeau seama de asta când erau sub farmecul ei... L-am pus în bancă, într-o crăpătură ce-l făcea aproape invizibil. De ce acest bilet? Nu ştiu. Poate pentru că dragostea neîmpărtăşită te face schizoid, bun de balamuc, rău etc., etc.

Nu am dormit în noaptea aceea. Făcusem zeci de scenarii legate de reacţia ei. De frică, a doua zi, nu am venit la prima oră. Şi…victorie! În aceeaşi crăpătură, un ghemotoc alb, de hârtie, făcu să-mi duduie cordul.

„Doar atât ai citit?”

După acest mesaj totul s-a schimbat. Pământul s-a învârtit invers, am luat nota trei la fizică (băiat premiant), m-am certat cu cel mai bun prieten, am scris cele mai multe poezii pe cap de fiinţă iubită.

Zi de zi, până la vacanţă, ne-am lăsat în bancă, câte două trei rânduri aiurite, despre ce am citit sau ce-am văzut în lunga noastră viaţă faimoasă. Ne feream de colegi şi ne zâmbeam  în cele câteva secunde cât dura părăsirea clasei. O priveam cum cobora scările şi câteva ore gândurile mele mestecau acele priviri. Nu i-am rostit niciun cuvânt până în ultima zi de şcoală a ei. Clasa a zecea termina mai devreme.  Am bâiguit un „succes”, aproape neinteligibil. Ştiu că m-a auzit pentru că mi-a mulţumit cu cea mai frumoasă voce din lume.

Nu a reuşit să ia examenul de treapta a doua, media nu i-a permis să rămână în acel liceu. A fost repartizată la un altul.

Mult timp după aceea ne-am scris. În fiecare scrisoare încercam să-i pun un fragment decupat cu începutul acela – Scarlett O’ Hara nu era frumoasă…La biblioteca oraşului erau patru volume. Niciunul nu mai are primele trei rânduri. O doamnă din Sinaia la care ne-am cazat într-o excursie şi acum se întreabă probabil cine i-a vandalizat biblioteca. Şi vreo trei prieteni. Şi toţi anticarii pe care i-am întâlnit. Ea se amuza teribil.

Nu ştiu dacă interesează pe cineva sfârşitul acestei poveşti redate pe repede înainte. Într-o zi poate o să fiu mai darnic. Nu cu voi. Cu mine. Sunt poveşti care merită reţinute numai pentru un cuvânt, o voce, un început.