100

Sunt o ființă care funcționează normal. Râd, plâng. Uneori mor pentru a uita o iubire. Deși nu e permisă repetitivitatea acestei terapii. Se ia o singură dată în viață. Cu lingurița. Clătind-o puternic în gură.

Din corăbiile mele n-au rămas decât șobolanii. Le-am dat drumul în bibliotecă.

Afișele de pe felinarele orașului anunță că încă sunt acuzat de spălare de sentimente și furt de gravitație. Am crezut că s-au prescris. E atât de departe perioada aceea când puteai zbura doar cu aripi.

Singur, un paianjen, mi-a rămas prieten. Își bea cafeaua cu mine. Așezat comod în emisfera dreaptă. Uneori îmi ghicește întorcând ceașca peste colile mele A4.

Noaptea ma dezcărnesc. Pentru a mă dezdurera. Și imi admir scheletul . Ce săgeți frumoase pot ieși din degete!

Apoi prind cu cârlige pe wordpress textele mele ca niște vene tăiate.

Update: Pentru ca cele 100 de texte publicate sa nu fie singure, https://www.youtube.com/watch?v=9MJAg0VDgO0

 

Dragostea e o spaimă

La sfârșitul fiecărei zile aflăm că dragostea e doar o spaimă. Spaima de a nu putea intabula tot ceea ce locuiește în cuvânt.

Nu e chimie. Și nici alchimie. Chiar dacă e un material supus unui proces de progresivă perfecțiune. Paradis nici atât. Prea dulce. Grețos de dulce.

Hai să spunem că e ceva suspendat între experiența unui nonsens și pătrunderea violentă și neprevăzută a unui sens care se află dincolo de înțelegere. Nici măcar nu se trăiește. Și nu ne aparține. E nontemporală.

Uneori e victoria dezamăgirii asupra individului. Nu asupra speciei. Paradoxal, aceasta are toate instrumentele pentru a o înțelege.

Dragostea nu înseamnă aproape. Ci doar o metodă de a afla cât îți ești de străin. Un shortcut existențial pentru a-ți pipăi marginile aflate dincolo de tine.

E doar un Dumnezeu ce nu se poate elibera prin actul Facerii.

Mi-e dor de-o Cădere…

 

Vara, plecând…

Știi că mă fâstâcesc, habar n-am cum arată o despărțire politically correct, îmi dezbrac cuvintele de tricourile promoționale, arătau ca niște turiști japonezi plini de „i love london, paris…”

O să le-ngrop , cu o mână afară, deschisă, ca să fii convinsă că nu ți-au furat nimic. O să-mi fie dor de tine, mi-e teamă să neg, poligraful de sus m-ar pedepsi înjunghiindu-mă cu o altă iubire.

Știu că ți-am promis că o să petrecem sfârșitul lumii împreună. Și că o sa facem un partaj corect- tu o ură, eu o dezamăgire, tu un univers mecanic, d-ăla de-al lui Newton, eu un univers al luminii, de-al lui Einstein.

Ne vom hotarî la ultima cafea dacă suntem ființe predicat, cum spune Stagiritul, sau subiect, ca Platon.

Eu aș vrea să fim două numere complexe. Singurele concepte din întreaga matematică între care nu există relații de inferioritate. Pot fi doar egale. Să n-avem legătura cu ființa. Într-o noapte ți-am povestit de aiureala asta cu moartea la sfârșit.

Ce frumoasă ar fi fost viața dacă ne-am fi indreptat către o naștere! Egali. Goi și puri.

De mâna mea se ține o scrisoare de dragoste …

Cunosc cele mai multe moduri de a nu te înțelege. Știi cele mai multe întâmplări de a mă pierde. Te-am rugat să mă înveți ce e aceea răbdarea. Mi-ai poruncit să te uit. Pentru că între 0 și 1 nu e nimic. Și între 1 și 2 e cea mai frumosă infinitate. Apoi m-ai iubit ciopârțindu-mă în cele mai frumose vocale. Și volute. Ducea-m-aș ca să revin, mă blestemai și îmi furai translația cu care soseam în fiecare noapte. Erai Toma Necrediciosul. Mă imbrăcam în Iuda. Mințeam cu nerușinare timpul.  Doi Iovi goi, încercați de necredința de a  putea iubi. Îți spuneam „inefabil” cînd nu te găseam. Mă declarai „pierdut” când m-atingeai. Încă te-aștept în port, sosind sau plecând. Nu contează. De mâna mea se ține o scrisoare de dragoste.

Testament

Când vezi soarele răsărindu-ți în față, întoarce-te brusc pentru că el îți răsare de fapt în spate!

Când ți-e frig, dezbracă-te că altfel riști să te arzi!

Nu da importanță și timp de auz strigătului, Apropie-te alergând de cel care strigă.

Oroarea nu e de sânge ci e de inimă. Dragostea nu e de femeie ci de nașterea pe care ea o poate îndura.

Nu se face niciodată seară decât pentru proști! Răsăritul stelelor e mult mai măreț decât răsăritul soarelui.

Dacă este un păcat faptul că suntem oameni, nu este o ispășire faptul că murim.

Adevărul, care oricum ne este refuzat, e mult mai important decât dragostea pe care urmează abia să o pierdem.

Globul pământesc e mult prea mic și mult prea neîncăpător ca să ai dreptul singur la eroare. Fii perfect aici, ca să poți greși între două stele, unde e loc liber și imens, și înțelegere pe măsură!

Lumina soarelui este orbitoare, dar atât. Adevărata lumină nu este nici măcar cea a stelelor care e cu mult mai orbitoare pentru ochiul apropiat lor, ci lumina care nu-și aduce aminte de sursa ei.

N-ai cum să te ferești de ea.

Trupul în care locuiești e cu mult mai de departe decât ți-ai închipuit depărtarea.

Faptul că el te doare sau faptul că el îți dă plăcere, nu are nicio rubedenie cu tine.

Află că mai apropiat este trupul pietrii de piatră, deși distanța dintre el și ea este infinită, decât clipa pe care o străbați de străbaterea ta în clipă.

Tu, sufletul meu este bucuros că știi să citești. Dacă și înțelesul celor citite te va dori, te va fii, fiindu-te. Dacă nu, nu!

Adio!

Notă: Acestea sunt cuvintele unui poet către iubita lui. Cea care îi suporta toate  mizeriile existențiale. Nichita catre Dora. Aș vrea ca măcar o singură silabă din cele de mai sus să fi avut inspiratia să transmit si eu celor care au avut curajul să mă suporte.

Bilet pe frigider

Când plânge îi curge nasul. Atât de tare încât am ajuns să cred că șervețelele umede sunt cea mai mare invenție a omului. Printre sughițuri și înjurături soft îmi spune „moacă” sau „prostule”. Depinde de dimensiunea dezastrului. Își trage nasul atât de poetic încât îmi dau seama imediat că se produce o declarație de dragoste. Și fug fâstâcit de această dialectică a iubirii. Pe contrasens, lovindu-mă de fluturi beți de lumină. Știe că hrănirea la sân e demodată și totuși îmi ofera sfârcul ei răzvrătit. Ca un steag alb al capitulării. Mi-e teamă să nu fiu acuzat de complicitate la sinucidere. O închid între pleoape și îi strivesc umbra de condiționalități imbecile. Îmi strigă din depărtare „moaca, esti un prost” și zâmbesc gândind că e cel mai frumos pleonasm. Și că dumnezeu, ca absolut, n-are ce face cu noi. Nici măcar nu poate să arunce primul cu piatra.

Cimitirul

Postchristic, iubirile nu au mai avut niciun rost. Și-au mai făcut loc, din când în când, banale asocieri multiplicative. Nici măcar comutative. O chestie ubicuă în care unu nu se putea aduna cu unu, ci se așeza lângă el.

Viața ca un păcat e frumoasă, rosteau pe rând adunații și se despăducheau de tot ceea ce nu mirosea a pământean. Mureau separat, fără clopote. Împreună, ar fi fost iubire. Se trezeau că târau leșul celuilalt prin noroaie și flori de cireș. Până când leșul puțea precum adevărul și erau obligați să-l îngroape.  Nimeni nu știe unde e cimitirul postchristic.