Nichita (1)

Omenirea află la slujba de pomenire de patruzeci de zile, ținută de preotul Galeriu la biserica Silvestru, că numitul Nichita Hristea a murit cu mari datorii: nespovedit, neîmpărtășit și fără lumânare. Apoi se aud în biserică cele mai frumoase rugăciuni, versurile mirene ale Poetului.

Neîmpărtășit, poate că era. Nu-i nicio chestie. Că nici Supremul nu stă prea ok la chestia asta. Nespovedit, însă, niciodată n-a fost.  El, desfăcutul până la lacrimă în mii de cuvinte. Cu sufletul agățat la intrarea aia strâmtă și întunecoasă din fiecare.

Nichita, cel mai bun piar al îngerilor, era dator cuiva? Biserica lumii îi e datoare, încă, o confesiune completă. Iar confesionalul nu poate fi decât un „pod sub care trece doar timpul”.

Anunțuri

Antificțiune

Eu nu scriu scrisori de dragoste, ci mizere delațiuni. Rapoarte asupra unor acte, gesturi și mirări ucronice. Intimul devine extim.

E o lume urâtă. Singurul lucru rămas pur e un cireș înflorit, cu autor necunoscut. V-am mai spus de el și risc să vă plictisesc. Însă e singurul care nu poate fi măsluit.

Gestul de tandrețe a devenit aproape eroic. Visez la forma lui banală, de altădată. O  femeie să aibă curajul să mă întrebe, pe o coală albastră, scrisă la un Remington cu husă, dacă la mine plouă.

Ca hainele unei femei sosite pentru prima noapte de dragoste, cuvintele încă zac  împrăștiate prin cameră.

Împrumută-ți un trup și vino să facem ordine. Știu că miracolele nu pot fi provocate. Am însă dreptul să mă mint singur. În aceeași măsură în care sunt mințit de ceilalți.

Poate altădată. Niște biete și recesive amânări, viața…

Quod quid erat esse

Te privesc precum marinarul bolnav de scorbut pânza zdrențuită a corăbiei.

Habar n-am să iubesc. Mușc până rămâne cotorul. Apoi pun semintele la uscat. Fiecare zi ciuguleste, flămândă, din ele  Batranii spun ca nu va mai fi acelasi rod.

Incerc un implant cu o umbra. Tacerea  îmi sufoca respiratia ca un smog.

Între cele spuse și cele nespuse e un spațiu al imanenței. Amestecat cu trupul tău. Mormânt al zeilor.

După fiecare beție cu Nietzsche, Dumnezeu pleacă la culcare împleticindu-se. Muritorii juisează. E clipa în care păcatele se suspendă. Și trupul devine extensia gândurilor murdare.

Frumoasă nu e iubirea, ci prelungirea ei. Cea risipită în gesturile atât de stângace ale singurătății. La maladie est la plus grande invention de la vie.

Drumul încă e plin de hoiturile urât mirositoare ale iubirilor. Dar ce dinți albi au!

Toamnă (2)

Toamna e doar o leprozerie. Refugiu pentru năucii stingheri de care atârnă obscen hălci de suflet descărnat.

Don Quijote o leagă pe Rosinanta de barocul tarziu al incertitudinilor si inchipuirilor . Dă foc morilor si joacă barbut cu vântul. Unu-unu pierde. Așa spune jocul.

De-acum poemele se vor scrie pe hârtie de calc. Desene tehnice în care fiecare vocală devine o dreaptă, cotată, cu toleranțele impuse de standardul singurătății. Nimeni nu mai poate visa fără ca lanțul de cote sa nu se poată închide.

Propozițiile scurte decupează realitatea. Aruncată în tomberoane eco, așteaptă, printre celelalte resturi menajere, sfâșiala câinilor nopții.

Între vină și păcat, toamna, poți pune doar frunze. Singurul păcat de care am habar pe pământul ăsta e uciderea unei iubiri. Restul sunt răsfățurile eului imuabil.

Plouă. Asa e, plouă. Două propoziții ca două coperți ce închid o poveste.

Poem laic

Sunt o curvă ce-mi odihnesc sufletul obosit în spelunca asta mizerabilă. Experții în tehnici de supraviețuire îi spun viață. Cu ipoteză de lucru Dumnezeu.

Nu sunt trist. Nici dezamăgit. Știam de mult că totul e plămădit de o zeiță cu mâinile murdare.

Miros a parfum ieftin. Adulmecă-mă și cumpără-mă! Îti voi vinde iluzii ca un dumnezeu de umplutură.

Inima mea? Un biet portjartier transformat în fetiș.

 

Povești nemuritoare (6)

„…Și se uită la el cu acea privire a ei nemișcată și intensă, care arăta mai multă dragoste decât orice cuvinte sau gesturi. El râse atunci și de întrebarea, dar mai ales de bucuria sa de a o regăsi. Se apropie de pat, o luă în brațe și se aplecă asupra acelei priviri atât de bogate, în care se uită cum ne uităm așezați pe ghizdurile unei fântâni: vedem un strat de intuneric, dar curând zărim cerul răsturnat și pe noi înșine în adâncuri, într-un ochi de lumină. – Nu, zise el, te iubesc! Îmi place să nu te văd și să te iubesc! Ea căscă ochii. Așa era. Ăsta era el, dar de ce o izbea atât de tare declarația lui? Fără să-și micșoreze privirea, se retrase însă într-o tăcere pe care se vedea că n-o va mai părăsi până nu va înțelege bine , acest adevăr al lui, atât de simplu, dar atât de greu de acceptat. Era o tăcere a ei, pe care nici cuvintele și nici actele n-o puteau turbura.  – Ce-i facem, zise ea, și eu te iubesc, dar îmi place să te văd…te înțeleg…să umbli singur cu iubirea în inimă și să nu vrei s-o vezi pe ființa pe care o iubești…de ce oare?  – Nu știu, zise Niculae. Dar în clipa aceea te iubesc foarte tare. Mi-ești foarte draga.  – Și care este legea iubirii tale? zise ea. Cum trebuie să se împlinească, prin absență? – Nu, de  ce? Tot prin prezență, dar însoțită de o cât mai mare absență. – Și-ar mai urma să spui, continuă ea, cu ironie, cu cât absența va fi mai mare, cu atât mă vei iubi mai mult?  – Da, așa este, zise el parcă strigând ”

Marin Preda – ” Marele singuratic”, Bucuresti, Curtea Veche Publishing, 2010, pg. 157/158

Hybris

Dumnezeu e o ea. Cu blugi și adidași. Principiu și fundament ultim al oricărei realități. Cu mici scăpări . Nu le are cu ordinea. Îmi bulibășește gândurile. Și e cicălitoare. Și cochetă. Mă pune să repet că epsilon nu e nici rid, nici monadă, cum am crezut toată clasa a unșpea, la analiză matematică, ci doar primul după nimic. Am scăpat când i-am spus că e doar un început de gropiță.  Când pleacă, săruturile ei, neajunse la mine, mă sperie ca niște urme de lup pe zăpadă. La miracole stă mai bine: schimbă gustul cafelei și mi-a găsit dinții de lapte cu care mușcasem din prima iubire. Despre reîntoarcerea-mi în mine însumi nici nu vrea să audă. E o escrocherie pe care o practică doar poeții. Nu spală, ca orice demiurg ce se respectă. Încă umblu cu rufele murdare de cuvinte- dezvăț de viață. Miroase a femeie în călduri și îsi plimbă în fiecare noapte șarpele peste genele mele.