Arhive pe autori: castanman

Test poligraf

…şi dacă nu voi putea/ să ajung la o stea/ îți voi spune că ceru-i prea sus. Mint. Nu-ți voi spune niciodată. Masochist, îmi voi biciui continuu eul invadat de onestitate cu chestia asta cicălitoare. Asamblată-ntr-o iubire. Banală greşeală de ordin etic, cum ar spune puriştii.

Cine sunt eu? Un biet textier de cabaret. Pe wordpress. Un cimitir al triştilor.

Cine eşti tu? L’une de douze preuves de l’inexistence de Dieu.

Lumea? O adunătură de falocrați şi vaginocrate. Care doar atunci când au chef de un viol văd că sunt emasculați.

Reclame

Don Juan versus Stendhal, Chateaubriand, dumnezeu şi un porc

Don Juan nu e bărbatul care face curte femeilor. E ăla căruia îi fac curte femeile. Sunt bărbați de care femeile se îndrăgostesc ciudat de uşor. Stendhal a atacat vreo patruj de ani zidurile feminității. Degeaba. N-a reuşit să fie iubit de nicio femeie. Chateaubriand, dimpotrivă, pac-pac, iubirea în brațe. Fără efort. Femeia trecea pe lăngă el şi se-ncărca brusc de o electricitate maximă. Asta spune Gasset, Ortega y. Supărat că niciun specialist în donjuanism nu reuşeşte să explice fenomenul.

Am fost şi Stendhal şi Chateaubriand. În ambele cazuri, până la un punct, totul e invitație la imponderabilitate.  Eram corect şi, pentru evitarea discriminării, îmi scoteam de la început, singur, o coastă. Folosind bisturiul inocenței. Unele femei apreciau. Altele nu. Nu făceau diferența dintre imanență şi aparență.

Ştiam că inteligența e amorală. Chiar viciu. N-o foloseam. Şi că simțurile au o fiabilitate scăzută. Veşnic defecte. Insuficiente pentru o cunoaştere deplină. Femeia din sinapse nu seamănă niciodată cu cea a experienței senzoriale. Şi totuşi, pielea mea îşi dorea de fiecare dată să simtă, în toate îmbrățişările lor, căldura brațului de negăsit al zeiței. Venus din Millo.

Parafrazându-l pe Tolstoi, sunt femei care m-au simțit dumnezeu. Simțind eu însumi dumnezeul din mine. Femeile alea încă mă prind în rugăciunile-contract dinainte de a adormi. Şi femei pentru care am fost porc. Simțind eu însumi porcul din mine. Acestea mă iartă ştiind că puteam să fiu dumnezeu. Şi, pentru  că pot folosi asigurarea mea casco, uneori încearcă să-şi repare caroseria sentimentală. Totul public. Cu multă vizibilitate. Ce nu ştiu ele e că asigurarea e nulă când porc fiind, m-am vrut dumnezeu.

200

Sunt o ființă care funcționează normal. Râd, plâng. Uneori mor pentru a uita o iubire. Deși nu e permisă repetitivitatea acestei terapii. Se ia o singură dată în viață. Cu lingurița. Clătind-o puternic în gură.

Din corăbiile mele n-au rămas decât șobolanii. Le-am dat drumul în bibliotecă.

Afișele de pe felinarele orașului anunță că încă sunt acuzat de spălare de sentimente și furt de gravitație. Am crezut că s-au prescris. E atât de departe perioada aceea când puteai zbura doar cu aripi.

Singur, un paianjen, mi-a rămas prieten. Își bea cafeaua cu mine. Așezat comod în emisfera dreaptă. Uneori îmi ghicește întorcând ceașca peste colile mele A4.

Noaptea ma dezcărnesc. Pentru a mă dezdurera. Și imi admir scheletul . Ce săgeți frumoase pot ieși din degete!

Apoi prind cu cârlige pe wordpress textele mele ca niște vene tăiate.

Precizare: acest text a fost scris anul trecut, la împlinirea a 100 de postări pe wordpress. Acum sunt 200. Nu s-a schimbat nimic.

Scrisori (14)

Proprietatea e un furt!

Strigătul tău musteşte de anarhie. Revolta ființei ce nu suportă codul de bare. Ca un hoț stângaci roşesc, îmi iau gândurile de pe epiderma ta şi fug. Gânduri ca nişte mâini în remisie.

Ca extensie a singurătății se poate folosi liberul arbitru. Şmecheria aia teologică. O bârfă de pe la colțurile filozofiei ce ne-a deschis ochii spre adevărul care precede orice poveste. Care la rându-i e tot o poveste. Dar deja astea sunt vorbe de eremit rătăcit în deşertul metafizicii. Deşert în care nisipul lui Dubuffet e înlocuit de siropuri aristofaneşti, d-alea cu suflet pereche.

Războiul acesta e doar pentru a păstra lanțurile. Şi-n fiecare dimineață capitulez.

Ți-am spus cât eşti de frumoasă?

Predica de duminică (2)

Matter is spent light. Materia e lumină epuizată…

Ce nebun frumos e Kahn! Ca un apostol. Proscris.

Şi Heisenberg? Heisenberg ce poate fi când exclamă: spațiul e albastru şi păsările zboară în el? Undeva, pe malul mării, sătul de structurile matematice ale spațiului pe care i le tot livra Bloch, plimbându-se împreună pe țărmul mării.

Putea să lipsească între apostolii ăştia, un Toma, Camus: je vais vous dire un grande secret, mon cher, n’attendez pas le jugement dernier, il a lieu tous les jours?

Şi tu? Tu spălându-mi picioarele cu cea mai frumoasă aşteptare.

Tu, pâinea cea de toate zilele a unor ochi transformați în cuvinte…

Scrisori din octombrie (2)

Nu ești tu cea mai frumoasă ochelaristă din lume. Aceasta rămâne, pe veci, gagica colegului meu de bancă, dintr-a zecea. Niciodată nu i-am spus-o. Cred că o iubesc, încă.

Tu, ascunsă de lume ca o crimă perfectă, scrii poezii şi tabele. Pe care să fiu al dracului de le-nțeleg.

Intru pe furiș, dezbrac cuvintele, le pipăi cu voluptate și senzorialul îmi dă eroare. Totul e mineralizat în tine, cântecul tău trist fuge spre roșu. Ca și Universul.

Îți spuneam că niciodată nu se întâmplă ca un lucru să ocupe același spațiu , în același timp, cu alt lucru. Dacă totuși vei afla asta, să fugi, e dragoste.

Într-o dimineața vei descoperi că există o femeie care te va face să iubești viața asta de căcat.

Te va păcăli cu o îmbrățișare să curbezi până la rupere spațiul neeuclidian. Vei uita că pământul e doar o o piatră infectată cu organisme vii.

Privirea ei va face eșecul un biet termen al paradigmei cunoașterii. Sărutul, un cod.

O dimineață în care o femeie devine dumnezeul tău de împrumut. Iubindu-ți slăbiciunile. Și, mai ales, păcatele.

Toate femeile poartă acum capul și rochiile tale, precum spunea preacurvarul poet.

Vindecă-ți paşii cu privirea-mi.