Arhive pe categorii: Poveşti…

de prin cărţi

Scrisori (3)

Tu,

ai crescut pe sufletul meu cum creşte câinele pe lătrătura sa, cum creşte timpul pe ding-dang şi zeul când ne vine să ne spânzurăm.

Nu pune mâna peste mine , dacă-i vară că, n-ai să înţelegi nimic, stimată doamnă- domnişoară, din frig. Vino când nu merge nimeni, când nu avem picioare, vino dar, mai ales, când voi fi orb, lumino.

Nu-i aşa că nu mai ştii cum îmi arată chipul? Val verde lingând nisipul…Adu zarurile să-l tragem la sorţi! Mă tem că de o veşnicie de oră noi suntem morţi.

Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape, dacă respir, te-mping în aer, neoglindito peste ape, tu dulce vaer.

 

nichita nichita nichita nichita

Anunțuri

Poveşti nemuritoare (4)

„…Haideţi să lăsăm de-o parte Sfintele Scripturi şi să ne întoarcem în lumea care ne înconjoară. Unde îşi recuperează americanul modern măsura valorii, nu în calitate de cel ce pune pâinea pe masă sau ca integrator economic, ci ca menestrel romantic şi cavaler falic, ca personaj, întruchipare şi erou? În adulter. Şi unde reuşeşte femeia americană, redusă la nesimţire de sclavia gospodăriei şi compania imbecilizantă a odraslelor nesătule, să-şi recupereze puterea de decizie, de îndrazneală şi de discriminare-pe scurt, demnitatea? În adulter. Bărbatul şi femeia adulterului sosesc la locul faptei despuiaţi de toate falsele uniforme furnizate de societate; nu vin cu alta recomandare decât cu cea proprie lor, nu posedă alte calificări decât cele încredinţate lor de Dzeu, adică euri nesăţioase şi organe genitale funcţionale. Se întâlnesc întru iubire, pentru iubire, cu iubire; tresaltă într-o glorie nepoluată de înţelepciunea lumească; ei sunt cu adevărat copiii luminii. Acei dintre voi- cei a căror feţe mă ţintuiesc amuţite în timp ce mă zvârcolesc în acest amvon imaginar- voi, cei care v-aţi dezbărat de somn şi aţi comis un adulter, veţi încuviinţa în inimile voastre adevărul spuselor mele.

Dintotdeauna Cuvântul e scandalos. Vă implor, nu desconsideraţi, după ce veţi fi reflectat, interpretarea pe care meditaţia mea asupra acestor porţiuni ale Scripturii le-a precipitat înţelegerii mele.

Mai exact, sacramentul căsătoriei, aşa cum a fost instituit în imposibilitatea lui obstinată de către  Mântuitorul nostru, există doar ca pre-condiţie a sacramentului adevărului. Unuia îi facem o reverenţă simbolică şi jurăminte forţate; celuilalt o reverenţă vie, de prezenţă carnală hărăzită interdicţiei şi jurăminte care ne restituie inima în timp ce ne tremură vocea rostindu-le. Cearşafurile căsătoriei sunt ţesute cu firele de plumb ale eternităţii; materialul canapelei adulterine e împănat cu filamentele vii, luminoase, ale efemerului, ale timpului însuşi, elementul nostru, unicul nostru element, căruia Iisus I s-a  închinat, păşind în istorie, în loc să-l evite, precum Buddha.

(…)

Noi suntem o generaţie adulterină. Să o celebrăm. ”

John Updike , ” O lună de duminici”, pg 46-47, Editura Univers, 2009

Punct. Contrapunct

motto:”…şi de nu voi putea                                                                                                                                                 să ajung la o stea,                                                                                                                                               îţi voi spune că ceru-i prea sus”

Mă vei judeca pentru păcătele mele. Te voi iubi pentru iertările tale.

Mă vei risipi în uitările lumii. Te voi aduna din cioburile ei.

Mă vei acuza de singurătate. Te voi sufla peste îngeri.

Mă vei arde pe rug pentru necredinţă. Îţi voi oferi vreascuri, cu dragoste.

Îmi vei împacheta umbra şi o vei trimite post restant. Voi tapeta camera cu surâsul tău.

Vei cumpăra răsăriturile, en-gross. Voi vinde nopţi la tarabă, en-detail.

Îmi vei fura culorile. Îţi voi dărui griul.

Vei fi ” a se „. Voi fi ” ab alio”.

 

Post scriptum tehnic necesar pentru o diagnosticare corectă: pornind de la premisa că viaţa e boala cu cel mai mare indice de mortalitate,  „ab alio ” nu indică decât existenţa pentru care cauza propriei fiinţe se află în sine, dar nu vine din sine, ci o are într-o altă existenţă (deja sunteţi confuzi), pe scurt, un atribut propriu creaturilor şi existenţei contingente, pe când ” a se” indică fiinţa care este cauza şi principiul propriei existenţe şi nu trebuie să o primească de la altul, este proprie fiinţei necesare, fiinţei absolute care este independentă de orice altă existenţă.

 

 

Scrisori (2)

Iubita mea,

dezarticulată şi perpendiculară, privirea ta e o maşină de cusut norii…ieri te-am căutat toată ziua la mica publicitate.

Cum aş putea să te uit când circuli fără bilet pe toate liniile palmelor mele, când în fiecare dimineaţă când mă bărbieresc tu eşti acolo, mă aştepţi şi îmi dai ” bună dimineaţa ” din oglindă? Când tu vii la mine în fiecare noapte, despici fereastra în două şi intri, şi ieşi, şi intri şi te uiţi, şi mă uiţi, îmi intri pe sub piele epilându-mi venele prin interior şi te plimbi cu gondola tăcută pe arterele mele şi îmi tulburi sângele.

Să taci, îţi scriu fiindcă-i noapte limpede ca o frunte de ied, fiindcă mi-e cerul gurii amar ca pieliţa nucilor moi, îţi scriu fiindcă suntem uituci amândoi.

Ţi-aş da deoparte părul cu gura de pe gât, cu gura ţi-aş desface nasturii mici de bluză şi ţi-aş şopti în urechea ta fleaţă şi confuză: afară plouă laic şi-s trist şi mi-e urât…

Mi-e dor de tine peste tot. Am putea privi acelaşi tavan împreună. Iadul înseamnă să nu te mai pot gândi şi pedeapsa pentru prea puţină dragoste nu e moartea ci nenumărate morţi.

Dar mie îmi sunt sorocite, pesemne, plecări mai dramatice. Mi-e dat să mă smulg din privelişti cu sufletul nepregătit, cum dat mi-e să plec din iubire când încă mai am de iubit.

 

roll tănase bănuş brumaru dragu cassian

„Scarlett O’Hara nu era frumoasă, dar…”

Acest text este un omagiu adus tuturor îndrăgostiţilor care n-au avut la vremea primei iubiri telefon mobil sau internet.

Cea mai tare dragoste e aia din clasa a noua. Dacă n-aţi avut parte de ea, sunteţi orfani.

Tipa era mai mare cu un an. Învăţa dimineaţa. Eu, după amiaza. În aceeaşi bancă, penultima, rândul de la geam. Nu era frumoasă. Era stranie. Plutea în mister şi avea o voce cum n-am mai regăsit decât târziu, la o femeie care m-a iubit nebuneşte şi pe care am iubit-o la fel (sfârşitul nu contează). Soseam cu o oră mai devreme la şcoală numai pentru a o privi câteva clipe. Acum, când vreau să-mi arăt cât de preţios este timpul, mă raportez la acele clipe.

Primul semn fizic pe care am hotărât să-l trimit pentru a-i sesiza faptul că exist a fost un fragment decupat dintr-o carte. O citisem de trei ori în vara de după examenul de treaptă. Era începutul din ” Pe aripile vântului” – Scarlett O’Hara nu era frumoasă, dar bărbaţii nu-şi dădeau seama de asta când erau sub farmecul ei... L-am pus în bancă, într-o crăpătură ce-l făcea aproape invizibil. De ce acest bilet? Nu ştiu. Poate pentru că dragostea neîmpărtăşită te face schizoid, bun de balamuc, rău etc., etc.

Nu am dormit în noaptea aceea. Făcusem zeci de scenarii legate de reacţia ei. De frică, a doua zi, nu am venit la prima oră. Şi…victorie! În aceeaşi crăpătură, un ghemotoc alb, de hârtie, făcu să-mi duduie cordul.

„Doar atât ai citit?”

După acest mesaj totul s-a schimbat. Pământul s-a învârtit invers, am luat nota trei la fizică (băiat premiant), m-am certat cu cel mai bun prieten, am scris cele mai multe poezii pe cap de fiinţă iubită.

Zi de zi, până la vacanţă, ne-am lăsat în bancă, câte două trei rânduri aiurite, despre ce am citit sau ce-am văzut în lunga noastră viaţă faimoasă. Ne feream de colegi şi ne zâmbeam  în cele câteva secunde cât dura părăsirea clasei. O priveam cum cobora scările şi câteva ore gândurile mele mestecau acele priviri. Nu i-am rostit niciun cuvânt până în ultima zi de şcoală a ei. Clasa a zecea termina mai devreme.  Am bâiguit un „succes”, aproape neinteligibil. Ştiu că m-a auzit pentru că mi-a mulţumit cu cea mai frumoasă voce din lume.

Nu a reuşit să ia examenul de treapta a doua, media nu i-a permis să rămână în acel liceu. A fost repartizată la un altul.

Mult timp după aceea ne-am scris. În fiecare scrisoare încercam să-i pun un fragment decupat cu începutul acela – Scarlett O’ Hara nu era frumoasă…La biblioteca oraşului erau patru volume. Niciunul nu mai are primele trei rânduri. O doamnă din Sinaia la care ne-am cazat într-o excursie şi acum se întreabă probabil cine i-a vandalizat biblioteca. Şi vreo trei prieteni. Şi toţi anticarii pe care i-am întâlnit. Ea se amuza teribil.

Nu ştiu dacă interesează pe cineva sfârşitul acestei poveşti redate pe repede înainte. Într-o zi poate o să fiu mai darnic. Nu cu voi. Cu mine. Sunt poveşti care merită reţinute numai pentru un cuvânt, o voce, un început.

Poveşti nemuritoare (3)

” (…) Posedând calitatea de a cumpăra totul, posedând calitatea de a-şi însuşi obiectele, BANII constituie obiectul în posesie eminentă. Universalitatea calităţii lor este atotputernicia esenţei lor. Ei contează, de aceea, ca entitate atotputernică.

Ceea ce îmi este accesibil prin intermediul banilor, ceea ce eu pot plăti, adică ceea ce pot cumpăra banii, aceasta sunt eu însumi, posesorul banilor. Cât de mare e puterea banilor, atât de mare e şi puterea mea. Calităţile banilor sunt calităţi şi forţe esenţiale ale mele, posesorul lor. Ceea ce sunt şi pot eu nu este nicidecum determinat de individualitatea mea. Eu sunt urât, dar îmi pot cumpăra cea mai frumoasă femeie. Aşadar, nu sunt urât, căci banii anihilează efectul urâţeniei, puterea ei respingătoare. Sunt rău, necinstit, lipsit de scrupule, stupid, însă banul este respectat, deci şi posesorul lui. Banul este bunul suprem, deci şi posesorul lui este bun. Eu sunt lipsit de spirit, însă banii fiind adevăratul spirit al tuturor lucrurilor, cum ar putea posesorul lor să fie lipsit de spirit? Şi apoi, el îşi poate cumpăra oameni de spirit, iar cel ce are putere asupra oamenilor de spirit nu are oare mai mult spirit decât toţi oamenii de spirit? Eu, care, datorită banilor, sunt în stare să fac tot ceea ce poate dori o inimă omeneasca, nu posed oare toate facultăţile omeneşti? Nu transformă deci banii mei incapacitatea mea în contrariul ei?

Dacă banii sunt legătura care mă uneşte cu viaţa omenească, care leagă societatea de mine şi mă leagă şi pe mine de natură şi de om, nu sunt oare banii legătura tuturor legăturilor?

Inversarea şi confundarea tuturor calităţilor umane şi naturale, înfrăţirea incompatibilităţilor, această putere divină a banilor rezidă în esenţa lor, ca esenţă generică înstrăinată, care alienează şi se alienează, a omului. Ei sunt capacitatea alienată a omenirii”

Karl Marx, ” Manuscrisele economico-filosofice din 1844″, Ed. Politica, Bucuresti 1987, pag. 119-122, traducerea de Vasile Dem. Zamfirescu

 

Povesti nemuritoare (2)

„…În astfel de momente aş vrea să simt şi să vorbesc ca Cehov. Să acţionez sau să nu acţionez, prin delicateţuri prăfuite. Şicul melancoliei. Lente destituiri. Alunecări în neant printre flori veştede. Pe fond de sonate, de suspine. Un Vania al evanescenţei. O anume paloare şi toamnă tot anul. O conversaţie aleasă, uneori un râset ascuţit. O cădere care nu vine, care întârzie ruşinos, cârcotind prin colburi. O viaţă care se târăşte. Un orgoliu în plagă. O rană refăcută când timpul se opreşte. Chipuri care trec, îngeri spulberaţi. Visări de nobil în seri lâncezânde. Cuvinte cum visez eu: să nu spună nimic, să încheie cu ce mi-a mai rămas de spus.

(…)

Trupul meu e paradisul pulsiunilor. Sau infernul. Când unul, când celălalt. Lumea mă crede exaltat. O spune. O scrie. Placiditate fără ticuri. Umblet rustic. Laconic şi taciturn. Ticsit de cunoaştere de sine. De simţiri şi percepţii nenumărate. Infinit de mărunte., deodată localizate, captate cu forţa. Îndopate cu sens, trimise brusc să se bată. Îngropate, repede exhumate. Ţintuite, repede eliberate. Şi toate astea colcăie, ascultaţi-mă pe mine. Colcăie de eliberări, de despiedicări. De vrăjiri. Deprinderi înnăscute, transmutate, biciuite, strivite, exacerbate. Prin cuvinte, prin energia cuvintelor. Cuvinte agitate, novatoare, arheologice, minerale sau fermentatoare. Atinse de muzică. Muzica răsunătoare a frumuseţii în mers. Vrăjitoreasca muzică a înverşunătorilor de a crea frumosul.

(…)

Îmi inventez un aer capitulard. Caste mişcări înspre tăcere, abandon, vid. Demnitarii inteligenţei şubrede m-ar iubi astfel. Nu mă pot iubi decât astfel.”

Marcel Moreau , „Discurs contra piedicilor”, Editura Libra, Bucureşti, 1993, pg.  189-190