Post truth

Nu există crimă perfectă. Nici măcar aceea de a scrie poezii. Întotdeauna există un martor care moare subit, atins de sfințenia poemului. Puse în raclă, moaştele celui care a văzut naşterea sunt plimbate prin bâlciuri. Trecători singuratici pupă inelarul şi lasă un bănuț în cutie. Pentru răscumpărarea sufletului.

Nu există crimă perfectă. Nici măcar dragostea, acest Iisus ce spală picioarele unei femei, cand vrea să uite de univers. Întotdeauna va fi un cronicar ce va descrie corect pozițiile trupurilor în raport cu carosabilul umed al vieții. Sufletul, acest banal şi noician accesoriu pentru mantuire, va fi trecut la bibliografie.

Anunțuri

Elogiul nebuniei

Juridic, dragostea e un interes nepatrimonial. Biologic, un tropism. Altfel, o prodigalitate de nepermis a sufletului.

Câteodată, liturghia unui anahoret care știe că nu există cunoaștere a ceea ce suntem, ci a ceea ce am încetat să fim.

Mi-e teamă că o femeie perfectă e îmbrăcată într-o singură propoziție wittgensteiniană. Gândul e propoziția cu sens. A patra. Și niște blugi și adidași.

Și mai mi-e frică de clipa când un bărbat își dorește să fie Anna Karenina. Chiar dacă știe că iubirea prințului  are ca extensie, fișier exe, un tren. Și că Alexei Alexandrovici e cel mai bun om lume. Dreptul la bovarism e universal.

To be is to be the value of a bound variable. Asta nu merge decât șpriț. Cu „unde se duc rațele când vine iarna?”. Fiecare trebuie să-l jucăm pe Holden Caufield, singur in Central Park, exmatriculat, inainte de Crăciun.

Mirajul n-are legătură cu privirea. Distanta cu dragostea

Intr-o zi zeii vor fi nevoiți să mă mănânce și să moară. La autopsie vor găsi blugii și adidașii tăi

 

 

 

Scrisorile unor poeți

Iubito,

mă gândesc la tine ca un borfaş la ceasul unui lord. Dacă eşti tandră sau numai o căţea cu pielea catifelată, pe mine nu mă interesează.  Adevărul e că niciodată nu am reuşit să aproximez distanţele. Nici acum n-aş putea să spun dacă eşti departe sau nu, parcă acolo până unde văd e o margine sau altceva. Atât de obosiţi picăm unul în braţele altuia sprijinindu-ne în buze sau în vârful cuvintelor de dragoste…

Ţi-ai crescut parcă anume părul cel mai lung din lume ca-ntr-un giulgi să-ţi ţii într-însul trupul tău curat ca plânsul. De ce dai voie vântului să umble prin părul tău şi să ţi-l răvăşească?

Am părăsit în mare grabă sufletul tău lăsând urme adânci ca în cenuşă. Motivele pentru care plângi sunt mai vechi decât noi. Ştim, suntem nişte morţi pentru mai târziu.

Iubito, eu sunt această piatră, iubeşte-o şi se va preface într-un tânăr bărbat, care pe ţărm îţi va spune: ” iubito, eu sunt această piatră…”

Tu să mă ierţi că nu pot fără tine, că ochii mei sunt când căprui, când verzi.

 

( ivănceanu manasia cârstean sorescu ivănescu stanca mureşan duna ursachi păunescu )

 

Iubita mea,

dezarticulată şi perpendiculară, privirea ta e o maşină de cusut norii…ieri te-am căutat toată ziua la mica publicitate.

Cum aş putea să te uit când circuli fără bilet pe toate liniile palmelor mele, când în fiecare dimineaţă când mă bărbieresc tu eşti acolo, mă aştepţi şi îmi dai ” bună dimineaţa ” din oglindă? Când tu vii la mine în fiecare noapte, despici fereastra în două şi intri, şi ieşi, şi intri şi te uiţi, şi mă uiţi, îmi intri pe sub piele epilându-mi venele prin interior şi te plimbi cu gondola tăcută pe arterele mele şi îmi tulburi sângele.

Să taci, îţi scriu fiindcă-i noapte limpede ca o frunte de ied, fiindcă mi-e cerul gurii amar ca pieliţa nucilor moi, îţi scriu fiindcă suntem uituci amândoi.

Ţi-aş da deoparte părul cu gura de pe gât, cu gura ţi-aş desface nasturii mici de bluză şi ţi-aş şopti în urechea ta fleaţă şi confuză: afară plouă laic şi-s trist şi mi-e urât…

Mi-e dor de tine peste tot. Am putea privi acelaşi tavan împreună. Iadul înseamnă să nu te mai pot gândi şi pedeapsa pentru prea puţină dragoste nu e moartea ci nenumărate morţi.

Dar mie îmi sunt sorocite, pesemne, plecări mai dramatice. Mi-e dat să mă smulg din privelişti cu sufletul nepregătit, cum dat mi-e să plec din iubire când încă mai am de iubit.

 

(roll tănase bănuş brumaru dragu cassian)

 

Tu,

ai crescut pe sufletul meu cum creşte câinele pe lătrătura sa, cum creşte timpul pe ding-dang şi zeul când ne vine să ne spânzurăm.

Nu pune mâna peste mine , dacă-i vară că, n-ai să înţelegi nimic, stimată doamnă- domnişoară, din frig. Vino când nu merge nimeni, când nu avem picioare, vino dar, mai ales, când voi fi orb, lumino.

Nu-i aşa că nu mai ştii cum îmi arată chipul? Val verde lingând nisipul…Adu zarurile să-l tragem la sorţi! Mă tem că de o veşnicie de oră noi suntem morţi.

Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape, dacă respir, te-mping în aer, neoglindito peste ape, tu dulce vaer.

( nichita…)

Precizare: fragmentele sunt ordonate dupa numele poetilor enumerati in finalul scrisorilor

Iubesc cuvintele ca pe-o femeie încălțată în teniși…

Iubesc cuvintele ca pe-o femeie încălțată în teniși. Care ronțăie în fiecare zi, enervant, un covrig.

În fiecare noapte fac dragoste cu ele. Animalic. Desperant. Niciodată nu atingem orgasmul și ne prăbușim rușinați. Până la urmă, retrocedarea raiului e o chestie administrativă.

Cuvintele sunt matematică. O matematică în care  operăm doar cu rapoarte. Fiecare cuvânt e numitorul sau numărătorul altuia. Fără proprietăți de simetrie. Uneori se întâmplă să găsim în ele vagi urme de reflexivitate, comutativitate, asociativitate.

Cuvintele sunt o coordonată atemporală a timpului. Ecoul lor în „celălalt” sunt o coordonată aspațială.

Au aromă mistică: se distribuie fără să se împartă. Și sunt singurele care te ajută să obții eul minim necesar supraviețuirii.

Când au chef de joacă, găsesc câte un filozof și încearcă să releve neauzitul, l innoui, și negânditul, l impense (ultimul e accentuat).

Alteori nimeresc pe mâna unora care le consideră curve de centură și fac sex oral cu ele. Ele nu știu să se apere. Se întorc, le curăț și le așez în geamantanul ăla ros de uitare.

Ma tem groaznic de transformarea cuvântului în vorbărie.

 

 

Scrisori dintr-o sâmbătă

Deprava-m-aș și n-am cui, ești încă departe, știu că atunci când ne vom atinge vom începe să murim otrăviți de infinita serie recesivă de „de ce „-uri, cerul mi te-a așezat lângă zăpadă și m-a bătut șmecherește pe umăr, alt gest sublim de capitulare în fața rugilor mele laice ,presărate cu înjurături, obiect al unei sesizări emoționale către cea mai înaltă instanță, mi-e dor de ochii tăi, cea mai frumoasă pereche  de cătușe pe care am purtat-o în închisoarea asta de fiecare zi, o să întârzii cu paharul de vin, fă-ti, între timp, din cuvintele mele, rochia pentru balul de absolvire a singurătătii, nu e nevoie să o probezi, suntem deja fluizi și luam forma vasului în care suntem puși, nu închide ochii cand te sărut, rămâi pe vârfuri suspendând clipa, știu ca și tu mă îmbrățișezi, mi-a apărut o lacrimă la coada ochiului, am crezut că e din cauza frigului, cerul, însă, s-a jurat că habar n-are

Maifrenț, acum e ocazia perfectă de a pune alb pe Marile Cuvinte și de a nu mai bate la porți, inima nu achită rambursuri, se spune în poeziile bune, lăsati-vă de ce -urile în pubele și căutați prin sertare altfel-ul care vă vine bine la întâlnirea cu voi, lumea e frumoasă, nu vă mai listați tristețea la bursă, să mă ierte Noica, nu e nimic mai adânc în noi decât noi înșine, doar violarea sălbatică a eu- lui ne poate trezi oferindu-ne adevărul ăla aflat la promoție cu o cupă de cucută- dragostea e o prăbușire continuă, adrenalină la maxim ce ne face să uităm că la final vom pupa  violent asfaltul și disprețul, scrieți frumos, către voi , versul ăla americănesc „to my oldest friend , whose silence is like a death”…dragostea apare, de fapt, ascunzându-se.

Bisericuțele wordpressului – maieutica sau bârfă?

Sintetic, un studiu al unui antropolog, reluat și de Patapievici, spune:

–  cel mai stabil grup social natural la babuini e de 50 de indivizi

–  cel mai stabil grup social la om are 15o de indivizi ( s-au analizat o serie de vetre istorice din diferite perioade ale omenirii)

–  coeziunea grupului la babuini e asigurată de despăducherea mutuală.

–  coeziunea grupului la oameni este asigurată de limbaj

Eficacitatea suplimentară a limbajului de a agrega social un grup de indivizi se reflectă clar in raportul 150/50 = 3. Cum traducem informația? Dacă despăducherea mutuală implică o relație individ-individ, limbajul arată că un om poate conversa simultan cu 3 indivizi, solidificând stabilitatea grupului

Zapând pe câteva bloguri, observ că matematica paleontologică justifica forma maieuticii wordpressiste (mă refer la numărul participanților la dialog). O maieutică ce are in plus, în afara dialogului si ironiei, flegma. Lucru minor, scuzabil, pâna la urmă. Specia wordpressiștilor este supraviețuitoarea unor cataclisme postdiluviene .  Iar manualele tip cu tehnici si mijloace de supraviețuire folosite au un întreg capitol dedicat scuipatului. Ca unealtă de salvare. Când sunteți prinși de o avalansă (zăpadă, viață etc), procedura de urgență cere clar folosirea acestuia si evaluarea corectă a rezultatelor, pentru identificarea corectă a direcției in care săpați pentru salvare. Vulgo, scuipați cu încredere, pentru a obține un feedback privind poziția in zăpadă. Dacă scuipatul se întoarce pe fața dvs, săpați in sus. Accelerația gravitațională nu minte.  Altfel, nescuipând, riscați sa săpați in direcție inversă, pentru îngroparea definitivă.

Ceea ce nu inteleg, însă, e cum pot fi virusate găștile maieuților de creștini agramați sau de  atotștiutoare care au absolvit gogălul la seral, lucru ce îi  împiedică sa evolueze catre stadiul de anamneză si ii indreapta impleticiți către o jalnică bisericuță.

Precizare: mă refer la anamneza lui Platon.

Bibliografie: Robin Dunbar, profesor de antropologie biologica la University College London- New Scientist, vol 136, nr 1848, 21 noiembrie 1992, pg 28-31

H.R. Patapievici- Cerul vazut prin lentilă, Ed. Polirom, 2002, pg21-23

 

Bovarică

Ploaie. Singurătate în travesti. Nadaism. Juan Manuel Roca. Celebrarea lui Nimeni. Cel care ne ajută să presupunem că am fi cineva. Urme, nu pași. Consecuție logică. Sau impas cognitiv?  Binele definit ca absență a răului. Ce căcat! Indefinisabil, bineînțeles. Watts, legea efortului răsturnat- cine va vrea să-și salveze sufletul, și-l va pierde…Adevărăciune? Doar un placebo pentru/împotriva rătăcirii. Sufletul pute. Marfă perisabilă. Duminică. Cimitir al certitudinilor de valoare inegală. Si al lucidităților. Oximoron patetic. Brrr!