Arhive pe categorii: Fără categorie

Nu e toamnă cum ești tu…

Copleșiți de situațiile de incertitudine, muritorii au inventat teoria jocurilor. O construcție rațională a mecanismului deciziei. Din care chiar rămâi cu un profit frumușel. Ca să reziste, l-au zidit pe Don Quijote într-un perete.

Pentru bisericile pustii  ai fost trimisă tu. Ca o băncuță care scârție îngrozitor. Sau ca o limbă de clopot. În vamă nu ți-au confiscat rimelul și pe fețele tuturor sfinților pictați ai mâzgălit cuvinte.

Cei de la audit spun că dumnezeu nu e rău. Doar incompetent. Te-a uitat desculță. Și cu ochii ireductibili la o viziune antropologică. Unii spun c-ar fi o fereastră. Și buzele o formă a priori a cunoașterii.  Metateorie a sufletului. Sau artefact al uitării.

Azi a venit toamna. Putem remuri . Respectând canonul definitiv al gesturilor tandre.

şi mi-e dor de dumneavoastra ca unui zid de o fereastră

Minunata lume nouă

păi unde să mă găsiți? Fac parte dintr-o generație pierdută și mă regăsesc numai când asist, în tovărășia altora, la singurătatea semenilor mei. (Eco, într-o carte bună…)

John Sălbaticul, singurul din Londra care mai știa ceva despre Shakespeare sau Dumnezeu, sătul de sistemul care încercând să asigure fericirea cetățenilor a eliminat nu numai adevărul si frumusețea, ci si orice posibilitate de a deveni nobil sau erou, se răzvrăteste si cere să-i fie înapoiate toate incovenientele unei existențe nefericite: poezia, primejdia adevărată, libertatea, bunătatea.
Pe scurt, dreptul de a fi nefericit.

Neobținând nimic, se retrage in sălbăticie. Si oamenii fericiți l-au privit curioși, ca pe-un ciudat. Sătul de matricea civilizată, John Sălbaticul se spânzură. Refuză tratamentul cu SPV.

„-SPV?
-Surogat de pasiune violentă. Administrat cu regularitate o dată pe lună. Inundăm întregul sistem al organismului cu adrenalină. Este echivalentul fiziologic complet al spaimei si furiei. Are toate efectele tonice ale uciderii Desdemonei si ale suferințelor ei când o strânge de gât Othello- dar fără niciun efect advers”

Cam asta e distopia descrisă de Huxley. Pe la 1930. La o sută de ani distanță fiecare avem în dulăpiorul de la baie pastilele pentru SPV.

Nu e o recenzie la carte. Recenzii fac cei ce nu citesc cărtile

Legea lui Fechner, S = c lg I

În operația de dezvrăjire a lumii ai nevoie de cel puțin două unelte: o neutralitate axiologică, în care te abții de la judecăți de valoare, și o logică minimală, din aia care apare la eliminarea câtorva legi privitoare la negație, în special cea care spune că dintr-o contradicție rezultă orice propoziție.
După aceasta, te poți îndrăgosti. Dar nu haotic. Și bineînțeles, fără să atingi capetele intervalului. O iubire nu poate fi nici iluzorie, nici idolatră. Între stimul și senzație e un raport logaritmic, spune Fechner. Prin urmare îți iei cuvintele stimul și te poziționezi pe curba graficului. Uneori, ca un waze stricat, acestea nu te duc nicăieri. Nu trebuie să te sperii, suntem o specie ce trăim în provincii finite de sens. Și nici chestia aia veche nu ține, cum c-am fi superbii Creației. Suntem o limitare a dumnezeului nostru, o abdicare a acestuia de la divinitate.
Din când în când, ca o compensație, universul ne pune în mână câte un ou Faberge.

Fiecare, o pagină albă

Oamenii greșesc. Pentru asta au inventat creioanele cu gumă. Zi de zi șterg câte un cuvânt, câte o propoziție. Fiecare om e o pagină goală, plină de ștersături. Cu o disponibilitatea genetică de a se iluziona.  Nimeni nu știe că nu mai există actul doi. Rămân doar sufleurul și scena plină de butaforie. Câte cuvinte nerostite! Și ultimul dumnezeu a fugit de la locul faptei cu legile uitării.
Se trece vara, doamna mea pierdută!

Când ni se fură vara…

Singurele promisiuni pe care ni le-am făcut au fost că o să mă faci să mă îndrăgostesc de tine și că, în aceeași zi, la amiază, o să te fac să te îndrăgostești de mine.

Ți-am mai promis că îți voi elibera și o adeverință că meriți totul, pentru a-ți servi la diverse pe lumea aceasta.

Am mai zis ca voi vorbi cu Dzeu să se împrumute, din când în când, la tine, cu dobândă, pe caiet și pe termen scurt, pentru reparațiile ce le tot face Creației.

Ți-am promis și că-ți voi spune câte-o poveste la cafea, dar numai dacă renunți la obiceiul acela prost de a-mi scutura așternutul gândurilor înainte de culcare.

Sigur nu ți-am promis că mă vei înțelege.

Într-o zi îți voi returna TVA-ul pe pașii făcuți  împreună prin câteva texte și pre-texte și vom mânca cireșe.

Din Sorescu, timid, către tine…

Niște femei foarte frumoase țineau de patru colțuri deșertul Gobi și voiau să mi-l deie cadou. Le-am mulțumit emoționat și l-am primit, cu toate că mai fusesem îndrăgostit.

Eu eram o cetate aproape măreață, pe care trebuia sa o cuceresc din nou, pâna la ultima piatră, în fiecare dimineață. Până seara târziu aruncam asupra mea, cel de ieri, cu bolovani și smoală clocotită.

Tu erai așa și pe dincolo, o, erai ca toate femeile, uite că ti-am reținut chipul.

Și erai atât de statornică în gândul meu încât puteai fi împrejmuita cu un gard. Și-n vârful fiecărei șipci ascuțite câte o stea sau, mai bine, capetele celor care au îndrăznit să te iubească.

Când îndrăgostiții iau peste tot foc, se prind de mână și se aruncă amândoi într-o verighetă cu apă puțină.

Și nimeni nu va mai ști despres tine nimic precis, vei avea trei date ipotetice de naștere și două de moarte.

Eu voi începe să te uit spre nord, tu mă vei uita spre sud. Mai întâi îți voi uita sufletul care nu-mi va lua mai mult de trei zile. După aceea, știu și eu, gustul părului tău, materie superior deghizată sub formă de gene. Tu mă vei uita poate de-a-ndoaselea. În orice caz, ne vom uita bine amândoi. Apoi ne vom spăla pe mâini.

Dar la urma urmei ce trebuie să găsiți în rândurile mele cuvinte? Eu am fost pictor și toate acestea nu sunt altceva decât studii de riduri de pe fruntea mea.

Numai despre sufletul meu nu știu nimic, sufletul care-mi scapă mereu printre zile, ca o bucată de săpun în baie.

As time goes by…

Mi-a spus cineva, dar nu mai știu cine/ că vremea va sta, apoi va fi bine.

Poemul ăsta ca un cămătar proptit în pragul uşii pentru recuperarea datoriei – o iubire pe termen redus, ajunsă la scadență

Poemul ăsta ca o predică de duminică rostită cu ură şi milă pentru toți neîntorșii căzuți în genunchi

Poemul ăsta ca un Lavoisier vorbind serios despre oxizibazeacizisăruri fără să ştie că alchimia se sinucide înghițind hapuri cu toxice „ce mai faci? bine. tu?”

Poemul ăsta prins de picioarele mele ca un lanț antilevitație. Ca o pânză zdrențuită pentru corabia mai departelui

Pauză.
Manualele spun că din distilarea luminii nu ies îngeri, doar versuri şchioape, muiate în vodcă, anafură pentru amante îngropate-n plictis.

Poruncile s-au scris toate, scribii, sastisiți, se ceartă pe diacritice și ascultă cum menestrelii cantă povestea prințesei feniciene înşelate de zeu.

Femeia de serviciu strange PET-urile goale de pe pianul pe care candva negrul Sam ne cânta „As time goes by”

Și-ntro coajă de nucă de mă vei pune, eu tot voi fi regele infinitului…