Arhive pe autori: castanman

Din Sorescu, timid, către tine…

Niște femei foarte frumoase țineau de patru colțuri deșertul Gobi și voiau să mi-l deie cadou. Le-am mulțumit emoționat și l-am primit, cu toate că mai fusesem îndrăgostit.

Eu eram o cetate aproape măreață, pe care trebuia sa o cuceresc din nou, pâna la ultima piatră, în fiecare dimineață. Până seara târziu aruncam asupra mea, cel de ieri, cu bolovani și smoală clocotită.

Tu erai așa și pe dincolo, o, erai ca toate femeile, uite că ti-am reținut chipul.

Și erai atât de statornică în gândul meu încât puteai fi împrejmuita cu un gard. Și-n vârful fiecărei șipci ascuțite câte o stea sau, mai bine, capetele celor care au îndrăznit să te iubească.

Când îndrăgostiții iau peste tot foc, se prind de mână și se aruncă amândoi într-o verighetă cu apă puțină.

Și nimeni nu va mai ști despres tine nimic precis, vei avea trei date ipotetice de naștere și două de moarte.

Eu voi începe să te uit spre nord, tu mă vei uita spre sud. Mai întâi îți voi uita sufletul care nu-mi va lua mai mult de trei zile. După aceea, știu și eu, gustul părului tău, materie superior deghizată sub formă de gene. Tu mă vei uita poate de-a-ndoaselea. În orice caz, ne vom uita bine amândoi. Apoi ne vom spăla pe mâini.

Dar la urma urmei ce trebuie să găsiți în rândurile mele cuvinte? Eu am fost pictor și toate acestea nu sunt altceva decât studii de riduri de pe fruntea mea.

Numai despre sufletul meu nu știu nimic, sufletul care-mi scapă mereu printre zile, ca o bucată de săpun în baie.

As time goes by…

Mi-a spus cineva, dar nu mai știu cine/ că vremea va sta, apoi va fi bine.

Poemul ăsta ca un cămătar proptit în pragul uşii pentru recuperarea datoriei – o iubire pe termen redus, ajunsă la scadență

Poemul ăsta ca o predică de duminică rostită cu ură şi milă pentru toți neîntorșii căzuți în genunchi

Poemul ăsta ca un Lavoisier vorbind serios despre oxizibazeacizisăruri fără să ştie că alchimia se sinucide înghițind hapuri cu toxice „ce mai faci? bine. tu?”

Poemul ăsta prins de picioarele mele ca un lanț antilevitație. Ca o pânză zdrențuită pentru corabia mai departelui

Pauză.
Manualele spun că din distilarea luminii nu ies îngeri, doar versuri şchioape, muiate în vodcă, anafură pentru amante îngropate-n plictis.

Poruncile s-au scris toate, scribii, sastisiți, se ceartă pe diacritice și ascultă cum menestrelii cantă povestea prințesei feniciene înşelate de zeu.

Femeia de serviciu strange PET-urile goale de pe pianul pe care candva negrul Sam ne cânta „As time goes by”

Și-ntro coajă de nucă de mă vei pune, eu tot voi fi regele infinitului…

(Pre)texte

Viața asta ca o pasăre rănită, într-o cutie de pantofi. Căreia îi arunc semințe zâmbind. Deşi ştiu că nu va mai zbura niciodată. Cu ochii pe ceas, sclav al cotidianului. Irosindu-mă pentru a respecta self help agenda. Ființă schizoidă trăind timpul mic, ăla cronologic. Cu gândul la timpul mare. Timpul în care suspenzi principiile şi judecățile de valoare. Timp alocat unui spațiu al levitării spiritului. Până şi singurătatea s-a vulgarizat. O folosesc ca pe-un avans plătit pentru o iubire. D-aia domestică în care singura pasiune comună e telecomanda.

E duminică după-amiaza. Timpul cel mai propice ieşirii la o plimbare cu mine însumi pentru a degusta, cu lingurița, porția de bovarism. În oglindă mă priveşte un Iov disperat de nevoia de a înțelege. Elifazii, bildazii, zofarii dorm.

Mâine va fi la fel. Aruncând semințe într-o cutie de pantofi.

Fără titlu

Ultima minune a lumii mele, fântâna cu ciutură, s-a prăbușit în colbul unui câmp. Moare lent în mine și fragmentul ăla sublim în care Gurov își taie o felie de pepene și Anna plânge. Citit la solstițiu și la echinocțiu îmi regla mareele interioare pentru tot anul. La știri, Dow Jones l-a ucis pe Don Juan. Fericirea biochimică mă inundă cu oferte. Cu întâmplări pe bază de algoritm și senzitiv cu codul sursă infectat cu Coca Cola. Lăsați-mă în pace, eu vreau să scriu în continuare scrisori cu penița unei femei de la capătul lumii și să-i duc un măr la prima întâlnire.

Dialog despre distanță

Degetele arse de neatingerea ta nu mai lasă amprente pe epiderma niciunei femei. Sunt un nebun inocent ce vrea să rezolve cuadratura cercului cu poeme. Utopia meliorista. Aia care dărâmă podurile şi zgârie norii de pe care sinucigaşii vor să se arunce. Dar nu e-n stare să deschidă o fereastră.

Să-mi vii cu vorba
Și ai venit.
M-ai iubit, da, tot așa
ca un contraceptiv expirat
tot așa cum
ți-a rămas sacoul cu picățele-picăturele
căzând
pe un umeraș, singur cuc între două fuste și-o cămașă
tot așa cum
simțeam lacrimile tale, pe dinăuntru
atingeam ca praful țesătura și încercam un exercițiu de memorie
pentru mai tarziu, cand voi fi plecat.

În fiecare zi cuvintele mele te pipăiau obscen. Un joc al seducției în care „bună dimineața” rămânea o felație niciodată finalizată. Ca hainele unei femei sosite pentru prima noapte de dragoste, cuvintele încă zac  împrăștiate prin cameră.

Erai disperat.
Iar eu eram disperată
nu cumva să mai fac încă un avort de vis.

Mda… Un aleph al incertitudinii. Cardinal al așteptării construite meticulos din infiniții mici ai clipei.

vezi? îți clipesc în ape niște cuvinte
– nu tăiați, dom’ doctor, nu mai tăiați din mine
mai simplu e cu o injecție anti-feminitate “adio,dragul meu”
și știți
asta sigur
sigur mă sterilizează, domnule doctor, vă rog
nu mai vreau
alt plod poetic din aceleași cuvinte aceeași specie
nu mai vreau să nasc cu durere un miracol cu un ADN diferit
din aceeași-eu și același-tu.

Degeaba strigi. Afară e doar ninsoarea. O sinucidere colectivă a îngerilor. Fără drept la slujbă de pomenire. Crăcile copacilor,  sârmă ghimpată ce-mi taie cheful de evadare. Ziua feliată subțire. Printr-o copcă încerc să prind cuvintele tale nedezlipite, încă, de buze.

Ce târziu e.
Nu mai am loc pe șervețelul de hârtie m-am șters până
mi s-a tocit creionul dermatograf s-a tocit de tot
nici măcar poezie nu mai pot scrie cu el pe la coada ochilor
n-a ramas loc nici pentru o frază și-un gest ca un punct
– cât de sexi ești – a doua zi pa –
și-am plecat.

Eu nu scriu scrisori de dragoste, ci mizere delațiuni. Rapoarte asupra unor acte, gesturi și mirări ucronice. Intimul devine extim.
Gestul de tandrețe a devenit aproape eroic. Visez la forma lui banală, de altădată. O  femeie să aibă curajul să mă întrebe, pe o coală albastră, scrisă la un Remington cu husă, dacă la mine plouă. Împrumută-ți un trup și vino să facem ordine. Știu că miracolele nu pot fi provocate. Am însă dreptul să mă mint singur. În aceeași măsură în care sunt mințit de ceilalți.

Mi-e rușine să fiu.
Dar sunt
atât de goală
și sterila acum
prea multe complexe
pentru care
iau pastile să nu
să nu mai semăn atât de mult cu mine însămi, Eva.
De pe sacoul tău mă zgârie gesturi formale, stinghere
iar telefonul deja s-a descărcat
am început să sângerez și mă doare
versul acesta olog.
Amorțește-mă cu o iluzie, domnule doctor
.

Te privesc precum marinarul bolnav de scorbut pânza zdrențuită a corăbiei.
Habar n-am să iubesc. Mușc până rămâne cotorul. Apoi pun semintele la uscat. Fiecare zi ciuguleste, flămândă, din ele  Batranii spun ca nu va mai fi acelasi rod.
Între cele spuse și cele nespuse e un spațiu al imanenței. Amestecat cu trupul tău. Mormânt al zeilor. Frumoasă nu e iubirea, ci prelungirea ei. Cea risipită în gesturile atât de stângace ale singurătății.

E târziu deja pentru tandrețe.
Am colții prea mari și mult prea însetați de sânge:
mă mușc în fiecare zi, de ceva vreme,
pana m-oi termina și
vezi de ce e prea târziu?
nu mai am piele sănătoasă pentru grefe.
The battery is off.

Nu sunt trist. Nici dezamăgit. Știam de mult că totul e plămădit de o zeiță cu mâinile murdare. Miros a parfum ieftin. Adulmecă-mă și cumpără-mă! Îti voi vinde iluzii ca un dumnezeu de umplutură.

Ce am uitat să privim…

…sărutul Îndrăgostiților lui Magritte. Un bolovan urcat de doi Sisifi. Ăla cu eșarfele alea ca o epidermă a sufletului. Sau ca niște giulgii. Interzisă cunoașterea exterioară. Infinitul e în noi. N-are nimic din tandrețea săruturilor lui Klimt. Mi se pare cel mai inteligent pictor. Deși unii i-au spus că e un artist al ficțiunii, în fiecare pictură de-a lui găsim lespezi din realul din spatele realului. Un Hawking al picturii acest bărbat cu melon. Hai, vii la New York?

Mărunțiș

Am strâns toate monedele pe care voiam să le arunc în fântânile ce-ndeplineau dorințe. Nu sunt multe, un pumn de copil. Nu mi-am dorit prea multe în viață. Unele sunt atinse de rugină. Altele mutilate de la rișca la perete sau piatra cu care încercam să le ochesc de la zece pași în praful unui drum. Le privesc și îmi dau seama cât de mic e universul. Le număr și iese de-un pahar de whisky. La radio spun că astăzi e ziua internațională a oamenilor de zăpadă. Una, două monezi pentru ochi, în loc de cărbune. Una, două pentru Caron.

Dacă nu sună telefonul, sunt eu…

Așteptarea e harul cu care m-a dăruit dumnezeu. Aștept atât de frumos încât ar fi și păcat să se-ntâmple ceva… (o chestie pe care am citit-o de mult și de care nu mai scap)

Dacă întorci la timp spatele celuilalt scapi de singurătate, așa îmi șoptește de fiecare dată în piață Zița, țiganca. E singura care vinde pe  bază de programări. Nu știu dacă discursul ăsta, politically correct, face parte din ghidul de bune practici al florăreselor. Știu că minte. Mai ales când spune că buchetele neridicate de pe tejghea sunt făcute pentru sufletul ei. Eu cred că sunt monade din marele tragic al vieții. Mă pișcă limba să-i spun că îndoiala salvează lumea de maniheism. E o formă de legătură între oameni la fel de rezistentă ca încrederea. O replică dintr-un film pentru prematurii din noi. N-ar întelege-o Zița, preaînțeleapta, decât dacă i-aș spune-o ca pe-o înjurătură scrâșnită.