Arhive pe categorii: Gânduri…zurlii

de prin mintea mea

Loser

Târziu am aflat  că nu mai există drum spre tărâmul perechilor.

Am aflat şi că, de la o vreme, toate femeile poartă ochii şi costumul tău  mov, deux-pieces. Oftalmologul mi-a spus că sunt doar aşchii ale clipei. Nu dăunează. Ies cele mai frumoase haiku-ri din ele. Mi-a recomandat să nu-mi mai număr paşii pentru că mi se va face dor de drum.

„Această minţită iubire e totuşi mai mult ca nimic…” încă se aude în troleul ăla vechi ce străbate oraşul de la un capăt la altul. Chiar şi ospătarul de la grădina de vară murmură  cuvintele tale. Doamna de la bibliotecă mi le-a trecut în fişă. Tipului de la anticariat, însă,  i-am cerut să nu scoată niciun cuvânt. Mi-era teamă că aş fi descoperit o conspiraţie imensă. Florăreasa îmi făcuse cu ochiul, complice, înainte.

Ultima mea rugă laică către tine se pierde în timp. Sunt înconjurat de munţi de gunoaie. Pană şi gândurile le-am închis într-un pet, iar vocalele le-am amestecat cu resturile de la Mc, am auzit că rezistă. Unii le folosesc ca pietre pentru templu.

Am încercat, de foamea de tine, să-ţi mănânc imaginea oriunde apare pe străzile acestea înguste, de provincie. Au rămas numai ruine. N-am reusit să te desprind de pe ziduri şi am mestecat de-a valma. Primarul a declarat starea de urgenţă. Pentru a salva oraşul am fost declarat ” persona non grata” şi urcat în primul tren. Am nimerit în vagonul vandalizat cu ani în urmă, în noapte, când de-abia cumpărasem lumea şi am scris împreună, cu carioca,  ” for ever and a day ” , sub  mânerul semnalului de alarmă.

Anunțuri

Femeia

Noi bărbaţii nu mai trăim, locuim.

Locuim într-o pluralitate de lumi ale vieţii, de provincii finite de sens, ocupate de o multitudine de femei simbol ce nu pot fi supuse criticii raţiunii sau a nebuniei. Legile care le guvernează ne sunt străine, nici măcar nu ştim dacă ele, femeile, sunt reale. Nişte vagi subuniversuri ale realităţii ce împiedică împlinirea marelui proiect  al dialecticii, acela de a pune ordine în complexitatea unităţii individului, trecând dincolo de sciziunile dintre lume şi intelect.

Descrierea unei femei nu duce la nimic.

Femeie icon ( icoană?). Femeie fluture. Femeie gând. Femeie dot com. Femeie amintire. Femeie shortcut. Femeie pixelată. Femeie peisaj. Doar câteva din ceea ce am întâlnit. Studierea comportamentului lor frecvent (tabieturi) într-un mediu relativ restrâns n-a dus la nicio paradigmă universal valabilă.

Femeia e o multiplicare a e(go)ului sau o sciziune, mai bine zis fărâmiţare, a sa?

Aceasta-i doar una din multiplele întrebări, naive, pe care şi le pune bărbatul, naiv, înainte de culcare, nu înainte de a-i mângâia sânii reali, imaginari sau aplicaţi şi a-i rosti, plat, aproape robotic, sigur resentimentar : „aşa cum rana nu ia forma stiletului, sărutul tău nu eşti tu!”

Carpe diem versus memento mori

Nu sunt altceva decât un substitut al dezamăgirii. Un Stavrogin, cum m-a numit unul pe blogul lui, supărat că l-a părăsit gagică-sa pentru subprodusele mele melancolice. Ce să-i faci, tu etais formidable, j’etais fort minable. Încerc să-mi găsesc circumstanţe atenuante, prea puţine, invocând dorinţele mele ascunse de a fi uneori monadă, alteori bosson Higgs (creator de spaţiu şi timp, conform CERN), uneori mirare karamazoviană (cum dracu, atâta suferinţă şi nici-un vinovat?), alteori mecanic de întreţinere suflete…da, d-ăla ce verifică posibilitatea montării pe umerii femeilor a balamalelor pentru aripi.

Nu mi-a ieşit nimic. Lumânarea mea călăuzitoare e din ceară second-hand, în universul meu neguvernat de Kepler lumina e un produs greu vandabil iar biserica la care merg foloseşte un drum de servitute pe care-l împarte cu menajeria lui Darwin. Încă mai caut o Judecată de Apoi pentru salvarea de angoasele maligne, nu-mi apare decât un ” 404. Page not found”, înţeleg abia acum de ce Buddha era revoltat că un fapt atât de vulgar ca miracolul poate guverna existenţa noastră efemeră.

Din când în când fac inventarul dezamăgirilor, niciodată nu-mi iese, suma greşelilor nu e egală în valoare absolută cu zero, singurul fapt cert e că prima dezamăgire e veche, de când două profiteroluri şi două limonade costau 25 de lei şi vânzătoarea de la cofetărie cu care negociam o soluţie pentru cei 3 lei lipsă (pachetul de Carpaţi fără filtru) mi-a spus aproape solemn, discret, după tejghea, să nu mai privesc cu atâta pasiune fata, fiecare femeie nu e decât o invitaţie la a muri câte un pic.

Cea mai mare dezamăgire mi se par(e), însă, mayaşii, oamenii cei mai serioşi din istoria asta plină de curve. Au ratat, cu calendarul lor, sfârşitul lumii, demonstrând încă o dată  ca fericirea e doar un proiect mereu amânat.

Homo erectus. ED versus HSDD

Zeii,  când se loveau de sindromul ED (erectile dysfunction), îşi umpleau potirul cu ambrozie şi rezolvau problema, închizând gura bârfitoarelor, mai mult sau mai puţin zeiţe.

Muritorii, un pic mai practici, şi-au tras pastila albastră. Sexul tare rămânea sexul tare. Pe sistem.

Muritoarele s-au simţit discriminate. Bărbaţii puteau trişa emoţional. Pastila făcea tot ce trebuia să facă inima. Sau cordul, mai bine zis. Aşa că s-au pus pe treabă. Mişcarea feministă avea un nou ţel de atins: o pastilă şi pentru ele. Dacă se poate roz. Singura problemă era că ele nu aveau sindromul. Lucru minor, au şuşotit ele. Şi şi-au inventat HSDD-ul ( hypoactive sexual desire disorder )

Eu, aiuritul de serviciu, realizez că imaginea poetică cu ” chimia stabilită între cei doi” nu e decât o simplă, banală, rece, albastră sau roz, pastilă. Biochimie.

Update

Compania farmaceutică Pfizer, cea cu viagra albastră, fuzionează, pentru 160 de miliarde, cu Allegan, cea cu botoxul.

Sprout Pharmaceuticals, proprietara flibanserinului , viagra roz pentru femei, este cumpărată imediat, pentru un miliard de dolari de Valeant Pharmaceuticals International.

 

Băieţii buni nu rămân cu fetele

Plouă de câteva zile şi vizionez filme. Parţial. Câteva scene. Destul pentru a transforma sufletul într-un obiect. Accesoriu pentru mântuire.

Am revăzut ” Casablanca”. Doar pentru scena revederii lui Rick cu Ilsa. Şi ce frumos cânta la pian negrul ăla, Sam, „As time goes by”!

Am revăzut ” Vă place Brahms?”. Ce frumoasă era Paula alături de tânărul acela nebun, Philip! Şi muzica…Aţi ascultat vreodată, trişti, a-ntâia şi a treia de Brahms? Acum am înţeles şi de ce englezii i-au spus filmului ” Goodbye again”.

Am revăzut şi ” Hanover Street”. Băh, ce dragoste între maiorul ăla, Halloran şi Margaret. Muzica n-am reţinut-o. Doar un dans în ploaie între cei doi. Bun de soluţie perfuzabilă în caz de 112.

Am revăzut şi ” Gone with the wind”. Poate măcar unul dintre voi să-mi explice de ce dreaqu nu-l iubea Scarlett pe Rhett?

Şi Rick, şi Philip, şi David, şi Rhett rămân fără fete. Şi ce băieţi buni. Şi frumoşi. De ce ne-am mai plânge noi, nişte bieţi pârliţi, de câte-o dragoste pierdută, pe-aici pe WordPress?

Pseudo love story

Un copil devine adolescent când pune mâna pentru prima oară pe telefon şi sună o fată. Adolescentul devine bărbat în momentul în care pune telefonul în furcă. Înainte ca femeia să termine ceea ce are de spus. Sunt lucruri aflate în liceu, pe vremea când făceam practica. Demult. De la un muncitor.

O legendă urbană spunea, tot cam pe atunci, că fiecare avem o jumătate. Identică. Trebuie doar căutată, găsită, păstrată. Reţeta fericirii. Simplu. Exact ca-n manualele lui Dale Carnegie.

Dar am crescut şi m-am convins că fiecare iubire e doar o repetiţie la marea singurătate. Se respectă astfel identitatea indiscernabililor. Nu pot exista în natură doi indivizi perfect asemănători şi egali. De nedistins între ei. O spune şi Leibnitz într-un eseu în care justifică principiul raţiunii suficiente: Dumnezeu, care acţionează după criterii de înţelepciune şi de economie, n-ar fi avut nicio raţiune pentru a crea două lucruri în loc de unul.

Nu există iubire. Doar o egoistă regăsire de sine.

Dacă nu sună telefonul, sunt eu, iubi…

Pater noster

Copiii se tem de întuneric. Adulţii de lumină. Un adevăr ( două adevăruri?) antic. Creaţia e imperfectă. Cu cât mai imperfectă, cu atât mai urgentă mântuirea. Alt adevăr. Filozofic.

” Notre pere qui etes aux Cieux / Restez-y / Et nous nous resterons sur la terre / Qui est quelquefois si jolie…”

” Tatăl nostru care eşti în ceruri / Rămâi acolo / Cât eşti tu de sfânt / Şi noi o să rămânem pe pământ / Fiindcă pământul câteodată e frumos ”

Prevert nu blasfemiază cu această poezie, ” Pater noster „. E o încercare de a depăşi punctul critic  al dialecticii credinţa – necredinţă. Fără a pune clasica întrebare :

-Si Deus, unde malum?

Chiar aşa, dacă există Dumnezeu, atunci de unde vine răul?