Arhive pe autori: castanman

Scarlett O’Hara nu era frumoasă, dar… (neverending story)

Acest text e scris pentru cei care la vremea primei iubiri n-aveau net sau mobil.

Cea mai tare dragoste e aia din clasa a noua. Dacă n-aţi avut parte de ea, sunteţi orfani.

Tipa era mai mare cu un an. Învăţa dimineaţa. Eu, după amiaza. În aceeaşi bancă, penultima, rândul de la geam. Nu era frumoasă. Era stranie. Plutea în mister şi avea o voce cum n-am mai regăsit decât târziu, la o femeie care m-a iubit nebuneşte şi pe care am iubit-o la fel (sfârşitul nu contează). Soseam cu o oră mai devreme la şcoală numai pentru a o privi câteva clipe. Acum, când vreau să-mi arăt cât de preţios este timpul, mă raportez la acele clipe.

Primul semn fizic pe care am hotărât să-l trimit pentru a-i sesiza faptul că exist a fost un fragment decupat dintr-o carte. O citisem de trei ori în vara de după examenul de treaptă. Era începutul din ” Pe aripile vântului” – Scarlett O’Hara nu era frumoasă, dar bărbaţii nu-şi dădeau seama de asta când erau sub farmecul ei... L-am pus în bancă, într-o crăpătură ce-l făcea aproape invizibil. De ce acest bilet? Nu ştiu. Poate pentru că dragostea neîmpărtăşită te face schizoid, bun de balamuc, rău etc etc.

Nu am dormit în noaptea aceea. Făcusem zeci de scenarii legate de reacţia ei. De frică, a doua zi, nu am venit la prima oră. Şi…victorie! În aceeaşi crăpătură, un ghemotoc alb, de hârtie, făcu să-mi duduie cordul.

„Doar atât ai citit?”

După acest mesaj totul s-a schimbat. Pământul s-a învârtit invers, am luat nota trei la fizică (băiat premiant), m-am certat cu cel mai bun prieten, am scris cele mai multe poezii pe cap de fiinţă iubită.

Zi de zi, până la vacanţă, ne-am lăsat în bancă, câte două trei rânduri aiurite, despre ce am citit sau ce-am văzut în lunga noastră viaţă faimoasă. Ne feream de colegi şi ne zâmbeam  în cele câteva secunde cât dura părăsirea clasei. O priveam cum cobora scările şi câteva ore gândurile mele mestecau acele priviri. Nu i-am rostit niciun cuvânt până în ultima zi de şcoală a ei. Clasa a zecea termina mai devreme.  Am bâiguit un „succes”, aproape neinteligibil. Ştiu că m-a auzit pentru că mi-a mulţumit cu cea mai frumoasă voce din lume.

Nu a reuşit să ia examenul de treapta a doua, media nu i-a permis să rămână în acel liceu. A fost repartizată la un altul.

Mult timp după aceea ne-am scris. În fiecare scrisoare încercam să-i pun un fragment decupat cu începutul acela – Scarlett O’ Hara nu era frumoasă…La biblioteca oraşului erau patru volume. Niciunul nu mai are primele trei rânduri. O doamnă din Sinaia la care ne-am cazat într-o excursie şi acum se întreabă probabil cine i-a vandalizat biblioteca. Şi vreo trei prieteni. Şi toţi anticarii pe care i-am întâlnit. Ea se amuza teribil.

Nu ştiu dacă interesează pe cineva sfârşitul acestei poveşti redate pe repede înainte. Într-o zi poate o să fiu mai darnic. Nu cu voi. Cu mine. Sunt poveşti care merită reţinute numai pentru un cuvânt, o voce, un început.

Neștiute

Îmi place să te privesc cum stai înghesuită în tine. Cum îți tragi, stingheră, trupul peste sufletul obosit. Ca un funcționar plictisit, mânecutele peste manșetele roase.

Înțelege că între arbitrariul cartezian și necesitatea spinoziană nu e nicio cale. Cu speranța în insolvență, oamenii au pus acolo un liber arbitru second hand. Predictibil ca un adolescent cu coșuri, căruia îi place, pervers, să privească, prin gaura cheii, mâinele când facem dragoste. Nu fugi.

Singura realitate palpabilă a rămas dunga de pe ceașca de cafea. Biet strat geologic din care vei afla de când sunt lângă tine. Mă tem că firimiturile ființei nu țin de foame.

Știi că filozofia n-a rezolvat nimic niciodată. A ajuns întotdeauna prea târziu la locul faptei. De aceea te voi învăța să aprinzi focul. Postdiluvian, e singurul element căruia n-au reușit să-i pună cod de bare.

Nu căuta să ai adevărul aliat în lupta cu ceilalți. Învinge doar cel care supraviețuieste. Și nu spune niciodată ” prea târziu „. Pentru asta oamenii au inventat moartea. Am aflat-o dintr-un film

Neîntâmplate

Mate, tu mai știi timpul ăla de demult? Ăla în care rezolvam probleme de fizică cu garnituri de tren mereu defecte, imposibil să nu se desprindă un vagon de locomotivă? Cu a plus b totul mereu la pătrat, ca și cum la cerc ar fi fost doar pentru zei? Timpul ăla inexorabil, uniform, nederanjat de evenimente și esența universului, cum spunea biblia copilului universal… Timpul ăla de secol șaptișpe, transcedental, pupa-i-aș tălpile lui Newton? Acum nu mai există. E doar o etichetă pe un spațiu schimonosit de stele. Între mine și răsăritul soarelui au pus opt minute jumate de neîntâmplate. Atât îi trebuie răsăritului să ajungă la mine… E sfâșietoare deposedarea de timp. O pierdere a inocenței sub un viol al forțelor universului.  Preferam misticismul din tăcerea lui Dumnezeu.

Nespuse

Toți prietenii mei îmi povesteau despre iubirile lor şi mă simțeam răstignit pe crucea fiecărei femei din vorbire.

Beam vodcă până dimineața si priveam neputincioşi la adevărurile împachetate în Cădere.

În urma noastră doar scrum de Carpați şi prepoziții ce nu-şi mai găseau ulterior locul în nicio scrisoare.

Erau iubiri superstiții, scuipam speriați în sân şi ne aşezam pe muchiile rugăciunilor de mântuire printr-o altă iubire.

Heeei, am urlat azi, pe voi vă strig, vreau să vă zic despre iubirea mea, îmi sunteți datori o ascultare…

Tăcere.

Prietenii mor cu mult înainte de a le povesti o iubire.

Firimituri

Între doze homeopatice de viață și firimituri de dragoste ard cuvintele.
Din cenușa lor, conform legilor fizice, nu poate zbura nicio pasăre Phoenix.
Timpul nu vindecă nimic, e doar o cutumă care circulă prin cârciumi.
Un Dumnezeu neomologat mi-a scos în cale o femeie și mi-a spus: răsfoieste-o.
Și am învățat să calc pe ape.
N-am putea crede dacă n-am avea suflete raționale, spune fericitul Augustin.
Bineînțeles că habar n-are ce e așteptarea. Funcția patologică a iubirii.

Piticul de grădină și Descartes

(in timpul monologului maşiniştii demontează decorul, luminile se sting încet)

Timpul e o maladie banală a omului, spun oamenii deştepți, Nikita. Când se uneşte cu spațiul, ai de-a face cu o singularitate.  Nu d-aia de dexonline. Ci d-aia care atrage, strânge de gât, lumina. Şi toate căcaturile lui Newton devin caduce.

( sufleorul cască )

Da, Nichita Ivanîci. Timpul a trecut. Acum, în lumea asta desvrăjită, nu mai pot alege decât între un pitic de grădină şi Descartes. Un pitic din ăla cu nasul roşu, căruia să-i pun suflet şi să-l aşez în dezordinea mea existențială. Căruia să-i povestesc marile mele roluri. Şi marile căderi. Aş putea să-mi mut viața pe facebook, bătrâne prieten. Însă laicurile alea mecanice îmi vor scrijeli fața. Sunt mai străine ca o absența. Prefer piticul.

(Nichita Ivanîci îşi aprinde o țigară şi Vasili Svetodlidov trage cu sete pe nări rotocoalele de fum) 

Cred că o să renunț la Descartes. Era o chestie ratată în tinerețe. Încă o ratare. Precum gagica dintr-a zecea.  Îmi plăcea mercenarul ăsta vagabond. Care fuma şi trişa la poker. Care voia să ştie totul despre maşinăriile idiotului de Tycho Brahe. Idiot cu simț estetic, pâna la urmă. I-a ieşit cel mai frumos catalog de stele din amestecul geocentricului ptolemeic cu heliocentricul lui Copernic. Hmm, ce lume, Nikita! Descartes, vagabondul care cutreiera Europa căutând rozicrucieni! Şi care, din futaiul cu Christina, bisexuala, scoate faimosul ăla de tratat al pasiunilor. O regină scoate întotdeauna tot ce e mai bun din tine.

(sufleorul i-arată ceasul)

Da, bătrâne, piticul e mult mai cartezian decât Descartes. Şi lumea mult mai strâmbă. Dacă plătim cu bine răul, binele cu ce-l mai plătim?

PS. Câteva precizări pentru înțelegerea textului. Cehov are o piesă, Cântecul de lebădă. Un actor, Vasili Vasilici Svetlodidov, încearcă să păcălească întâlnirea cu singurătatea rămânând pe scenă. Mi-am permis un dialog între el si sufleorul Nikita Ivanici. Să-mi fie iertată insolența.