Arhive pe autori: castanman

„Când spun că te iubesc

Nu e despre iubire.

E despre cum nu știu, nu pot și nici nu vreau

Să mai respir

Fără tine.

Poți să rămâi „acolo”,

„Aici” sa nu exiști,

Și poți să uiți că știi cum sunt.

… Sau poți mâine să riști.

Sunt două lumi nebune,

În prag de intersectare,

Așa e când doi oameni ca noi rămân fără de aer.”

„Dar dacă,
Tu o să vii,
O să rămâi,
Și o să-ți placă?
Dacă la mine
E exact,
Cum ți-ai dorit să fie viața ta,
Cândva,
Odată.
Când dragostea e liberă,
Neprogramată.
Dacă la mine totu-i gratuit,
Și garantez în scris,
Că nu există, la sfârșit,
Notă de plată.
Dacă?…”

 

Reclame

Cleaning mind

Pot să-mi iau locul lângă tine, pe stea? Da, spuse prințul, ești prietena mea, e doar o poveste. Ne cunoaștem, ne-am întâlnit într-o zi pe pământ, eu mergeam pe parte a lui, tu pe cealaltă. Tu erai așa și pe dincolo, erai ca toate femeile, uite că ți-am reținut chipul, eu m-am emoționat și ți-am spus ceva cu mâna pe inimă, dar n-ai vrut să mă crezi, ai întins mâna, ai dat de un nor, eu am cuprins de umeri o frunza, unii te văd numai pe tine, alții mă văd numai pe mine, ne suprapunem atât de perfect încât nimeni nu ne poate zări deodată și nimeni nu îndrăznește să locuiască de unde putem fi zăriți amândoi, sângele duce zvonuri de la unul la altul, cum ești?, dacă ridic brațul și-l întind mult înapoi îți descopăr clavicula dulce și, urcând degetele îți ating sfintele buze, apoi brusc se întorc și îmi strivesc până la sânge gura, dacă o să vrei să mă uiți ascunde-te de lună, îți va aminti cum am mers prin lumina ei cu picioarele goale, dacă vrei să mă uiți, nu încerca să mori, mai ales nu încerca să mori.

Dimineața, spre job, funcționarea fiecărui muritor implică rularea unui program-rutină ce te face praf înainte de a începe ziua: facturi, credit, mama bolnavă, șeful idiot, colega curvă (nu mă bagă în seamă), colega funny (mi-a zâmbit)…

Pentru virusarea acestuia e necesară inserarea câtorva linii de cod. Astea sunt diferite de la individ la individ. Sunt gratuite, singura linie de cod obligatorie e să deschizi o carte. Înainte de a scrie o carte. Glumesc. Și sunt un pic răutăcios. Ale mele, liniile de cod, sunt ca cele de mai sus și funcționează ca un ritual de purificare, pardon, cleanăruire

Despre frunze

Copleșiți de situațiile de incertitudine, muritorii au inventat teoria jocurilor. O construcție rațională a mecanismului deciziei. Din care chiar rămâi cu un profit frumușel. Ca să supraviețuiască, l-au zidit pe Don Quijote într-un perete.

Pentru bisericile pustii  ai fost trimisă tu. Ca o băncuță care scârție îngrozitor. Sau ca o limbă de clopot. În vamă nu ți-au confiscat rimelul și pe fețele tuturor sfinților pictați ai mâzgălit cuvinte.

Cei de la audit spun că dumnezeu nu e rău. Doar incompetent. Te-a uitat desculță. Și cu ochii ireductibili la o viziune antropologică. Unii spun c-ar fi o fereastră. Și buzele o formă a priori a cunoașterii.  Metateorie a sufletului. Sau artefact al uitării.

Azi a venit toamna. Putem remuri . Respectând canonul definitiv al gesturilor tandre.

şi mi-e dor de dumneavoastra ca unui zid de o fereastră

Ps. Acesta e un text vechi. Îl repostez în fiecare început de toamnă.

Ai să mă ierţi că nu pot fără tine,
Şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi,
Mie pierzându-te-mi va fi mai bine,
Eu, tristul cel mai liber dintre toţi.

(fragment din pledoaria apărării)

Tristețea e doar un cod

Nașterea și moartea nu pot fi reparate, să ne bucurăm de ceea ce le desparte.

E metafizică pură ce spune ăsta, deși aduce a versuri de manele. Acuarelă de vânt nebun ce-ți linge obrajii și-ți vindecă pașii de nerostirea drumului…

Te rog, reașează scaunul sub picioarele spânzuratului din tine! A o lua de la capăt e doar o boală profesională a muritorilor.

Pune vin peste nisipul clepsidrei și hai să intrăm în ultima taină, suntem frumoși chiar cu cioburile astea înfipte în ochi ca o rețea neuronală.

Tristețea e doar un cod uitat de zeu prin poeme, să nu ne plângem de milă.

Vidul vidat de vidul lui e un plin

Despre distanță

De o sută de ani șterg rujul de pe ultima ceașcă de cafea și pictorul spune că e cea mai bună schiță pentru sfârșitul lumii.

O corabie mă așteaptă să plec spre Indii și eu habar n-am ce să împachetez și ce să ard.

Coșul e plin de ciorne existențiale mototolite, banale eu-uri eviscerate cusute cu absențe. Viața trăită într-un patrat mi-a făcut dorințele forme geometrice. Uit întotdeauna formula de calculare a ariei și dau la plezneală o valoare. Niciodată nu ghicesc.

Pe scurt, mi-e dor de tine, atâtdedepartea mea, monosilabică limitată de îhîm și nțț. Dă-mi un semn. O tornadă, un șnițel sau un rid. Da, rid. Lasă cochetăria. O să spun că e o gropiță fără arie.

 

 

Evanghelia după alții (1)

„… Și se uită la el cu acea privire a ei nemișcată și intensă, care arăta mai multă dragoste decât orice cuvinte sau gesturi. El râse atunci și de întrebarea, dar mai ales de bucuria sa de a o regăsi. Se apropie de pat, o luă în brațe și se aplecă asupra acelei priviri atât de bogate, în care se uită cum ne uităm așezați pe ghizdurile unei fântâni: vedem un strat de intuneric, dar curând zărim cerul răsturnat și pe noi înșine în adâncuri, într-un ochi de lumină. – Nu, zise el, te iubesc! Îmi place să nu te văd și să te iubesc! Ea căscă ochii. Așa era. Ăsta era el, dar de ce o izbea atât de tare declarația lui? Fără să-și micșoreze privirea, se retrase însă într-o tăcere pe care se vedea că n-o va mai părăsi până nu va înțelege bine , acest adevăr al lui, atât de simplu, dar atât de greu de acceptat. Era o tăcere a ei, pe care nici cuvintele și nici actele n-o puteau turbura.  – Ce-i facem, zise ea, și eu te iubesc, dar îmi place să te văd…te înțeleg…să umbli singur cu iubirea în inimă și să nu vrei s-o vezi pe ființa pe care o iubești…de ce oare?  – Nu știu, zise Niculae. Dar în clipa aceea te iubesc foarte tare. Mi-ești foarte draga.  – Și care este legea iubirii tale? zise ea. Cum trebuie să se împlinească, prin absență? – Nu, de  ce? Tot prin prezență, dar însoțită de o cât mai mare absență. – Și-ar mai urma să spui, continuă ea, cu ironie, cu cât absența va fi mai mare, cu atât mă vei iubi mai mult?  – Da, așa este, zise el parcă strigând ”

Marin Preda – ” Marele singuratic”, Bucuresti, Curtea Veche Publishing, 2010, pg. 157/158