Arhive etichetă: adevar

Pater noster

Copiii se tem de întuneric. Adulţii de lumină. Un adevăr ( două adevăruri?) antic. Creaţia e imperfectă. Cu cât mai imperfectă, cu atât mai urgentă mântuirea. Alt adevăr. Filozofic.

” Notre pere qui etes aux Cieux / Restez-y / Et nous nous resterons sur la terre / Qui est quelquefois si jolie…”

” Tatăl nostru care eşti în ceruri / Rămâi acolo / Cât eşti tu de sfânt / Şi noi o să rămânem pe pământ / Fiindcă pământul câteodată e frumos ”

Prevert nu blasfemiază cu această poezie, ” Pater noster „. E o încercare de a depăşi punctul critic  al dialecticii credinţa – necredinţă. Fără a pune clasica întrebare :

-Si Deus, unde malum?

Chiar aşa, dacă există Dumnezeu, atunci de unde vine răul?

Curvele virgine

În vremurile de mult apuse, acestea erau o specie onorabilă:

Guinevra, soţia regelui Arthur, il iubeşte pe Lancelot, cavalerul şi vasalul acestuia. Consecinţa : se duce dracului Masa Rotundă, cel mai iubit artefact al copilăriei mele.

Isolda, soţia lui Marc, îl iubeşte pe Tristan, nepotul acestuia. Consecinţa: dragostea îi duce spre moarte.

Anna Karenina, soţia celui mai bun om din literatura rusă, îl iubeşte pe Vronski, prinţul. Consecinţa: moartea.

Etc, etc ( ajutaţi-mă şi cu alte exemple)

Expresia poate părea vulgară, dacă ne e frică de cuvinte. Am auzit-o recent, într-un context nepotrivit şi vreau să aduc lucrurile în matca lor naturală. Vreau ca această expresie să nu mai fie devalizată pentru a categorisi tipele care azi beau doar apă cu lamâie la chef, sunt oripilate de aruncarea lui Bubico pe geam, sughiţă dând laicuri si steluţe, pun poze de la ultimul pelerinaj la Arsenie Boca…

Nu avem nevoie de sfinţi, ci de întelepţi, spunea un om simplu. Când toată lumea e de acord cu toată lumea, adevărul e o fundătură nefrecventabilă.

 

Ştiinţific, nu sunt trist

Mate, dacă dimineaţa, bărbierindu-te, te uiţi în oglindă şi mormăi: mâine, ce-ţi voi mai mâine spune?…că sunt utopic şi progresiv de trist?, iar ăla din oglindă te ignoră, nu te speria, nu e o afecţiune psihică legată de genul dedublării personalităţii, e doar cea mai frumoasă formă de manifestare a unei boli de prinţi.

Procedura mai nouă, revizuită şi adăugită, sugerează folosirea detaşării şi a autoironiei. Şi mult alcool.

Procedura mai veche, rămasă de la greci, impune adoptarea atitudinii de tip polytropos. Adică aceea care te obligă, spre binele tău, să foloseşti minciuna. Deşi adevărul nu-ţi este străin. Pentru acest lucru îţi este necesară şi o resetare minimă. Aceea de a înlocui criteriul adevărului cu justificarea erorii.

Fiinţă raţională, inginer, plec de la premisa că şi atributele acestei posturi sunt tot raţionale. Tristeţea-mi poate fi explicată, justificată, tratată. Chiar cu dispensă de la etic ( pentru a scurta terapia). Mă reped într-un studiu ştiinţific şi mă cuplez la ceilalţi treizeci de milioane de trişti anonimi ai Europei. Aflu că seretonina, cea care ar trebui să mă scoată din starea asta, e produsă de emisfera stângă a creierului. Ciudat! E aia cu ordinea, sistematizarea, limbajul. Cea dreaptă, unde îşi au sediul emoţiile şi creativitatea, nu gestionează nimic din stările pozitive. Şi eu mă tratam cu poezie, film  şi vise…Total greşită terapia. Continui studiul şi aflu încă un lucru îngrozitor. Sunt un trist atipic pentru simplul motiv că în depresie creierul se atrofiază şi regiuni întregi se micşorează cu aproape o treime. Normal, după calculele mele, eu ar fi trebuit să pierd aproape o juma de chil, iar pe cântarul de baie mie îmi apare unul în plus.

Îmi aduc aminte că ştiinţa nu are nimic de a face cu înţelepciunea şi cotrobăi prin filozofie. Nu găsesc decât o desperantă informaţie, cum că tristeţea mea n-ar fi decât un vechi răspuns la care trebuie găsită întrebarea.

Revin la prima procedură şi mă reped în primul pub. Alcoolul este viaţa şi viaţa e alcool. Tipul de lângă mine mă priveşte ca un psiholog genial, dar ratat, şi îmi strecoară  aproape conspirativ : man, decât o viaţă Cioran, încearcă măcar o zi Van Damme!

About me.

Prieteni, hai să nu ne minţim, suntem nişte oameni îngrozitor de singuri. Încercăm pe WordPress-ul ăsta amărât  alchimia convertirii pixelilor digitali în emoţii analogice, fără să ştim că, de fapt, oferim vulnerabilităţile noastre lumii. Totul în numele retardului emoţional ce ne-a cuprins după consumul în exces de like-uri şi unfriend-uri.

Sigur, încercarea noastră poate fi încadrată într-o anumită estetică a confortului. Cea a privirii fixate pe linia orizontului. Ne e frică de „aproape”. Plonjăm în atemporal conştienţi fiind că secundele nu mai au proprietăţi fizice, sunt parte a ubicuităţii noastre. Numai aşa lumea lor, cea de toate zilele şi de toate regulile, nu ne va aparţine.

Până şi de adevăr ne este frică. Ca alibi, l-am multiplicat: adevăr după credinţă şi adevăr după raţiune. Şi apoi ne pierdem în intervalul ăsta închis până ne ia dracu’, filozofând despre căutări prin prisma rătăcirii voluntare.

Prieteni, nu există ierarhii. Sau dacă există sunt lipsite de orice bază logică sau biologică. Sunt doar prejudecăţi sau evenimente întâmplătoare sprijinite de mituri, spunea un tip deştept. Hai sa fim liberi! Hai să prizăm anarhia aruncând cu pietre în toate templele arealului nostru consumerist. Un singur lucru vă rog, nu folosiţi pietre din temple dărâmate anterior.

„Prieteni, eu nu vă sunt prieten”, spunea Laertius şi toată lumea crede că e doar o eroare de traducere, textul fiind incomplet. Mă tem că nu e decât o altă formă a legii conservării energiei.