Arhive pe autori: castanman

Scrisorile de dragoste n-au decat valoare statistică

Studiu de caz: Albert Camus

Camus i-a scris amantei sale, Maria Casarès, 865 de scrisori de dragoste. Pasionale.

Omul ăsta iubea ca un nebun. Unul care ştie că a te abandona principiilor înseamnă a muri. A muri pentru o iubire imposibilă. Adică opusul iubirii.

Omul ăsta care cunoştea şi iubirea aia greu de dus, inepuizabilă, inertă în noi, sterilă ca şi moartea sau condamnarea, inutilizabilă, putea să-i scrie amantei, cu Nobelul în mană, atat de simplu, rudimentar, aproape :” niciodată nu mi-ai lipsit atat de mult. Al tău, Alonso”

Omul ăsta rezolvase şi problema morală. Dintr-o carte de o sută de pagini despre aceasta, 99 de pagini ar fi fost albe,  iar ultima n-ar fi avut decat o frază: „Există o singură datorie morală. Aceea de a iubi”

Omul ăsta nu era numai visător. Era si pragmatic ca o lamă de cuțit. Numea snobism spiritual ideea că ai putea trăi fără bani. Iar cu moartea încheiase un pact încă de la prima carte, dandu-i titlul de „Moartea fericită”

Omul ăsta nebun, visător, pragmatic a murit banal într-un accident auto.

 

Anunțuri

Eu. Preview

Doamne, pune-mi din nou cătuşe mainilor astea netrebnice! Libere, copiază obraznic geometria sanilor. Şi, zău de nu mi-e frică de-această curbură convexă văzută de lume absidă…

Singurele borne ale vieții sunt momentele în care devii ticălos.Nu ești ticălos dacă minți, furi, ucizi sau abjuri. Pentru că oricare dreaptă minte, oricare adevăr e curb, iar timpul, însuși, e un cerc. O spune clar și cu dispreț piticul ăla al lui Nietzsche.

… ajută-mă să trec pe curat această iubire plină de ştersături, omisiuni şi lisergice adio-uri…

Într-o dimineața am descoperit că există o femeie care mă face să iubesc viața asta de căcat. M-a păcălit cu o îmbrățișare să fac praf spațiul neeuclidian și să uit că pământul e doar o o piatră infectată cu organisme vii. Privirea ei a transformat  eșecul într-un biet termen al paradigmei cunoașterii.

…şi nu mai completa jurnalul ăla trist cu care ne tot fuți existența! Fă origami din poemele lumii. Şi joacă pantomimă cu îngerii. Vezi că ăstia mă ghicesc de mimezi inelarul. Şi nu mai pune cerul să-mi măsoare îngustimea!

Dar eu nu sunt decat un biet nebun convins că tu nu ești decât o disperare a gândului Și că în timpul liber îți place să tapisezi cu oglinzi camera mizeriei mele individuale. Că esti ireductibilă. Și incomprehensibilă. Relativă. În niciun caz un nonsens.

Je dirai malgrè tout que cette vie fut belle…

Tu. Preview

Dezabuzat, te-am zidit în peretele de la apus. Şi cand sfarcurile tale au început să spargă tencuiala, lumea a început să se-nchine.

Femeia aceea știa că nu sunt prins în statisticile despre fericire și mi-a pus în brațe o rană. Și o mulțime de cuie adunate de la iisușii găsiți prin răspântii.

Nebunilor, aceasta nu e o icoana! E un păcat de cand am început să număr timpul. Se-ntinde agresiv pe sufletul meu. Uitați-va în căuşul palmelor cum uneşte linia norocului cu aia scurtă a vieții…Şi practică cu neruşinare ademenirea. Fugiți!

Ochii ei confirmau teza materiei din lumină condensată. Iar buzele curbura spațiului Riemann. Ăla în care fiecare dreaptă e de fapt un cerc imens.  Dreaptă care se închide, dar nu se încheie. Ca o iubire pămantească.

Mulțimea saliva închipuind-o pe o canapea Ikea. Şi timpul puțea a pierzanie.

Am vrut să o sărut. A fugit. S-a transformat în rouă. Stia ca iubesc nutritiv. Prefac orice altceva-ul in acelasi.

Vitruvius m-a privit speriat. „Esti pierdut. E perfectă!”

În zori îmi zice „bună dimineața” așezată cuminte la coada ochiului.

In şcoli nu se mai predă levitația. Doar căderea. Cum cade un măr. 

 

 

 

 

Poezia nu-şi face selfie

Poezia nu are cod de bare. Nu o mai căutați pe rafturi.

Poezia e măturătoarea din hipermarketul ăla frumos în care intrăm duminica. Urată, cu cicatrici şi varice. Şterge, roşind, fiecare produs manufacturier şi, uneori, cochetă,-si aşează-n luciul tablei conservelor şuvița rebelă. Noaptea tarziu spală podeaua pe care zac amestecate urme de tocuri cui şi flegme.

Poezia nu-şi face selfie.

Din cand în cand, poezia urlă. Golani evadați din ospiciu o violează. Mulțimea, oameni cumsecade logodiți cu google-ul,  înțoliți in slide-uri powerpoint sau în banale şorțuri de bucătărie, aplaudă în extaz : esență, complezență, pasență…

Decență!

Drumul de servitute

Mâine va fi prima zi de pace.

Azi îmi voi vinde la târg ultimile cuvinte. Cuvinte nespuse. Și nesupuse.

Tu vei lăcrima puțin, cum cere protocolul de prințesă. La colțul străzii, cavalerul cu buchetul de păpădii în mână îți va aștepta răbdător animalul dorință.

Vom reinventa cunoaşterea algebrică, fără salturi de felină la carotidă. Cunoaşterea prin nebunie va fi declarată caducă.

Statistica va consemna că a fost o iubire normală în spațiu, timp şi număr de incidente ce nu au necesitat îngrijiri medicale.

Vom absenta de la ceremonia ceaiului. Şi viața va redeveni acea absență motivată dintre două singurătăți.

Sau poate o prăvălie în care primul client beneficiaza de grațierea tuturor păcatelor.

 

Toate femeile mint la fel (2)

„Eu n-am treabă cu Platon, deși mi s-a spus că e lectură obligatorie. 🙂
Să revenim la minciunile femeilor.
Mint chiar mai mult decât îți închipui!…
Mint mai ales când tac. Cînd își tac fricile și dezamăgirile. Nesiguranțele. Mint când nu spun la ce se gândesc, de ce tac, și pe-astea le mint tot în tăcere, că n-are cine să le-ntrebe – la ce te gândești?, de ce taci? Mint hollywoodian, când spun că a fost o seară minunată, ca să nu creadă el că a fost o seară banală, obligatorie, cum, de fapt, a fost. Mint când spun că până și ele uitaseră că e ziua lor, cum să nu uite el?!

Mint așa, plăpând, pacifist, pe mute, pline de speranță.
O, când încep să mintă cu vorbe, când devin zglobii și exuberante, când au opinii și țin la ele, atunci să fii sigur că au cunoscut pe cineva care are răbdare să le asculte tăcerile, care știe în ce hal se simt, dacă-și trec mâna prin păr, compulsiv, până distrug toată munca hairstylistului”

Acesta e un comentariu de-al Renatei. La o postare de om supărat a Castanului. Renata e femeie care a pipăit carte la viața ei. Care nu trage concluzii din filme ca „Spartacus” şi „12 oameni furioşi”. Pentru a le livra ca pilde. Şi pe care n-o văd niciodată în mixul ăla agresiv de pe wordpress: gospodină plus Bouvard şi Pecuchet. Nu e nicio subtilitate. Sunt femei care achizitionează linkuri precum cei doi eroi achiziționează tratate. Şi care se miră tot timpul că nu iese nimic. Dar care sunt convinse că pot sesiza ironia scremut filozofică. Ele necitind nimic din filozofie. Povestea o găsiți rezumată pe net.

Acest comentariu mi-a placut enorm. Sigur sunt şi fragmente autobiografice în el.

Dar, minciuna din textul meu e de altă natură. Candva o s-o fac poveste. Pentru exorcizarea mea. Cat de mult te poate speria ziua de după ce spui cuiva „Pleacă!”!