Arhive pe autori: castanman

Predica de duminică (1)

We are born mad; then we acquire morality and become stupid and unhappy: then we die. Hmm! Cioran e mai concis: omul e drumul cel mai scurt dintre viață şi moarte…

Papini a încercat timp de o juma de secol să-şi termine o carte. Adamo. Sau Appunti sull’uomo, cum i-a zis mai târziu. N-a reuşit. A fost ispitit să scrie Il Diavolo. Aproape orb şi paralizat, dicta la aceasta. Şi la alte cărți.

Păsările cântă pentru că altfel s-ar axfisia. De ce m-aş mai entuziasma la trilul privighetorii?

Oamenii scriu pentru că se sufocă. Nu e nicio poveste nicăieri. Doar un plămân artificial.

Reclame

Oamenii cu care lucrez (1)

Oamenii cu care lucrez nu mi s-au adresat niciodată cu ipocritul şi constipatul „sir”. Doar „băi, şefu”, uşor roşind, când aveau nevoie de o sută până la salar sau nu puteau ajunge la muncă după o băută de supărare sau bucurie.

Oamenii cu care lucrez nu cheamă cateringul când l-e foame. Şuncă, brânză, ceapă, roşii. Cartofi copți în coajă. În cuptorul pentru electrozi.

Oamenii cu care lucrez nu ştiu ce e ăla „link”. Maneaua lui „a cunoaşte”. Dar ştiu limita de curgere şi ruperea la tractiune la toate oțelurile. De cementare sau îmbunătățire.

Oamenii cu care lucrez nu citesc. Dar ştiu să desfacă un desen tehnic. Şi să le fută aroganța inginerilor proiectanți când un lanț de cote nu se-nchide.

Oamenii cu care lucrez beau şi mint. Ştiu însă in cât timp toacă ciocanul ăla de zece kile o sută de tărie. Şi mai ştiu şi că olandezul ăla scârbos merită mințit pentru mine

Oamenii cu care lucrez ştiu că minunile nu se caută pe verticală. Ci pe orizontală. În cea mai banală strângere de mână.

Doamnă, sunt un hoț de morfeme…

Doamnă, sunt un hoț de morfeme.
La poarta raiului femeile aruncă în coşul de colectare selectivă a mizeriei resturile cuvintelor.
Bilețelele inutile, prinse pe frigider, sunt arse. Fumul de pe horn anunță alt papă. Altă religie.
Fuga mea, patologie iatrogenă asociată zborului.
Cioc-cioc, gândul ca un cal troian la porțile cetății.

Acesta nu e un steag alb.
E un giulgiu cu formele sânilor. Imposibil de datat cu carbon14

Vineri, poezie de post (3)

Motto, pornind de la un vers de Ilhan Berk :
Aceste poeme neterminate sunt gleznele tale
şi gestul discret de retragere al cotului
când te aşezi lângă mine între perne şi caşti
e încă un vers pe care nu mi-l va lua nimeni

nu am nici un chef să mă adun
22 de ţigări şi nici un gând dus până la capăt
o albină se loveşte de geam
apoi din nou
mierea se prelinge pe marginea ceştii
de-acolo pe cearşaful mototolit
ca atunci când îţi acopereai sânii cu braţele
(pudoarea aceea ne-apropia de
înţelesul dragostei)
mâinile şi picioarele noastre
incredibile
inventând lumea
buzele părul atingerea sexelor degetele încolăcite
ca iedera pe terase

dar acum e târziu
în toată-ncăperea nu a rămas
decât forma pe care trupul tău a lăsat-o
în cutele cearşafului – o parte
din respiraţia ta e aici,
mirosul gâtului,
al sânilor,
al pubisului
iar eu te privesc din nou de deasupra patului
cum zâmbeşti ca un copil mare şi crud
păpuşa de ceară închisă în somnul ei galben
fără memorie
fără nici un regret.

 

din nou noaptea ca-n adolescență
prin bucătarii poemele mele bezmetice
tu care știai atât de bine
să citești stările
să te legi de cauzalități nevăzute
tu care aveai un voal negru
acopereai cu el veioza
când voiai să-ți găsești
pivniță trupului
acolo pe gem în colțul din stânga
fluturele cu cap de mort
și tu cu amorurile tale
mototolindu-ți cearceafurile
în gândul unei femei imaginare
tu alergând sub felinarele roșii
când spermă, când ploaia, când liniștea
îți disputau spațiul dintre două rugăciuni
poți să faci ce vrei
eu tot aduc fără să știi
în această hârtie nerușinată
fiecare poem e un viol
fiecare ficțiune e refugiul unui masochist
de unde nevoia asta
de inteligență a sexului
de unde atâtea curbe insinuante
în sângele ciclic al trandafirului
mă gândesc la bărbatul răstignit
pe crucea unei femei
mă gândesc la aerul roșu
din nara unei vite înjunghiate
mi-amân pe mâine descrierea
parcului cu platani

 

claudiu şi nora, doi poeți

Cioran, între ispita de a exista şi tratatul de descompunere, trecand prin silogismele amărăciunii…

A iubi o tarfă sau a-l iubi pe Dumnezeu presupune aceeaşi simțire: în ambele cazuri, urmezi impulsul creaturii. Dumnezeu nu e decat un derivativ printre atatea altele..

Nu-mi plac decat religiile care au depăşit ideea de Dumnezeu. De aceea țin budismul la aşa mare cinste.

Pană si faptul de a bea apă este un act religios. Absolutul se desfată şi-n ultimul firicel de iarbă.

Exasperat de sfinți,  cerul  nu mai e deformat de prisma unei lacrimi. O perversiune fără pereche este sfințenia. Un viciu al cerului.

Unii scriu cu ceea ce e pur în ei, cu inocența; cat despre mine, nu pot să scriu decat cu deşeurile din mine. Scriu ca să mă purific…

Scriem cu impuritățile noastre, cu contradicțiile noastre nesoluționate, cu defectele, cu resentimentele, cu resturile noastre…adamice. Materia oricărei opere o constituie umanitatea tarată în esența ei. Nu se poate crea decat pornind de la Cădere.

În noi există un nebun. El dădea gust existenței. Era însăşi existența. Înțeleptul l-a gonit. Adevărata nesăbuință e lipsa nebuniei.

Am meritul de a fi improvizat, din lipsurile mele, o înțelepciune.

 

 

Mesagerie murală

Nu îți voi mai scrie.

Aşteptarea mea va zgaria pe pereții clădirilor onomatopee specifice speciei.

Vei acoperi, revoltată, cu cearceafuri, inciziile în piatră. Şi drumul pană la tine va mirosi a femeie coaptă.

Sesquipedalofobia e frica de cuvinte lungi. Cea de cuvinte mari are numele tău. Nu mi te rătăci e doar un dativ, vei urla.

Adevărul devine ficțiune cand ficțiunea e adevărată. Adevărul devine neadevăr cand neadevărul e real.

Nu te speria. Chestia asta n-are legătură cu noi. E doar începutul unei poveşti chinezeşti. A pietrei. Pe tăramul iluziei.

Băiatul care vinde duminici…

 

Motto:
– castanule, iti las ceva pt tine special, citeste cu atentie, e darul meu pentru ca am fost o secatura sometimes:
ill see u around. imbatranim, mate.

-Darul lui Humboldt, sonule.„Și, în fond, a fi poet e un lucru școlăresc, femeiesc, bisericesc. Slăbiciunea morală a acestor martiri e dovedită de infantilismul, de nebunia, de bețivănia lor. Orfeu a înduioșat pietrele și arborii. Dar un poet nu poate efectua o uterectomie sau lansa un vehicul dincolo de sistemul solar. Așa încât poeții sunt iubiți, dar iubiți tocmai pentru că nu pot face față aici. Ei există pentru a ilumina enormitatea încâlcitului hățiș și pentru a justifica cinismul celor care spun: «Până și eu, dacă nu aș fi fost atât de corupt, de insensibil, de slugarnic, de poltron și de hrăpăreț, n-aș putea rezista. Ce mai, ia uitați-vă la oamenii aceștia blânzi și duioși și simțitori, cei mai buni dintre noi! Au depus armele, bieții lunatici!»”.

Nu răman dator, ştiu cat l-ai tocat pe Valentin-Andrei Jr pentru o şapcă. Îti ofer, în schimbul darului tău, următoarea postare.

( dintr-o conversatie a doi loseri, pe postarea anterioară)

 

Poartă sacoul casual al budhismului de catifea. Existența fără scop și sens.

Plătește corect, în fiecare dimineață, impozitul pe iubiri uitate sau ratate.  Tristețea de la cafea. Țigara i-o aruncă dumnezeul de serviciu. Azi e unul cu cearcăne. Obosit.  Nervos că poezia nu mai vindecă nimic. Ridurile, ca o cotație la bursă, arată că nemurirea s-a micșorat.

Ziua intră pe ușa. Scârție îngrozitor. Mecanica existenței n-are legătura cu tribologia. Știința aia din anul trei care te-nvață cum să combați uzura.

Băiatul știe că drumul lui duce în iad. Comerț cu substanțe interzise. Cineva i-a vândut un pont. Dacă totuși ajungi acolo, mergi mai departe. Nu te opri.

Habar n-are unde trebuie să ajungă. Știe că la finalul drumului trebuie să pună la dispoziția speciei povestea. Pentru absență se scade nota la purtare.