Arhive pe autori: castanman

Ea nu citeşte „Ulysse”, preferă să facă ciocolată albă de casă

Marlyn Monroe l-a citit pe Joyce. Există dovada. O fotografie cu actrița în chiloți, pe un leagăn, cu „Ulysse” alături.

Ea a refuzat. Citeşte despre mustrările naturii către alchimiştii rătăciți. Nu zambiți. Chiar e o carte serioasă. Şi face ciocolată albă de casă. Care niciodată nu-i reuşeşte.

Hărțile spun că e o provincie necartografiată. „Hic sunt leones” e singurul semn postat pe aortă. Din cand în cand seisme îi tulbură degetele. Atinge bastonul alb al inocenței. Şi al orbirii.

Mai e şi atemporală. În forma aia light. Adică aiurită. Am vrut să o fac corelativul clipei şi mi-a spus că e fereastră.

Langă zidul cetății, cu eşarfa-i legată la ochi, eu. Timpul trage glonț dupa glonț.

Într-o zi, ei îi voi muri. Cerşesc, absolut legal, o rentă viageră cu săruturile cuvenite.

Reclame

11, bă, şi veți fi fericiți, masculilor care sunteți…

„1. Să nu ai alţi zei în afară de cei proprii.
2. Să nu-ţi faci închipuiri cioplite şi să nu respecţi alte legi decît cele care ţi se potrivesc.
3. Să nu iei în deşert numele iubitelor imaginare, căci iubitafizicienii nu te vor lăsa nepedepsit.
4. Adu-ţi aminte de ziua în care te-ai născut prima oară şi în această zi să nu faci nimic altceva.
5. Cinsteşte iubitele imaginare ca pe cea mai reală iubită a ta.
6. Să nu ucizi iubirea imaginară, transformînd-o într-o iubire trecătoare.
7. Să nu preaiubeşti, dacă nu iubeşti.
8. Să nu furi nimic fără să pui ceva în loc.
9. Să nu minţi, cînd adevărul este cu totul altul.
10. Să nu rîvneşti la iubirea imaginară a aproapelui tău.
11. Să nu dormi atunci cînd visezi”

Această poezie e scrisă de Iulian Tănase. Un tip care, respectand cele 11 reguli, a divorțat. Şi care mai ştie, beigbederian, că atunci cand nevasta ți-a devenit prietenă, e timpul să cauți o prietenă ca să te-nsori.

Proxenetul

În fiecare zi, inginerul ăla se descalță de bocanci şi intră în dormitorul unei femei. Plătit de dumnezeu ca zilier. Să adune ganduri. Artefacte ale unei atingeri. Îsi face treaba conştiincios şi de fiecare dată se-ndrăgosteşte. Ca un proxenet al propriului suflet,  îşi ia la sfarşitul trebii, de sub perna, ca plată, bancnotele alea de linişte. Din foița lor mototolită îşi împătureşte o țigară şi trage cu sete. Femeia  simte aroma rotocoalelor şi îi aşează în palme sanii. Ca două cătuşe.

În fiecare zi, inginerul ăla desculț află că e mai bine să călătoreşti plin de speranță,  decat să ajungi. O chestie scrisă cu ruj pe oglinda femeii.

Update.

Poeta şi organul

O tipă mişto, poetă, invitată să i se decerneze un premiu, le-a spus gazdelor, nişte moldoveni, de dincoace de Prut, o poezie. La ” Zilele Eminescu”. Însă oamenii de cultură, oficialitățile şi gospodinele aflate în sală n-au gustat poezia. Au fost oripilați. Ca si cum le-ar fi fost băgați pe gură Nietzsche şi Freud. Şi, la unison, au cerut organelor în drept să intervină. Polițistul a intervenit promt sancționand-o contravențional pe poetă. Nu e glumă. Se întamplă în colțul ăla de țară unde violul sub cinci participanți e încadrat la harjoană. Dilema mea e alta. Plăcandu-mi poezia, redată mai jos, pot fi sancționat contravențional ca_complice?
„Eu sunt tipa pe care aţi hărţuit-o, tipa pe care aţi numit-o curvă, prostituată
Persoană, persoană, persoană
Eu sunt tipa pe care o urâţi, aş fi trebuit să fiu băiat, astfel aş fi lângă voi
Şi dacă un poet ejaculează pe faţa unei femei este artă
Şi dacă un poet fute o femeie în timp ce doarme este artă, nu viol
Îmi pare rău, nu sunt poemul victimei pe care îl aşteptaţi
Îmi pare rău nu sunt poeta europeană, cool, nu sunt tipa care spune la microfon: eroul este un bărbat
Nu sunt poemul care să te excite, nu sunt în poemul în care să mă forţezi
Nu am scris suficient de bine pentru tine, România, nu am fost suficient de cuminte pentru tine, România
Nu am spus nimănui România
Nu ţi-am lăudat suficient violul România, nu ţi-am slăvit eroii România, nu ţi-am citit scriitorii România
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului, Amin, Amin, Amin a spus curva
A spus prostituata, a spus mama şi fiica
Îmi pare rău, nu m-am sinucis România, îmi pare rău nu sunt strofa ta preferată despre sex,
Poemul despre viol eşti tu, România, poemul despre hărţuire eşti tu România, poemul despre abuz eşti tu, România
Îţi introduc penisul meu lung şi negru în pântec, România
Mai ştii? Aplaudaţi. Aplaudaţi. Aplaudaţi…
Nu sunt pornografia ta, România, nu voi aştepta întinsă să-mi faci felul
Nu sunt gluma ta despre viol, în literatură nu se discută despre asta, în familie nu se discută despre asta
Şi noi fetele aşa murim şi tu România spui mereu: poetul, poetul, poetul”

Update la „Poemul ăla…”

Doamne, fă să fiu uitat repede și trece toată manopera în contul meu. Voi pleda „vinovat” la Judecata de Apoi. Nu poți fi acuzat de deturnare de sensuri. Nici măcar de deteriorare a vreunei minuni. Nu le mai executa sufletul silit, lasă-le să și-l pună la loc și oferă-le ca despăgubiri primele trei locuri din wishlistul lor cu băieții ok. Nu-mi cere facturi pentru toate iubirile, multe au fost lucrate la negru, știi bine că fără mâna unui inger nu iese nimic. Da, e corupție și la tine, Doamne! Le-am făcut ochii cer și am taiat lespezi mari de albastru pentru șpagă. Niciun înger nu va recunoaște că a pus botu’. Lasă-le apoi să viseze și să devină touchscreenuri în fiecare noapte. Vor fi sătule. Probabil și fericite. Efectul placebo e greu de explicat.

Poemul ăla…

Poemul ăla ca un cămătar proptit în pragul uşii

pentru recuperarea datoriei

o iubire pe termen redus, ajunsă la scadență

poemul ăla ca o predică de duminică

rostită cu ură şi milă

pentru donjuanii căzuți în genunchi

poemul ăla ca un Lavoisier vorbind serios despre oxizibazeacizisăruri

fără să ştie că frumoasa alchimie se sinucide

poemul ăla prins de picioarele mele ca un lanț antilevitație

îmi spune că e tarziu.

Mate, îmbătranim…

Când eram tineri, copacii erau mai înalți. Dragostea nu se ambala în PET-uri pixelate și minciuna o striveam sub călcâie. Ne povesteam viața și ne împrumutam durerile maligne. Fiecare clipă era un carnaval fără măști. Noi,  simple gradații ale timpului. Îngeri erau doar cei pictați de Caravaggio, desculți și zdrențăroși. Rătăciți prin taverne. Materia se reducea la cuvintele de neînțeles șoptite după o noapte de dragoste. Știam că poezia nu vindecă nimic și trimiteam lungi cărți poștale. Din baie, de la ceașca de ceai, de la băcănie, din tramvai, de la policlinică. Scrisori către niciunde, doar pentru a vedea dacă pământul e rotund. Eram datori vânduți timpului.  Într-o zi am început să ne grăbim.

De atunci, istoria lumii n-a mai consemnat decât simplul fapt că o femeie, o dată pe săptămână, citeşte poemele mele. Dizgrațioase ca un strigăt de lehuză încă virgină.