Arhive pe autori: castanman

Dacă nu sună telefonul, sunt eu…

Așteptarea e harul cu care m-a dăruit dumnezeu. Aștept atât de frumos încât ar fi și păcat să se-ntâmple ceva… (o chestie pe care am citit-o de mult și de care nu mai scap)

Dacă întorci la timp spatele celuilalt scapi de singurătate, așa îmi șoptește de fiecare dată în piață Zița, țiganca. E singura care vinde pe  bază de programări. Nu știu dacă discursul ăsta, politically correct, face parte din ghidul de bune practici al florăreselor. Știu că minte. Mai ales când spune că buchetele neridicate de pe tejghea sunt făcute pentru sufletul ei. Eu cred că sunt monade din marele tragic al vieții. Mă pișcă limba să-i spun că îndoiala salvează lumea de maniheism. E o formă de legătură între oameni la fel de rezistentă ca încrederea. O replică dintr-un film pentru prematurii din noi. N-ar întelege-o Zița, preaînțeleapta, decât dacă i-aș spune-o ca pe-o înjurătură scrâșnită.

Un text vechi…

Heei, nu sunt atat de catastrofă pe cat mă crezi! Merită să-ncerci! Muşcă! Uite, îți cedez telecomanda şi primul loc la baie dimineața. Îmi opresc din toată chestia asta doar zambetul provocat de părul tău ciufulit şi bucile ascunse, ca două feline, sub chiloții strimți. Ştiu, sunt nesimțit, mi-o spui în fiecare dimineață cand te ciupesc de sani, la cafea, aia pe care numai eu ştiu s-o fac la ibric. Încerc să-mi dreg comportamentul reprobabil cu un „…şi vine toamna iar, ca dup-un psalm amin-ul”. N-ajunge? OK. În plus, nu voi mai înjura cerşetorii la semafor. Dar voi păstra, să fie clar, mangaierea genunchiului tău în aşteptarea culorii verzi. Chiar dacă vom roşi cand ceilalți şoferi ne vor face semne obscene cu degetul mijlociu şi vor urla, frustrați, „fute-o, bă!”. Uite, nici nu voi mai scrie, ca golanii, cu graffiti, pe zidurile oraşului poeme, voi lasa doar pe frigider, prinse cu magneții ăia chicioşi, îndemnuri motivaționale, de la „fii fericită!” în sus. Ca semne ale reeducării mele. Şi-ți voi aduce şi-o ninsoare, de la reduceri, n-am prea multe posibilități, inginer, d-aia cu pete de noroi, gestul contează, nu mai stramba din nas.

Hai, încearcă, muşcă, nu e butaforie…

Inter alia

Statistic, cea mai mare tragedie din viața unui om de vârsta mea se petrece pe la opt ani. Când rupi penița stiloului de cinșpe lei în crăpăturile băncii de la școală. Viața fiecăruia dintre noi e săracă si după acest eveniment istoria nu mai consemnează decât chestii administrative, cum ar fi pierderea unei femei sau traversarea pe roșu cu brațele pline de poeme, jalnice portjartiere ale gândurilor noastre. Pe care, speriați și pudici, le acoperim cu mâinile. Nimic deosebit, bibliografia de specialitate îi pomenește pe Nietzsche în perioada de nebunie când își privea ore în șir mâinile și pe Macbeth, în aceeași ipostază, după crimă. După ce au trecut de la vânător la culegător, mâinile au devenit inutile. Hominizii le mai folosesc în cazul despărțirilor, însoțite de eșarfe sau batiste. Studiile tehnice spun că nu le poți folosi nici măcar la repararea unei aripi defecte. Nici unul din cele douăzecișisapte de oase nu se potrivește.

Ce dracu’ mi-a venit cu textul ăsta?

Să ningă mult/ ca-n frații Grimm/ și sub zăpezi/ să ne iubim…

https://youtu.be/xLnvFiF9jo8

Luni. Mesaj

 Hei, am iubit și eu odată pe Dumnezeu,
Cum iubește viermele rana.

Gândurile astea au pătruns ilicit în țesătura teritoriului meu. Miroseau a versuri de-ale Stelarului. Boemul ăla ignorat de critici și de lume. Prin el am reușit să aud pentru prima oară ecoul tăcerii.

Între oamenii cumsecade se zice: bună seara!
Oamenii care se întorc de la slujba alcoolului,
de la baruri și uscăciuni,
de-acolo de unde nu se sfârșește și nu se începe nimic.

Am plecat dintr-un ținut secetos,
de sub dragoste –
acolo arta izvora din platitudine
și cine mânca două litere
trebuia să moară.

Lipsesc hălci mari din mine. Pierdute în războaie cu sinele sau cu femei care nu vor ști niciodată ca fiecare cuvânt rostit e o tortură a timpului. Uneori în părțile lipsă lipesc câte o tristețe. Altoită pe solitudine

Noi suntem Abel și Cain –
Tu cine ești cu lanț de aur la gât,
Cu inele, fără măsele, șchiop și urât?
Poftim: între soare și creier
E malul de smoală
În care luneci curat
După lege și boală.
Poetul în haos are
Casă, cimitir, floare.

Nu sminti inima
Plecată în artă
Nici rădăcinile ierburilor albastre
Sus-puse, caldeenilor hartă.

E ceața limpede în care merg? Și visul
Cu bufnițe, profeți?
Doamna suavă din văzduh
Foșnet aruncă la poeți.

Palatele vechi
Scuturate, au ieșit –
Mai multe cârje și urechi.

Ce culori am: uitați-vă !
Fluieră vântul prin mine –
Un pescăruș alunecă și țipă
Sub cerul fraged al iubirii
Sunt un ocean cu munți fosforescenți
Și arbori monocelulari
În secolul ciudat și marțian.

Sună spre nord un clopot de cristal,
Are veșmântul lumii mele
Ori dansul cântecelor arse?

Într-o zi vei găsi caietul meu de poezii din liceu și vei fi surprinsă cât de mult seamănă viața noastră cu strofele alea pline de ștersături de la sfârșit.

O femeie bea marea bătrână din oglinzi,
dar nu-și vede ochii fără păsări
nici umbra – altădată fosfor.

Cum o să-mi așez viața în cadavru
la apus ori în peșteră, eu drum
spre altădată în acum?

Ps. Anexez la prezenta CV-ul Stelarului, doar doar într-o noapte veți arunca telecomanda și veți scuipa netul.

Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,
Noi n-am avut alt soare decît Umilința;
Dar pînă cînd, înger vagabond, pînă cînd
Trupul acesta gol și flămînd?

Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,
Prin păduri la marginea orașelor-
Nimeni nu ne-a primit niciodată,
Nimeni, nimeni…
Cu fiecare îndărătnicie murim
Și rana mîinilor caută pîinea aruncată.

Marii judecători ne-au închis
Stăruind în ceața legilor lor;
Pe frunțile noastre galbene au scris:
„Vagabonzi, hoți, nebuni. Lepădații noroadelor.
Casa lor e temnița. Puneți lacăte bune fiarelor.”

Odată-poate cu înfriguratele zori vom sîngera
Și spînzurătorile ne vor ridica la cer.
Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!
Într-o zi vom avea și noi sărbătoare-
Vom avea pîine, pîine
Și-un kilogram de izmă pe masă.

Un poem

Într-o legendă a muritorilor, un tip, Iisus, călca pe ape.

Mult mai târziu, un alt tip, Dimitri, muritor şi rus, s-a apucat să calculeze viteza minimă de deplasare. Pentru a elimina discriminarea şi a putea pluti pe ape toți. Nu a reuşit.

Drept consolare, Cineva-ul ăla de care ne tot împiedicăm în singurătatea noastra i-a oferit la schimb lui Dimitri rezolvarea conjecturii lui Poincaré. Aia de i se spune, vulgar, formula Universului.

…dacă într-un spațiu închis tridimensional orice arc de cerc se poate micşora pană la un punct, acest spațiu este echivalent, topologic, cu o sferă tridimensională…

Clay Mathematics Institute i-a oferit imediat lui Dimitri premiul de un milion de dolari. Pentru rezolvarea uneia din cele şapte probleme de matematică ale mileniului.

Dimitri a refuzat. „Ştiu cum să guvernez Universul, pentru ce să mai alerg după un milion de dolari?”

Relativiştii, mai tarziu, au spus că energia dă geometria. Doar vorbe. N-aveau matematică pentru asta.

Matematica e intuiție și logica în matematică e patologie, a plătit sec Poincaré, un filozof nefilozof. O chestie ce l-a ruinat pe Peano de tot logicismul său. Russel, rușinat, și-a aruncat la coș axioma infinitului şi axioma adevărului.

Departe de toată nebunia, Dimitri e în continuare şomer. Într-un apartament din St. Petersburg, habar n-are ce să facă cu universul. Are grijă de mama sa. Îi ignoră pe toți. Se mai joacă din cand în cand cu entropia. Dacă se produce o singularitate, aceasta poate fi descrisă şi controlată, zice rusul folosind fluxul lui Ricci.

Şi tare mă tem, privind singularitatea asta controlată, că depresia e doar matematică intuitivă. Aceasta e o poveste și trebuie tratată ca atare.

De ce scriem

Faptul că scriem pe wordpress e încă o dovadă că viața nu e de ajuns nimănui. Scriem cuminți. Şi flamânzi. Pentru o lume pestrița. Plină de chihoți, mîşchini, carenine, caramazovi, bovariene, isuşi, marcşi sau tereze. O lume în care nebunia susține etica. Şi unde orice vânzătoare de aprozar poate deveni guru. Doar pentru că îi permite codul de țară. Şi orice tip inteligent ştie că trebuie să scrie doar pentru sine. Nimeni nu mai citeşte. O lume fără prietenii, doar nişte interese obscure țesute în particular. O lume pe care am iubit-o şi de care acum mi-e scârbă. Pentru că m-a transformat dintr-un individ cu convingeri în unul cu opinii. Ce nu ştim e că plătim pentru fiecare cuvânt. Un preț modic. Nu, nu trebuie să ne vindem sufletul. Nici măcar profesioniştii nu o fac.

Într-o carte, un tip, Peter Schlemihl, este ofertat mişto, pentru umbra sa:

Am putut admira de câteva ori, îngăduiți-mi să vă declar, domnul meu, prea frumoasa umbră pe care o aruncați în lumina soarelui cu un vădit dispreț- această umbră care se găseşte aici, la picioarele domniei voastre…Iertați-mi, vă rog, propunerea oarecum îndrăzneață: oare ați fi dispus să-mi cedați umbra?

Oferta e senzațională! Poate primi, la schimb, punga cu bani care nu se termină niciodată. Sau pălăria lui Fortunatus. Aia care te face invizibil. Tipul face târgul şi regretă după ce simte oprobiul mulțimii. Apoi toată viața călătoreşte pentru a o recupera. Fără succes.

Cam aşa se întâmplă pe aici. Ce nu ştiți voi e că eu am supralicitat şi mi-am vândut sufletul. Nu, nu pentru cuvinte. Asta am stabilit-o în ipoteză. Ci pentru cea mai tare colecție de umbre. Umbrele voastre…

Ce nu ți-am spus la cafea…

Teoria buclelor e mult mai bună decat teoria supracorzilor pentru înțelegerea Universului. E singura care justifică singularitatea. Acea stare infernală a nimicului inițial. Bucla nu e particulă. Nici undă. E un multiplu întreg al constantei lui Planck. O dimensiune de energie înmulțită cu timp.

Perfect în iubire am fost doar pe la cinşpe ani. Apoi m-am deprofesionalizat. Iubirile n-au mai purtat niciodată rochia aceea de stambă, vaporoasă. Uneori fug. Ca o procedură de mentenanță postgaranție. Habar n-am ce trebuie să repar. Un Dorel al cuvantului.

Viața, lanț infinit de cauze şi efecte, legate necesar şi mecanic. Îmi curăț sufletul cu betadină după fiecare păcat. Raman pete urate după badijonare. Cei tari  folosesc alcoolul.

Notarii au afişat tarifele pentru legalizarea rugăciunilor şi a declarațiilor de dragoste necesare intabulării sufletului. Sunt sensibil egale.

Nec plus ultra

deasupra tuturor darurilor și harurilor primite (…) este acesta de a te învinge pe tine însuți (Francisc către fratele Leone)

Așteptările nasc dezamăgiri. E o consecință a tezei despre raportul deteriorat dintre timpul vieții și timpul lumii. Tot ceea ce e de neînțeles e de fapt un vechi răspuns la care căutăm întrebarea, ar fi concluzia blumenbergiană. Noi continuăm să rătăcim prin fondul finit de erori,prejudecăti, dogme, păreri. Maturi, fugim de ludic spre o hiperseriozitate în care metaforele nu mai sunt unelte, ci cârje ale frumosului. Nu mai există amănunte corijabile manufacturier, totul e tehnologizat. Tot spațiul existențial e redus, caricatural, amestecând normele cu confesiunile. Durerea atât de ubicuuă a ființei e înghesuită lângă adevăr. Unii spun că ăsta ar fi sensul vieții. Eu spun că e doar o direcție, dreaptă suport, sensul e luat arbitrar, cu consecințe incomensurabile. Doar în fizică putem lua valorile negative în modul, validând rezultatul. În viață tot ceea ce iese cu minus rămâne așa. Un mister prezumtiv atemporal al umanității.

Ninsoare fără autorizație

Îmi place să te privesc cum stai înghesuită în tine. Cum îți tragi, stingheră, trupul peste sufletul obosit. Ca un funcționar plictisit, mânecutele peste manșetele roase.

Înțelege că între arbitrariul cartezian și necesitatea spinoziană nu e nicio cale, au pus un dumnezeu de duzină, adolescent cu coșuri, căruia îi place, pervers, să privească, prin gaura cheii, mâinele când facem dragoste. Nu fugi.

Singura realitate palpabilă e dunga de pe ceașca de cafea pe care ne-am promis-o într-o noapte. Biet strat geologic din care vei afla de când sunt lângă tine. Mă tem că firimiturile ființei sunt pentru niciodată.

Știi că filozofia n-a rezolvat nimic niciodată. A ajuns întotdeauna prea târziu la locul faptei. De aceea te voi învăța să aprinzi focul. Postdiluvian, e singurul element căruia n-au reușit să-i pună cod de bare.

Nu căuta să ai adevărul aliat în lupta cu ceilalți. Învinge doar cel care supraviețuieste. Și nu spune niciodată ” prea târziu „. Pentru asta oamenii au inventat moartea. Am aflat-o dintr-un film

Diverse

Tu, ultimul produs marketizat din marea operă a alchimiștilor, repeți la infinit că distanța e un diagnostic. Așezi meticulos cuantele timpului în ierbarul de clasa a șasea și citești povestea lui Iona.

Logosul sălbatic e un subprodus al eclozării cărnii spune definiția existențialistă sau un descântec, nu mai contează. Trupul,  un instrument al sufletului.

Funcționez atât de simplu încât cred că Dumnezeu nu mi-a pus decât două rotițe. Tecemiștii își dau seama după zgomotul meu că sunt uzate, pata de contact e aiurea. Zgârcită această ființă, ființare, Unu etc. Cât îl costa un reductor demultiplicator? Nu mai scârțiam și nu mai amețeam când cuplam la arborele cotit al lumii.

Răul provine din ignoranță, spune Socrate. Sau e o lipsă de formă, formulează Plotin. Să văd ce voi invoca în procesul de daune.

Dragostea e o lebăda neagră (fenomenul rar, impredictibil și neglijat, dar care atunci când are loc într-un sistem robust produce un impact catastrofal, este un fenomen de risc desemnat cu termenul de lebăda neagră)

Adam e un ratat.

Noe, o biată Brigitte Bardot.

Iosif, victima unui amantlâc.

d-Assisi, un zănatic, vorbea cu rândunelele.

Biblia mea e plină de enunțuri din astea, contrafactuale. Am atâtea lucruri de reglat la Judecata de Apoi…