Voi spune…

Voi spune – femeia aceasta e frumoasă!

Şi voi imi veți spune că nu e decât o scăpare a teoriei percepției sau a opticii.

Vouă vă spun- e frumoasa!

Şi toată semiotica, cogniția şi metafizica lumii capitulează.

Dincolo de zidurile cetății, urletul meu- e frumoasă!

Şi toată filozofia lumii mă îngroapă. E doar materia brută a unei intuiții înca neiluminate de categorial.

Bună dimineața, somnoroaso! Pune ceva pe tine. Ți se văd chiloții.

Reclame

Femeia şi zarul

O femeie e un zar cu şase fețe.

„Zaru-i acolo, vizibil sub diferite profiluri. Se poate ca cei de lângă mine să nu-l vadă, şi de aceea el face parte din povestea mea personală. Pe măsură ce-l privesc, el îşi pierde materialitatea, se reduce la structură vizuală, formă şi culoare, umbră şi lumini. Îmi dau seama că nu toate aspectele zarului ar putea să cadă în câmpul meu perceptiv, lucrul în sine nu poate fi văzut decât din punctul meu de vedere personal. Eu nu cuprind lucrul, ci experiența mea orientată a lucrului, modul meu de a trăi lucrul ( restul, am zice, este inferență, ipoteză despre felul cum ar putea fi lucrul dacă l-ar vedea şi alții). Eu percep zarul cu trupul meu, inclusiv punctul de vedere cu care îl privesc. Dacă trupul meu (şi punctul meu de vedere) s-ar muta, aş percepe altceva. Din cauza unei lungi experiențe perceptive eu ştiu toate astea. Dar în fața stimulului surogat (reprezentarea unui zar, asupra căruia mişcând punctul meu de vedere n-aş putea percepe altceva care să se afle în spatele zarului) eu am acceptat deja că cineva a văzut pentru mine. De aceea o bună regulă pentru a distinge între stimuli naturali şi stimuli surogat este următoarea: dacă-mi mut punctul meu de vedere, văd ceva nou?”

Femeia e ca un zar. Pe ce mizăm, mate?

Nota bene: Acesta e un joc, Castanul permițându-şi sa bage in semiotica lui Eco o femeie. Aş fi stat cuminte, dar şi el a prelucrat la rându-i o reflecție de-a lui Merleau-Ponty.

Respirația unei femei

Într-o zi, plictisit de viață, mă voi aşeza sub cireş şi voi scrie dintr-o suflare o carte despre imperfecțiune. Cât de mişto este această categorie filozofică. Am deja începutul, partea aia care înnebuneşte toți meseriaşii în ale scrisului:

Într-o zi de iarnă, o femeie frumoasă s-a oprit lângă mine să respire…

Crăciunul. Celebrare, transgresiune, defulare?

„… să fie sărbătorile de două soiuri distincte, aşa cum socotesc unii cercetători, de celebrare şi de transgresiune, primele disciplinate, încorsetate în ritual, cele secunde întemeiate pe „logica plăcerii”, pe dezmățul dus la paroxism? Sau orice sărbătoare e o defulare, „o supapă de siguranță” a psihicului obosit, excedat de monotonie? Oare Crăciunul nostru exclude întrutotul dezlănțuirea Saturnaliilor de care, calendaristic, se arată foarte apropiat? Nu cumva fondul orgiastic implică o foame de originar, o retrospecție convulsivă care nu e străină, în vâlvătăile vitalității sale, de fervorile religioase? Pe buna dreptate, Roger Caillos releva împrejurarea că sărbătorile au ca arhetip orgiile primitive, precum o reactualizare a haosului primordial.”

Gheorghe Grigurcu- Jurnal I, pag.85

Crăciun fericit, wordpressiştilor!

Decembrie (3)

Dumnezeul meu se îmbracă iarna într-un om de zăpadă. Se așează într-o curte de pe strada îngustă pe care îmi parchez mașina dimineața când vin la job și mă bombăne continuu. Începe când îmi aprind prima țigară și termină când încerc să ies cu spatele și să o tai către casă. Lucrul acesta mă agasează și mă face să uit cel puțin o dată pe săptămână pozițiile aprinse. Azi dimineață a fost mai pornit ca oricând. Mi-a reproșat că sunt un idiot dacă n-am observat că toate femeile sunt la fel. Diferă doar oja, rujul, rimelul și textele de pe wordpress. S-a băgat în discuție și un amic de-al lui, Matei. Vânzător, door to door, de GPS-uri. Rătăcirea de pe urmă va fi mai rea decât cea dintâi, zice el fluturându-mi un manual motivațional.

În mall-uri, la reduceri, adevărul si lehamitea.

(decembrie 2016)

Moartea termică a Universului va avea loc într-o dimineață în care va ninge. Prezența noastră nu va fi obligatorie. Nimic material. Doar radiație termică răcită pană la echilibru,  fobie a mirării. Entropia universului va creşte cu fiecare secundă a exceselor noastre. Dezordine imputabilă principiului, cand nu există alternativă imanentă. „A doua ” a termodinamicii spune că energia dintre noi e doar un produs conservat. N-a fost creată. Nu poate fi distrusă. Plecarea o poate transforma în certitudini de valoare inegală. Bitcoini tranzacționați, apoi, pe bursa dezamăgirilor. Deschisă după miezul nopții, cu deus malignus broker. Al erorilor, dogmelor şi prejudecăților.

Se spune că la început Universul a avut o stare de ordine maximă. Ca un sărut de adolescent. Sau ca o strangere de mană. Valori imposibile pentru care legile naturii devin desuete. Nici dumnezeul nu e prea credibil pentru o asemenea formă de organizare a materiei. Mai ales pentru graba suspectă cu care Omul, vedeta creației, trece de la adorație la crimă, spune filozoful ăla răfuitor. Wittgenstein crede că există inefabil. Se arată pe sine şi e mistic. Hmm! Tautologie? Contradicție incapabilă să exprime ceva cu sens? , sar ceilalți.

Mă tem că e doar o mutilare a unui răsărit de soare…

(decembrie 2017)

Scrise pe hârtie cretată, la un Remington aristocrat, versurile – aşa cum rana nu ia forma stiletului/ sărutul tău/ nu eşti tu- mi se par cel mai frumos colind.

(decembrie 2018)

Decembrie (2)

Deprava-m-aș și n-am cui, ești încă departe. Ştiu că atunci când ne vom atinge vom începe să murim otrăviți de infinita serie recesivă de „de ce „-uri. Cerul mi te-a așezat lângă zăpadă și m-a bătut șmecherește pe umăr. Alt gest sublim de capitulare în fața rugilor mele laice, presărate cu înjurături, obiect al unei sesizări emoționale către cea mai înaltă instanță. Mi-e dor de ochii tăi, cea mai frumoasă pereche  de cătușe pe care am purtat-o în închisoarea asta de fiecare zi. O să întârzii cu paharul de vin. Fă-ți, între timp, din cuvintele mele, rochia pentru balul de absolvire a singurătății. Nu e nevoie să o probezi, suntem deja fluizi și luam forma vasului în care suntem puși. Nu închide ochii cand te sărut, rămâi pe vârfuri suspendând clipa. Ştiu ca și tu mă îmbrățișezi, mi-a apărut o lacrimă la coada ochiului. Am crezut că e din cauza frigului, cerul, însă, s-a jurat că habar n-are.

(decembrie 2016)

Sfințiri şi asfințiri. De dieux et d’adieux, ar spune Moreau. Lucizii nu au sine, poate doar o oglindă crăpată. În care văd o credință fără zeu. Şi un trup pe care fiecare îşi prinde biletele de călătorie. Dus. Fără să ştie că omul acela se-ntoarce.

(decembrie 2017)

Cu fiecare zi devenim o structură de grup abelian al reflexelor condiționate. Cu proprietățile sale: asociativitate, comutativitate, existența elementului neutru şi a celui simetrizabil. Fiecare bob de nisip din clepsidră ignora gravitația, foloseşte metafizică utilitară. Şi noi, rupți de noi, ne dorim doar un colind.

(decembrie 2018)

Decembrie (1)

Ninge, maifrenț, ocazia perfectă de a pune alb pe Marile Cuvinte și de a nu mai bate la porți. Inima nu achită rambursuri, se spune în poeziile bune. Lăsati-vă de ce -urile în pubele și căutați prin sertare altfel-ul care vă vine bine la întâlnirea cu voi. Lumea e frumoasă, nu vă mai listați tristețea la bursă. Să mă ierte Noica, dar nu e nimic mai adânc în noi decât noi înșine. Doar violarea sălbatică a eu- lui ne poate trezi oferindu-ne adevărul ăla aflat la promoție cu o cupă de cucută- dragostea e o prăbușire continuă. Adrenalină la maxim ce ne face să uităm că la final vom pupa  violent asfaltul și disprețul. Scrieți frumos, către voi, versul ăla americănesc „to my oldest friend , whose silence is like a death” și haideți să căutăm o sanie și-o țuică fiartă. Doar patru boabe de piper la ceașcă…dragostea apare, de fapt, ascunzându-se.

(decembrie 2016)

În ghetoul dragostei mergeți desculți. Aruncați sticla şi betonul vieții voastre. Uitați de buchetul de flori cu care, ipocriți, vă înființați la fiecare aniversare. Desfaceți dorințele agățate cu sclipici de fiecare cometă şi uitați de rutina paşilor.
Viața e prea scurtă. Şi fiecare întrebare nu mai e de mult egală cu un răspuns. Înainte de a adormi, dezveliți un san cu ochii minții. Cadre scurte care fac cat toată semiotica lumii. Cel mai simplu antidot cand în noapte începe „beția adevărurilor vătămătoare”.
Viața se trăieşte pe sine, nu are legătură cu noi, spunea cineva.
Şi, apoi, uitați-vă la un film. „Damage”. De Louis Malle. Cu Jeremy Irons (e că seamănă cu O’Toole?) şi Juliette Binoche. E cel mai frumos film de dragoste. Sau de existență. Iar finalul, cu explicația dată de Stephen nevesti-sii, mi se pare cel mai bun motiv de a ne îmbăta: „Credeam că îți poți controla viața. Dar există lucruri pe care nu le poți controla”. Vedeți să plouă cand vizionați filmul.

(decembrie 2017)

Amantul Hannei Arendt, ce mişto l-a definit profesoraşul ăla salvator de idei şi demolator de concepte, a fost permanent enervat de definiția filozofiei – iubirea de înțelepciune. Şi l-a înjurat pe Socrate de câte ori l-a întâlnit. E tocmai invers, spune el, e înțelepciunea de a iubi. O artă. În care cureți de abject o dorință.

(decembrie 2018)