Arhive pe categorii: Fără categorie

Alt scrisorar…

Motto: Pielea mea există numai acolo unde tu o atingi. Știu că exist, dar am nevoie tot timpul de dovezi de atingere. Fără tine sunt doar o pijama goală aruncată pe scaun.  Scrisorar – Șișkin

1. Iubito,

mă gândesc la tine ca un borfaş la ceasul unui lord. Dacă eşti tandră sau numai o căţea cu pielea catifelată, pe mine nu mă interesează.  Adevărul e că niciodată nu am reuşit să aproximez distanţele. Nici acum n-aş putea să spun dacă eşti departe sau nu, parcă acolo până unde văd e o margine sau altceva. Atât de obosiţi picăm unul în braţele altuia sprijinindu-ne în buze sau în vârful cuvintelor de dragoste…

Ţi-ai crescut parcă anume părul cel mai lung din lume ca-ntr-un giulgi să-ţi ţii într-însul trupul tău curat ca plânsul. De ce dai voie vântului să umble prin părul tău şi să ţi-l răvăşească?

Am părăsit în mare grabă sufletul tău lăsând urme adânci ca în cenuşă. Motivele pentru care plângi sunt mai vechi decât noi. Ştim, suntem nişte morţi pentru mai târziu.

Iubito, eu sunt această piatră, iubeşte-o şi se va preface într-un tânăr bărbat, care pe ţărm îţi va spune: ” iubito, eu sunt această piatră…”

Tu să mă ierţi că nu pot fără tine, că ochii mei sunt când căprui, când verzi.ivănceanu manasia cârstean sorescu ivănescu stanca mureşan duna ursachi păunescu

2.Iubita mea,

dezarticulată şi perpendiculară, privirea ta e o maşină de cusut norii…ieri te-am căutat toată ziua la mica publicitate.

Cum aş putea să te uit când circuli fără bilet pe toate liniile palmelor mele, când în fiecare dimineaţă când mă bărbieresc tu eşti acolo, mă aştepţi şi îmi dai ” bună dimineaţa ” din oglindă? Când tu vii la mine în fiecare noapte, despici fereastra în două şi intri, şi ieşi, şi intri şi te uiţi, şi mă uiţi, îmi intri pe sub piele epilându-mi venele prin interior şi te plimbi cu gondola tăcută pe arterele mele şi îmi tulburi sângele.

Să taci, îţi scriu fiindcă-i noapte limpede ca o frunte de ied, fiindcă mi-e cerul gurii amar ca pieliţa nucilor moi, îţi scriu fiindcă suntem uituci amândoi.

Ţi-aş da deoparte părul cu gura de pe gât, cu gura ţi-aş desface nasturii mici de bluză şi ţi-aş şopti în urechea ta fleaţă şi confuză: afară plouă laic şi-s trist şi mi-e urât…

Mi-e dor de tine peste tot. Am putea privi acelaşi tavan împreună. Iadul înseamnă să nu te mai pot gândi şi pedeapsa pentru prea puţină dragoste nu e moartea ci nenumărate morţi.

Dar mie îmi sunt sorocite, pesemne, plecări mai dramatice. Mi-e dat să mă smulg din privelişti cu sufletul nepregătit, cum dat mi-e să plec din iubire când încă mai am de iubit.

roll tănase bănuş brumaru dragu cassian

3.Tu,

ai crescut pe sufletul meu cum creşte câinele pe lătrătura sa, cum creşte timpul pe ding-dang şi zeul când ne vine să ne spânzurăm.

Nu pune mâna peste mine , dacă-i vară că, n-ai să înţelegi nimic, stimată doamnă- domnişoară, din frig. Vino când nu merge nimeni, când nu avem picioare, vino dar, mai ales, când voi fi orb, lumino.

Nu-i aşa că nu mai ştii cum îmi arată chipul? Val verde lingând nisipul…Adu zarurile să-l tragem la sorţi! Mă tem că de o veşnicie de oră noi suntem morţi.

Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape, dacă respir, te-mping în aer, neoglindito peste ape, tu dulce vaer.

nichita nichita nichita nichita

4. Astă-seară, ultima noastră seară, înainte de a ne despărți, te-am rugat frumos, te-am rugat respectuos, să stai jos ca să-mi pozezi. Fac aici câteva schițe, notez disperat, stenografiez ochii tăi și nu-mi iese ce văd, ești greu de scris. Nimeni nu va ști nimic, iți voi rosti din când în când numele, cu aerul că abia ne-am văzut și urmează să ne revedem în curând, că dacă, precum spui, am păcătuit iubindu-te, măcar faptul că te-am iubit, cu-adevărat, și după ce nu mai exiști, poate fi motivul pentru care îmi vor fi crezute toate acatistele. Într-o zi fără niciun eveniment am să vin brusc înaintea ta și am să-ți spun că totul e în regulă, putem pleca, am luat bilete de tren, am luat bilete de avion, am luat bilete de vapor, putem pleca în prima localitate de dincolo de capătul lumii.

păunescu păunescu păunescu

5. Pot să-mi iau locul lângă tine, pe stea? Da, spuse prințul, ești prietena mea, e doar o poveste. Ne cunoaștem, ne-am întâlnit într-o zi pe pământ, eu mergeam pe parte a lui, tu pe cealaltă. Tu erai așa și pe dincolo, erai ca toate femeile, uite că ți-am reținut chipul, eu m-am emoționat și ți-am spus ceva cu mâna pe inimă, dar n-ai vrut să mă crezi, ai întins mâna, ai dat de un nor, eu am cuprins de umeri o frunza, unii te văd numai pe tine, alții mă văd numai pe mine, ne suprapunem atât de perfect încât nimeni nu ne poate zări deodată și nimeni nu îndrăznește să locuiască de unde putem fi zăriți amândoi, sângele duce zvonuri de la unul la altul, cum ești?, dacă ridic brațul și-l întind mult înapoi îți descopăr clavicula dulce și, urcând degetele îți ating sfintele buze, apoi brusc se întorc și îmi strivesc până la sânge gura, dacă o să vrei să mă uiți ascunde-te de lună, îți va aminti cum am mers prin lumina ei cu picioarele goale, dacă vrei să mă uiți, nu încerca să mori, mai ales nu încerca să mori.

cassian    sorescu    blandiana

Ps. Această postare e pentru înțelegerea corectă a blogului meu. Am scos din poezia adevărată din juru-mi câteva scrisori, mixând câțiva autori. La sfârșitul fiecăreia am citat poeții, în ordinea intrării. Totul doar pentru a-mi arăta mie și lumii, în fiecare clipă, distanța enormă dintre ce scriu eu și ce trebuie scris. Și pentru a-mi refuza si cel mai mic gând că aș putea scrie vreodată o carte. Fie ca fiecare wordpressist să-și facă lucid o oglindă. 

Trompe l’oeil

Scuipații timpului mi se scurg pe obraz şi tu, mormăind în spargă sau leopardă, mă cureți cu buzele țuguiate…

Heeei, deja ți-au apărut riduri pe buze, vase de croazieră spre Styx. Stai cuminte, nimic nu e mai eretic decat voluptatea unui sarut.

Life’s…a tale/ told by an idiot…/ signifying nothing nu mai e machbetian. E doar un deget pus perpendicular pe buze, administrator judiciar al insolvenței cuvantului.

Galilei numără a mia oară secundele căderii noastre.

Dau copy-paste pe un zambet politically correct si pe tipsia orizontului gandul tău se plimbă într-un scaun cu rotile.

Ninge atat de mişto în oraşul ăsta cenuşiu…Mi s-a făcut de femeia mea geamănă întru moarte. O aştept să ne consumăm restul de iubire, ca pe-un sandvich de fast food. Pus în pungi reciclabile. Să muşcăm ca o fiară însetată de sange. Şi să ne stergem cu manecile pe bărbie. Cu ochii pe ceas, speriați ca nişte hamsteri ce au fentat roata.

Ninge mişto în oraşul ăsta provincial…Şi manecile murdare de sos strălucesc ca un teaser al unei iubiri. Sau ca dinții unei feline.

Habar n-am ce să fac cand o femeie plange. Are ochii unei rase necunoscute (Călinescu despre Sadoveanu, parcă) şi e atinsă de solipsism. E o chestie la care nu merge fiola cu morfină şi ăl de sus apasă butonul „Ignore”. Religiozitatea mea primitiva nu-mi permite descantecul.

Îi spun, răutăcios, că a îmbătranit şi lacrimile nu-i mai sunt perfecte. Mă injură şi aruncă spre mine şervețelele pline de lacrimi contorsionate şi muci. Şi fuge.

Hei, întoarce-te! Ştii bine că în aeroport îți vor detecta  implantul sufletului meu ruginit. Îți vor da sanii la o parte şi vor reintroduce inima în coşcova ei. Şi vameşii vor fluiera mitocăneşte curul tău ca o curbă de tobogan.

Uite, îți dăruiesc toate tăcerile mele…

Corăbiile astea poartă amfore pictate cu noi, făcand dragoste. Blestem pentru a nu mai ajunge, zic marinarii ăia bătrani ce scrijelesc răni prin fiecare speluncă.

Fur şi fug cu buzele tale decupate de pe-o toartă. Cum incaşii furau bibliile lui Fra Vicente. Şi aştept să iasă zeul.

Doar cucuta îndoielii, în ceşti ciobite de porțelan, aşteaptă să mă bea. Inelarul pus pe zaț îmi va ghici viitorul.

„Dumnezeu e un amant nefericit”,  strigă musul dintr-o carte şi toți alergăm să-i găsim o femeie după chipul şi asemănarea noastră.

Căpitanul, plictisit, bea rom şi fumează pipă. Langă el, viața. O femeie frumoasă cu care dumnezeu nu ştie să facă dragoste.

Într-o zi mi-am cumpărat o femeie. Cu un pumn de vocale. Mărunțişul, a,e,i,o,u, s-a răsturnat zgomotos pe tejghea. Mi-ajungea doar pentru o litră.

Vanzătorul era un dumnezeu atipic. Nu le ştia pe toate. Pentru că citea. Apocalipsa după Nietzsche. Sigur, însă, era tare pe vanzari. „Bă, produsul ăsta se vinde numai la bucată, nu fracționat. Vino maine cu diferența, 21 de grame de suflet.” Şi mi-a pus în brațe marfa,  într-o cutie cu fundă roşie.

Toată ziua mi-am pierdut-o căutand prin sertare cele 21 de grame de suflet. Ştiam că sunt pe undeva. Femeia, perfectă ca o panză de păianjen, m-a privit un timp plictisită şi apoi şi-a văzut de ale ei. S-a întins pe veioză, pe ochiul mic de la aragaz, ăla cu cafeaua, pe fotoliul de la TV.

Nu am găsit cele 21 de grame şi am hotărat să returnez produsul a doua zi. În locul dumnezeului habarnist era un înger arogant, cu ceas la mană. Mare, de manelist. Tic tac tic tac. Nu puteam returna produsul decat în ambalajul original.

Zilnic caut în gunoaie. Cutia aceea mare cu fundă rosie în care trebuie să returnez o femeie.

Hei, tu, ce mişto e femeia pe care ai trimis-o la mine ca să testăm versiunea asta de „adio”! Ne înțelegem perfect. E la fel de naivă ca tine. Şi ca mine. Şi poartă aceleaşi pijamale verzi. Crede că vom scăpa ieftin. Zice că extensia aia ciudată a trupului nostru, căreia îi spuneam iubire, poate fi alzheimerizată. Fugi, fată, d-aici, i-am spus. Eu îmi ştiu codul genetic, o să urle dezoxiribonucleicul de o să se audă pană în cartier la tine. Şi în plus, ce fac cu străzile pe care nu am plimbat-o? N-aş vrea să fie trecute la masa succesorală.  Am eu un fetiş cu paşii. Cu poemele pe care încă nu i le-am spus în noapte e mai simplu. Le-aş putea dona ca organe. Tot suntem în moarte clinică.

Şi aş mai vrea, în ultima zi, să iau femeia asta trimisă de tine şi să-i arăt trenurile. Să aştept cu ea, speriați, ca-n Sebastian, pană cand domnişoara Cucu va veni să ne certe că facem cu mana.

Apoi îi voi da drumul către tine. Asta e tot.

Patrula TF, mancand gogoşi, mă va verifica prin stație la dispecerat. Cine dracu-i ăsta? Un aurolac zurliu,   inginer fugit de-aiurea. Îşi trăieşte umbra pe datorie. Prea sărac pentru a împrumuta timp.

Zeuxis din Heracleea era meseriaş. Ştia să umble cu culoarea. Cu luminile şi umbrele. Crea spațiu. Estetica iluziei.

Parrhasios din Efes era la fel de bun. Şi rival. Pe la colțuri se spunea că din lumini şi umbre scotea contururi mai fine.

Într-o zi, lumea a vrut să afle cine-i number one. Şi un juriu le-a dat să picteze o frescă.

Zeuxis a dat la o parte perdeaua şi lumea a văzut ceva spectaculos. Un băiat privea o masă pe care era o fructieră cu struguri. Atat de reali încat vrăbiile s-au repezit să-i mănance. Zeuxis a explicat juriului şi lumii că n-a pictat băiatul mai bine pentru  că ar fi speriat vrăbiile.

Parrhasios refuza să ridice perdeaua de pe lucrare.

Lumea, juriul şi Zeuxis devin nervoşi.

Cand paroxismul atinge cote maxime, Parrhasios se ridică şi spune că aceea e lucrarea lui. Perdeaua.

Era atat de reală încat toți puteau jura că au văzut fresca aia de piatră făcand cute în vant.

Zeuxis înşelase păsările. Parrhasios înşelase oamenii.

Mai tarziu, la chestia asta i-au spus trompe l’oeil.

(poveste repovestită, aflată de la Plinius cel Bătran)

Texte scrise în martie 2018. Ce-am mai îmbătrânit!

Eseu despre luciditate

Azi am văzut Blindness. Un film după o distopie de Saramago – Eseu despre orbire. Aș fi vrut să fii lângă mine. Da, tu, noematica mea de toate zilele și nopțile. Să-mi spui că plouă și că ființa nu e un predicat real. Ploaia e doar un banal procedeu de evacuare a sinelui. Și să mă rogi să nu mai scriu. Cuvintele nu mai deschid calea cunoașterii. Din când în când împart dezastre la doi. Sufletul mai poate fi măsurat doar în lumina escatologică a orizontului.

Femeia cu @ (6)- fragment de roman naiv

Îmi ascund viața ca un adolescent timid aparatul dentar. Aș vrea să zâmbesc, dar nu iese decât o schimonoseală imbecilă. Hai sa ieșim la o întristeală. Fac cinste io…

Când plânge îi curge nasul. Atât de tare încât am ajuns să cred că șervețelele umede sunt cea mai mare invenție a omului. Printre sughițuri și înjurături soft îmi spune „moacă”, „prostule”, „mincinos” sau „manipulator”. Ordinea depinde de dimensiunea dezastrului. Își trage nasul atât de poetic încât îmi dau seama imediat că se produce o declarație de dragoste. Și fug fâstâcit de această dialectică a iubirii. Pe contrasens, lovindu-mă de fluturi beți. Știe că hrănirea la sân e demodată și totuși îmi ofera sfârcul ei răzvrătit. Ca un steag alb al capitulării. Mutilat de condiționalități, dumnezeul de serviciu mă ignoră. Nici măcar nu poate să arunce primul cu piatra.

Brândușe într-o ceașca de țuică

20200223_163805

Motto: Hei am iubit și eu odată pe Dumnezeu,
Cum iubește viermele rana.

Florile astea au pătruns ilicit în țesătura teritoriului meu. Miroseau a versuri de-ale Stelarului. Boemul ăla ignorat de critici și de lume. Prin el am reușit să aud pentru prima oară ecoul tăcerii.

Între oamenii cumsecade se zice: bună seara!
Oamenii care se întorc de la slujba alcoolului,
de la baruri și uscăciuni,
de-acolo de unde nu se sfârșește și nu se începe nimic.

Am plecat dintr-un ținut secetos,
de sub dragoste –
acolo arta izvora din platitudine
și cine mânca două litere
trebuia să moară.

Lipsesc hălci mari din mine. Pierdute în războaie cu sinele sau cu femei care nu vor ști niciodată ca fiecare cuvânt rostit e o tortură a timpului. Uneori în părțile lipsă lipesc câte o tristețe. Altoită pe solitudine

Noi suntem Abel și Cain –
Tu cine ești cu lanț de aur la gât,
Cu inele, fără măsele, șchiop și urât?
Poftim: între soare și creier
E malul de smoală
În care luneci curat
După lege și boală.
Poetul în haos are
Casă, cimitir, floare.

Nu sminti inima
Plecată în artă
Nici rădăcinile ierburilor albastre
Sus-puse, caldeenilor hartă.

E ceața limpede în care merg? Și visul
Cu bufnițe, profeți?
Doamna suavă din văzduh
Foșnet aruncă la poeți.

Palatele vechi
Scuturate, au ieșit –
Mai multe cârje și urechi.

Ce culori am: uitați-vă !
Fluieră vântul prin mine –
Un pescăruș alunecă și țipă
Sub cerul fraged al iubirii
Sunt un ocean cu munți fosforescenți
Și arbori monocelulari
În secolul ciudat și marțian.

Sună spre nord un clopot de cristal,
Are veșmântul lumii mele
Ori dansul cântecelor arse?

Într-o zi vei găsi caietul meu de poezii din liceu și vei fi surprinsă cât de mult seamănă viața noastră cu strofele alea pline de ștersături de la sfârșit.

O femeie bea marea bătrână din oglinzi,
dar nu-și vede ochii fără păsări
nici umbra – altădată fosfor.

Cum o să-mi așez viața în cadavru
la apus ori în peșteră, eu drum
spre altădată în acum?

 

Ps. Anexez la prezenta CV-ul Stelarului, doar doar într-o noapte veți arunca telecomanda și veți scuipa netul.

Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,
Noi n-am avut alt soare decît Umilința;
Dar pînă cînd, înger vagabond, pînă cînd
Trupul acesta gol și flămînd?

Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,
Prin păduri la marginea orașelor-
Nimeni nu ne-a primit niciodată,
Nimeni, nimeni…
Cu fiecare îndărătnicie murim
Și rana mîinilor caută pîinea aruncată.

Marii judecători ne-au închis
Stăruind în ceața legilor lor;
Pe frunțile noastre galbene au scris:
„Vagabonzi, hoți, nebuni. Lepădații noroadelor.
Casa lor e temnița. Puneți lacăte bune fiarelor.”

Odată-poate cu înfriguratele zori vom sîngera
Și spînzurătorile ne vor ridica la cer.
Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!
Într-o zi vom avea și noi sărbătoare-
Vom avea pîine, pîine
Și-un kilogram de izmă pe masă.

Între ” îhîm” și „nțț” (sau „anatomia lui niciodată”)

Mâinile copiază obraznic geometria sanilor. Curbură convexă făcută de zei absidă…

Sunt un ticălos care știe că fiecare dreaptă minte, oricare adevăr e curb și timpul e un cerc. Și mai știe că ești frumoasă. Neșăruibilă.

Doamne, ajută-mă să trec pe curat această iubire plină de ştersături, omisiuni şi lisergice adio-uri. Lasă dracului jurnalul ăla plin de erori ontologice și fă-mi origami din tristeți. Închide ruleta și joacă pantomimă cu mine. Mimează inelarul și-ți voi lista singuraticii lumii.

Știu că esti ireductibilă. Și incomprehensibilă. Relativă. În niciun caz un nonsens. Poate de-aceea te-nchid în temnițele gândului și tapisez cu oglinzi atinse de cataractă camera mizeriei individuale. Hobby de loser ce folosește ca alibi eșecul, un termen din paradigma cunoașterii.

… și iar te zidesc în peretele de la apus. Sfârcurile tale sparg tencuiala. Mai tare ca-n „Boss, ai văzut vreodată o prăbușire mai măreață?”,  cum spune Zorba în film. Enoriașii cred că ești doar o icoană stranie transformată-n păcat. În căuşul palmelor, alchimiștii leagă linia norocului de aia scurtă a vieții. Scurt tratat de peratologie.

În nicio statistică nu sunt prinse cuiele iisușilor răstigniți prin sinapse. Singura lor contrapondere, ochii tăi, confirmă teza materiei din lumină condensată. Și buzele devin o curbură de spațiu Riemann. Ăla în care fiecare dreaptă e de fapt un cerc imens.  Dreaptă care se închide, dar nu se încheie. Ca o iubire pămantească.

Mulțimea va saliva mereu închipuindu-ne, consumerist, pe o canapea Ikea. În şcoli nu se mai predă levitația. Doar căderea.

Încă nu și totuși deja (o chestie de prin Heidegger)

Motto: „poezia e… corul deținuților din Călina roșie cântat pe o singură voce, când Șukșin s-a sinucis că nu a găsit nicăieri o petrecere adevărată!”

Marele Zid începe cu arderea Scrierilor.

aș fi vrut să fac o perversitate
să-mi deșert cuvintele
în urechea unui bărbat
până la orgasm
dar tot ce fusese posibil
e acum o mare pată arsă
rămasă pe fața de pernă
după ce ai adormit cu țigara aprinsă
am avantajul unei umilințe distinse
un geam spart pe care cineva
a lipit un pergament
iată fumez fumez ca o nebună
mi-am regăsit riscurile
sunt mai tânără decât o nuia de salcie
în duminica floriilor

Conquista începe cu arderea corăbiilor.

mărunte s-au făcut întâmplările doamne
liniștea chipului meu
o baltă în care nu mai arunci cu pietre
pentru că e gata încrețită
– până și ironia ți s-a ros la coate-

Tu, apotropaica mea de ziua a saptea și de toate nopțile, începi cu arderea poemelor dezmărginirii. Gest naiv de imolare. Sigur nu-ți vor reda castitatea.

Într-o zi (..) am să te găsesc într-o prăpastie cu toate versurile tale/ bolnav, beat, bătut, fumandu-ți propria viața/ probabil fascinat de ideea că mângâi molii/ şi ele se vor transforma în fluturi pentru viitoarele prințese…

Te aştept cu chibritul aprins.

milord
nu se mai poate concura
ceșcuța japoneză este spartă
și-n zațul ăsta negru de cafea
a apărut un câine rău la poartă
(…)
mai mult ce rege și-ar putea visa
când în triunghi s-a-ntunecat fereastra
milord
nu se mai poate concura
dă-ți haina jos pune-o-n cuier și basta