Legea lui Fechner, S = c lg I

În operația de dezvrăjire a lumii ai nevoie de cel puțin două unelte: o neutralitate axiologică, în care te abții de la judecăți de valoare, și o logică minimală, din aia care apare la eliminarea câtorva legi privitoare la negație, în special cea care spune că dintr-o contradicție rezultă orice propoziție.
După aceasta, te poți îndrăgosti. Dar nu haotic. Și bineînțeles, fără să atingi capetele intervalului. O iubire nu poate fi nici iluzorie, nici idolatră. Între stimul și senzație e un raport logaritmic, spune Fechner. Prin urmare îți iei cuvintele stimul și te poziționezi pe curba graficului. Uneori, ca un waze stricat, acestea nu te duc nicăieri. Nu trebuie să te sperii, suntem o specie ce trăim în provincii finite de sens. Și nici chestia aia veche nu ține, cum c-am fi superbii Creației. Suntem o limitare a dumnezeului nostru, o abdicare a acestuia de la divinitate.
Din când în când, ca o compensație, universul ne pune în mână câte un ou Faberge.

37 de gânduri despre „Legea lui Fechner, S = c lg I

    1. castanman Autor post

      Multumesc mult, Smaranda. Mai ales pentru sinceritate. Sung necesare câteva precizări la formula. S este senzatia, I este stimulul. Pentru o variație sesizabila a senzatiei e nevoie de o variatie apreciabila a stimulului. Asta pentru a traduce functia aceea logaritmica. Nu toti am fost la clasa speciala de mate

      Apreciat de 2 persoane

      Răspunde
  1. anadness

    Suntem oare o limitare a dumnezeului nostru ? O abdicare a acestuia de la divinitate ??
    Dumnezeu nu are limite, Dumnezeu nu abdică. El este sursa și esența iubirii. De aceea, iubirea nu poate fi nici iluzorie nici idolatră.
    Dar oamenii acceptă cu greu minunile și darurile divine și caută legi și formule matematice in al căror tipar scorțos să potrivească miracolul imaginației divine.
    Oamenii simt nevoia sa studieze răspunsul uman la un stimul fizic, relația dintre modificarea unui stimul și modificarea percepției. Și asta pentru toate simțurile: văz, auz, gust, atingere.
    Pentru asta au inventat chiar o știință, PSIHOFIZICA -cu pretenții de „doctrină exactă a relației de funcție și dependență între trup și suflet” !!
    Și tocmai când Weber și Fechner înghesuie miracolul divin în patul lui Procust al matematicii, surpriză ! Descoperă că Dumnezeu s-a jucat cu logaritmii !
    Și uite așa, senzația subiectivă este proporțională cu logaritmul intensității stimulului…..
    Funcția logaritmică stabilește o dinamică greoaie între stimul și percepție, o provocare pentru toți cei care îndrăznesc să se îndrăgostească: pentru multiplicarea puterii stimulului, puterea percepției nu se multiplică ci doar adaugă.
    Nu ajunge că diferiți indivizi au sensibilități diferite la anumiți stimuli ?
    Nu ajunge că legile Weber-Fechner eșuează la intensități scăzute ale stimulului și deseori și la intensități mari ?

    Și atunci mă întreb :
    Sărmanul ou Faberge știe oare atâta matematică ? În toată fragilitatea lui găsește puterea de a amplifica un stimul in progresie geometrică pentru a genera de partea cealaltă o percepție modificată doar in progresie aritmetică ??

    Apreciază

    Răspunde
    1. castanman Autor post

      Bine ai venit in lumea zurliului… Când comentariul la o postare depășește ca valoare textul comentat, autorul nu poate decât să se bucure. Departe de mine gândul de a a polemiza cu Divinitatea, nici nu cred că am vreun ordin de restricție semnat împotriva apropierii de el, încerc să rezolv probleme interne/interioare și mi-e mult mai ușor să găsesc un vinovat exterior. Blumenberg, un filozof neamț, spunea ca în planul de mântuire e prins și Diavolul și că mântuirea e cu atât mai necesară cu cât Creația e mai (?) imperfectă. Totul se reduce la întrebarea -ce ni se permite să sperăm?, lucru ce încalcă flagrant dreptul la fericire. Intr-o postare mai veche scriam:
      „Copiii se tem de întuneric. Adulţii de lumină. Un adevăr ( două adevăruri?) antic. Creaţia e imperfectă. Cu cât mai imperfectă, cu atât mai urgentă mântuirea. Alt adevăr. Filozofic.

      ” Notre pere qui etes aux Cieux / Restez-y / Et nous nous resterons sur la terre / Qui est quelquefois si jolie…”

      ” Tatăl nostru care eşti în ceruri / Rămâi acolo / Cât eşti tu de sfânt / Şi noi o să rămânem pe pământ / Fiindcă pământul câteodată e frumos ”

      Prevert nu blasfemiază cu această poezie, ” Pater noster „. E o încercare de a depăşi punctul critic al dialecticii credinţa – necredinţă. Fără a pune clasica întrebare :

      -Si Deus, unde malum?”
      Asta sper să completeze răspunsul. Cât despre logaritmi și oul Faberge, e mult de scris și eu sunt un mare puturos…

      Apreciat de 1 persoană

      Răspunde
  2. anadness

    Mulțumesc pentru urare, chiar dacă ușor tardivă…. și pentru încurajare.
    Nu scriu decât foarte rar și atunci o fac cu sfiala novicelui conștient de lipsa abilității de a jongla cu cuvintele, de conținutul sărac până la austeritate și de profunzimea de două degete a ideilor.
    De obicei este un act consumat în singurătate, eu cu mine. Scriu din prea plinul durerii. Las să curgă sângele otrăvit al suferinței din rănile sufletului meu. Așa cum se prescria luarea de sânge ca un fel de panaceu universal, pe vremea când medicina bâjbâia prin cotloanele istoriei.
    Și mai rare ori, o postare pe câte un blog zurliu mi se pare atât de frumoasă, încât înșir câteva rânduri stângace. Nu ca un comentariu, ci mai mult ca o mângâiere timidă. Știi, ca atunci când îți place ceva atât de mult încât întinzi mâna să-l mângâi cu vârful degetelor.
    In rest, în relația cu Dumnezeu – pe care o văd personală și nemijlocită – nu recunosc dreptul și nu simt nevoia nici unui interpus, fie el preot, filozof ( neamț sau nu ) sau alt înțelept gânditor.
    Si Deus est, unde malum ? Si non est, unde bonum ?
    Dacă Teodicea nu pare să fie decât o încercare filozofico -teologică de a rezolva contradicția dintre bunătatea și omnipotența lui Dumnezeu și existența răului în lume, aș trece de partea lui Leibniz care atribuie răul din lume libertății oferite de către Dumnezeu creaturilor sale. Dumnezeu a lăsat oamenilor liberul arbitru.
    Și aș merge mai departe în urmă, la Agostino d’Ippona. Da, nu cred că răul este o realitate în sine.
    Răul este absența, lipsa binelui. Răul nu există decât în relație cu binele.
    Suferința ? Lipsa fericirii. Indiferența ? Absența iubirii.
    Întunericul ? Lipsa luminii.
    Frigul ? Lipsa căldurii.
    Diavolul ? Absența lui Dumnezeu.
    Cât despre logaritmi și ouă Fabergé….poate voi scrie, cu prima ocazie când îmi voi spăla rănile sufletului.

    Apreciază

    Răspunde
    1. Aldus

      > Nu scriu decât foarte rar și atunci o fac cu sfiala novicelui conștient de lipsa abilității de a jongla cu cuvintele, de conținutul sărac până la austeritate și de profunzimea de două degete a ideilor.

      Deci ideea că Dumnezeu este sursa și esența iubirii, pe care ai scris-o ceva mai sus, are o profunzime de două dește? 🙂

      Apreciază

      Răspunde
    2. castanman Autor post

      Plecând de la sfârșitul comentariului tău, Origene și Augustin, mai târziu, postulează clar- răul e absența iubirii. Restul sunt mici divagații, utopia melioristă ne salvează de toate angoasele. Despre singurătatea consumată pe persoană fizică, atât timp cât analizele de sânge nu o arată iar culoarea ei nu e prinsă în tratatele de estetică, e de preferat să o așezati pe cel mai de sus raft. Puteti obține un randament maxim de functionare ca ființă privind cerul tangent la raft. În rest, că vă place sau nu Castanul (ce scrie el), e doar pauză de la rutina zilnică.

      Apreciază

      Răspunde
      1. anadness

        Internetul mi-a făcut o glumă și mi-a fragmentat comentariul.
        Cu scuzele de rigoare, încerc să finalizez.
        Despre singurătăți.
        Există atâtea feluri. Singurătăți asumate ( Aldus, scuze ! ), fortuite, morbide, impuse, „colective”, „creatoare”, goale, fără miză, cu sens. Și câte altele. Toate au în comun calvarul de a rămâne cu tine însuți, spaima ca într-un final să nu te mai poți suporta.
        Uneori, rămâi singur pe o „insulă”.
        Și tot uneori, dintr-un spatiu al rătăcirii și izolării, ” insula ” ajunge un loc al întemeierii. ” Insula ” nu mai este o evadare ci un exercițiu pregătitor.
        Și aici își bagă nasul utopia : căci drumul spre euforia comuniunii cu ceilalți este doar o exaltare utopică fără exercițiul propedeutic, fără experiența formativă a „pustiei”.

        Apreciază

        Răspunde
        1. Aldus

          Aici e corect. 😛

          Poate fi o singurătate asumată, în cazul în care ți-o asumi. Mi-am asumat sarcina de a citi o carte pe lună; sarcina respectivă a fost asumată (de către mine). Când am ales să nu mai mint niciodată, mi-am asumat riscul de a fi marginalizat de către ceilalți oameni; este un risc asumat (de către mine). Dar faptul că mi-am asumat acea sarcină și acel risc nu înseamnă că sunt un om asumat. La fel cum faptul că am cumpărat o carte și deci cartea este cumpărată de către mine nu înseamnă că eu sunt un om cumpărat. 🙂 Oricâte sarcini mi-aș asuma, asta nu mă transformă într-un „om asumat”, la fel cum oricâte cărți aș cumpăra, asta nu mă transformă într-un „om cumpărat”. Eventual mă transformă într-un cumpărător de cărți, dar pentru „sarcină asumată” nu există perechea „asumator de sarcini”.

          Apreciază

          Răspunde
  3. anadness

    Mă surprinde intervenția dvs
    In primul rând pentru că nu ați găsit nimic de comentat față de postarea autorului, așa cum cred că era firesc și v-ați îndreptat atenția asupra rândurilor mele.
    Pot să înțeleg că nu ați găsit nimic interesant în conținutul comentariului meu.
    Mă întreb însă de ce ați căutat cu vădită intenție o contradicție pe care să o clamați zgomotos ?
    A meritat efortul de a alătura afirmații din două comentarii ale mele doar că să „fluierați offside” ?
    Cu siguranță puteați găsi în acele comentarii idei sancționabile, dacă acest gen de intervenție vă motivează.
    Doar că, alegerea pe care ați făcut-o nu se califică în categorie.
    Cu tot regretul meu, ideea că Dumnezeu este sursa și esența iubirii nu îmi aparține.
    Aceste adevăruri se găsesc în Sfânta Scriptură:
    „Iubirea este de la Dumnezeu”-
    1 Ioan 4,7;
    „Dumnezeu este iubire” -1 Ioan 4,8;

    Desigur, profunzimea ideilor mele poate fi măsurată în continuare cu două degete.

    Apreciază

    Răspunde
    1. Aldus

      > Mă surprinde intervenția dvs

      Și nu-i un lucru minunat să trăiești o stare de surpriză? Cu plăcere. Și nu mă mai lua cu „dvs”, că mă fâstâcesc. Spune-mi „mă”, „bă”, „fraiere”, „bre” sau oricum vrei tu, dar fără dvs, mersi.

      > In primul rând pentru că nu ați găsit nimic de comentat față de postarea autorului, așa cum cred că era firesc și v-ați îndreptat atenția asupra rândurilor mele.

      Ba chiar i-am dedicat un articol pe blogul meu.

      > Pot să înțeleg că nu ați găsit nimic interesant în conținutul comentariului meu.

      Dimpotrivă, consider că ai niște comentarii foarte interesante. Altfel, probabil nu ți-aș fi lăsat nicio replică.

      > Mă întreb însă de ce ați căutat cu vădită intenție o contradicție pe care să o clamați zgomotos ?

      Nu am căutat-o cu lumânarea. Mi-a sărit în ochi. Cu restul lucrurilor scrise de tine sunt de acord, dar partea pe care am citat-o sună de la o poștă a falsă modestie, așa că am taxat-o. Dacă ai un anumit grad de inteligență și profunzime trebuie să fii capabilă să admiți asta și mai departe să-ți aperi ideile pe care le consideri juste și chiar să lupți pentru ele (indiferent că provin în urma unor epifanii personale sau că ți le-ai însușit dintr-o carte), nu să spui despre ele că au o profunzime de două degete. Asta e și o formă de lașitate. Plus, cum ziceam, o falsă modestie. Falsa modestie e tot o haină (mai subtilă, ce-i drept) a egoului: „O, lăsați, eu sunt un nimeni, nu merit aprecierea dvs.”

      > A meritat efortul de a alătura afirmații din două comentarii ale mele doar că să „fluierați offside” ?

      Nu știu, eu sper că da but time will tell.

      > Cu siguranță puteați găsi în acele comentarii idei sancționabile, dacă acest gen de intervenție vă motivează.

      Iată că am găsit una (de fapt mai mult decât o idee: o perspectivă greșită) și chiar am sancționat-o. Dar autoarei nu îi place. 🙂

      > Cu tot regretul meu, ideea că Dumnezeu este sursa și esența iubirii nu îmi aparține.

      Îți aparține odată ce ai înțeles-o și ți-ai însușit-o sau ai fost de acord cu ea, indiferent cine a spus-o prima dată. În momentul în care ai acceptat-o, ai făcut-o parte din ființa ta, din tot ceea ce te definește la nivel de conștiință. Așa că acum îți aparține. Și trebuie să ai puterea să o susții – că Ioan nu mai este printre noi, din păcate.

      Ideile nu sunt ca obiectele, să le poți fura sau să poți pune patent pe ele (deși noi exact asta facem la ora actuală). Dacă tu ai un măr și eu am o pară și facem schimb, la sfârșit fiecare vom avea câte un fruct; dar dacă tu ai o idee și eu am o idee și „facem schimb” de idei, la sfârșit fiecare vom avea câte două idei – am parafrazat un citat atribuit lui Bernard Shaw.

      De altfel, nu există idei originale; există doar moduri originale de a exprima aceleași idei și principii eterne și imuabile. Original la nivel ideatic este doar Lucifer.

      Apreciază

      Răspunde
  4. anadness

    Mulțumesc Aldus, mă, bă, fraiere, bre ! Nu m-am putut decide.
    Îmi face plăcere să încercăm să schimbăm niste idei, cu toate că până acum mi se pare că eu am rămas cu merele mele iar tu cu perele tale…..sau invers. Nu știu dacă ne poate lămuri G.B. Shaw.
    Hai să o luăm în ordine:
    „Ba chiar i-am dedicat un articol pe blogul meu.” – mi se părea normal să îți faci părerile cunoscute pe blogul autorului. Personal am avut probleme cu globul de cristal, a fost puțin afumat și nu am reușit să văd că ai dedicat autorului un articol pe blogul tău. Mi-ar fi făcut plăcere să-l citesc.
    „Dimpotrivă, consider că ai niște comentarii foarte interesante. Altfel, probabil nu ți-aș fi lăsat nicio replică.” – Apreciez. Mulțumesc frumos pentru încurajare.
    „Nu am căutat-o cu lumânarea. Mi-a sărit în ochi.” – ai cautat-o atât de asiduu cu lumânarea, încât nu ai înțeles că ceea ce spui că ți-a sărit în ochi nu se susține logic.
    Ideile mele, născute din epifaniile personale sau nu – curios, am un fost cumnat călugăr care se numește Epifanie, așa că nu a trebuit să caut pe Google….. – pot fi cântărite, judecate, apreciate ca profunzime.
    Ideile preluate, care nu își au originea în gândirea personală, chiar dacă mi le însușesc și le susțin ( că Ioan nu mai e prin preajmă, ai dreptate ) au încărcătură lor proprie. Preluarea lor de la sursă – fie ea Sf. Scriptură sau oricare alta – nu le alterează profunzimea.
    „Iată că am găsit una (de fapt mai mult decât o idee: o perspectivă greșită) și chiar am sancționat-o. Dar autoarei nu îi place. 🙂”
    Autoarea respinge afirmația ta.😊 Perspectiva la care faci referire nu este greșită, are o logică irefutabilă.
    Time has nothing to do with it.

    Mai departe, intrăm în domeniul speculațiilor.
    „Asta e și o formă de lașitate. Plus, cum ziceam, o falsă modestie. Falsa modestie e tot o haină (mai subtilă, ce-i drept) a egoului: „O, lăsați, eu sunt un nimeni, nu merit aprecierea dvs.”
    Speculativ și superficial, Aldus. Nu mă cunoști. Nu poți să știi – nici măcar să ghicești – că sunt lașă sau că îmbrac haina ipocrită a falsei modestii. Și ca să ai un punct de plecare corect înainte să mai faci alte speculații, precizez: in opinia mea, modestia este haina mediocrității. Să fie modești cei ce au motive. Nu sunt nici pe departe un nimeni, îmi cunosc valoarea, punctele tari și punctele slabe. Sunt o persoană asumată. Un om cu calități și defecte. Lașitatea nu se numără printre defectele mele.
    Remarca mea despre
    „profunzimea de două degete” a pornit din nesiguranța începătorului in ale scrisului. Și din impresia pe care mi-a făcut-o postarea și comentariul autorului.
    Îndoiala este virtutea omului deștept. Numai prostul are certitudini.
    Și da, mă îndoiesc uneori că ating valoarea conținutului și profunzimea ideilor celor care gândesc și publică gândurile lor.

    „De altfel, nu există idei originale; există doar moduri originale de a exprima aceleași idei și principii eterne și imuabile. Original la nivel ideatic este doar Lucifer.”
    Frumos spus. Ca o dantelă, garnitură suavă pentru un milieu croșetat.

    Apreciază

    Răspunde
    1. Aldus

      > Mulțumesc Aldus, mă, bă, fraiere, bre ! Nu m-am putut decide.

      Am zâmbit cu toată gura. Păi nu mai bine începem o conversație așa decât cu „dvs”? 🙂

      > mi se părea normal să îți faci părerile cunoscute pe blogul autorului.

      Castanul mă știe de ceva timp. Odată cu articolul pe care l-am scris, a primit o notificare automată aici, sub formă de comentariu, de la pagina blogului meu. (Blogurile WordPress se înștiințează automat unul pe altul atunci când apar linkuri între ele în articole.) Probabil o va aproba când va reveni pe blog – văd că absentează nepermis de mult în această vară frumoasă și călduroasă, hai să-l certăm, păi ce atâta vacanță?? 🙂

      În sfârșit, comentariul meu e aici: opozitie.eu/2021/oul-faberge/

      > ai cautat-o atât de asiduu cu lumânarea, încât nu ai înțeles că ceea ce spui că ți-a sărit în ochi nu se susține logic.

      Bine, hai să explic mai detaliat. Când am început să citesc primul tău comentariu, respectiv partea unde spuneai că Dumnezeu nu are limite, mi-am zis: „Ahh, o altă credincioasă oarecum habotnică sau rigidă în gândire, care n-o să reușească să treacă peste sensul direct, propriu și imediat al cuvintelor Castanului și o să-l certe tot comentariul că de ce l-a definit pe Dumnezeu așa”. Citind însă mai departe, am rămas plăcut impresionat de rândurile tale, astfel încât până la sfârșitul comentariului mi-am format o cu totul altă opinie despre tine.

      Ajuns însă la comentariul al doilea, mi-a sărit în ochi partea cu „o vai, lăsați, eu sunt un nimeni cu idei de doi bani”. Pentru a scoate în evidență discrepanța dintre această afirmație și calitatea ideilor exprimate anterior de tine, am revenit la primul tău comentariu și, da, am căutat un pasaj care să ilustreze cât mai clar această discrepanță. Am ales acel pasaj cu iubirea pentru că am intuit că este cumva un nucleu al convingerilor tale și că nu-l vei putea contesta, așadar îți va sări și ție în ochi această discrepanță. Când vrei să spulberi o afirmație sau o teorie (în cazul de față afirmația ta cum că ai fi un zero barat), cauți un caz extrem, unde acea teză eșuează în mod spectaculos, și nu un caz de mijloc, unde este mai greu să separi apele. De aceea am ales acea idee cu Dumnezeu ca sursă și esență a iubirii. Cum ai mai putea spune despre ea că este o idee de doi lei? Atunci, va trebui să recunoști – de voie, de nevoie – că nu ai și nu vehiculezi idei de doi lei, ci dimpotrivă. Deci, mai lăsați-o cu falsa modestie, că nu-i cazul! 🙂

      > in opinia mea, modestia este haina mediocrității. Să fie modești cei ce au motive.

      În opinia mea, modestia este haina îngerilor. Dar eu, atenție, vorbeam la tine de falsa modestie.

      > Sunt o persoană asumată.

      Expresia asta e așa de urâtă! E incorectă și zgârie timpanul. Cum să fii o persoană asumată? Asumată de către cine? Cine te-a asumat? Știu ce vrei să zici, dar e incorect și sună groaznic.

      > Remarca mea despre „profunzimea de două degete” a pornit din nesiguranța începătorului in ale scrisului. Și din impresia pe care mi-a făcut-o postarea și comentariul autorului.

      Ai dat și tu peste unul din rarii blogări care scriu în loc să tasteze și ce, crezi că ăsta-i nivelul? Uită-te mai larg în jurul tău. Uită-te la politicienii care nu știu conjuga verbul a fi și se bat în piept cu titlurile lor de doctori; comparativ cu ei, tu ești Einstein la puterea mc pătrat. Și spui că ești nimeni? Afară de o ușoară timiditate în scris, să știi că nu se vede c-ai fi la primele comentarii. Iar dacă ești, felicitări!

      De altfel, poate nu întâmplător ai găsit blogul ăsta (în loc să fi aterizat pe cine știe ce blog de duzină). Ce se aseamănă se adună. (Fă-ți și tu blog într-o zi, nu costă nimic.)

      > Îndoiala este virtutea omului deștept. Numai prostul are certitudini.

      Depinde de context, dar nu-i cazul să ne extindem acum.

      > Ideile preluate, care nu își au originea în gândirea personală, chiar dacă mi le însușesc și le susțin ( că Ioan nu mai e prin preajmă, ai dreptate ) au încărcătură lor proprie. Preluarea lor de la sursă – fie ea Sf. Scriptură sau oricare alta – nu le alterează profunzimea.

      Nu este absolut necesar să fii de acord cu teza conform căreia o idee pe care ai înțeles-o devine automat (și) a ta. Simplul fapt că rezonezi cu o anumită idee este suficient. De exemplu, degeaba ar încerca un fizician să-i explice Teoria Relativității lui Ilie de la Sculărie, că Ilie tot n-ar pricepe-o. Faptul că cineva o pricepe în profunzime (și o poate explica mai departe) atestă o anumită dotare intelectuală a respectivului. Așadar, faptul că tu vehiculezi ideea că Dumnezeu este sursa și esența iubirii, indiferent că ai descoperit-o tu în urma unei beții sau ai citit-o într-o carte și ți-a plăcut, este suficient pentru a spune ceva (pozitiv) despre tine. O ființă superficială ar putea spune, de exemplu, că iubirea este o simplă reacție chimică produsă de consumul de ciocolată și că Dumnezeu este o superstiție creată de cei slabi de înger. Așadar, faptul că susții acea idee (indiferent de proveniența ei) este deja un lucru remarcabil în direcția ta. Iar când așterni pe hârtia virtuală o serie de astfel de idei minunate, care se îmbină armonios într-un tot coerent, atunci deja nu mai ai dreptul să te superi când cineva te taxează pentru afirmația cum că ai fi o ageamie. 😛

      > Frumos spus. Ca o dantelă, garnitură suavă pentru un milieu croșetat.

      Am preluat-o și io de la cineva. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

      Răspunde
    2. nostrastella

      @send ana,

      personagiul ista(btw! gen nedefinit, mno; încă se caută 😆 ), când vede budigăi de damă pe sfoară, la uscat… te trezești cu el în bucătărie. Nu bate la ușă, nu sună înainte, nu te-ntreabă dacă’l primești. E acolo. Grijă, dară.
      Sau nu.

      Apreciază

      Răspunde
    3. Aldus

      Da, sunt foarte periculos. Am o adevărată faimă de stalker și violator online. Colac peste pupăză, unii se îndoiesc și cu privire la sexul meu, acuzându-mă c-aș fi femeie și nu bărbat, ceea ce face ca lucrurile să fie cu atât mai înfricoșătoare! 🙂

      Apreciat de 1 persoană

      Răspunde
  5. castanman Autor post

    @Lotus@anadness
    Pavel catre Corinteni- Nimeni sa nu se-nsele pe sine. Dacă-ntre voi i se pare cuiva că-i întelept in veacul ăsta, sa se facă nebun pentru a deveni intelept😉

    Apreciază

    Răspunde
    1. Aldus

      Mă întreb la ce faci trimitere cu acest citat. Oare la discuția despre modestie și falsă modestie? În caz afirmativ, citatul e despre cu totul altceva.

      Cheia versetului este „în veacul ăsta”, care se poate citi și ca „în felul acestui veac”. Sensul e că lumea (încă de pe vremea lui Pavel, iar cea de acum cu atât mai mult) este în răspăr cu Dumnezeu. Astfel, dacă vrei să trăiești în conformitate cu regulile și standardele contemporaneității (ale lumii, ale societății, ale veacului sau ale modernismului în cazul nostru), te vei plasa într-o nebunească distopie față de legile divine. În timp ce dacă vrei să te racordezi la esențe și să te aliniezi la legile divine, va trebui să îți asumi riscul ca toți ceilalți (din jurul tău, din această lume și din acest veac) să te privească drept nebun.

      Altfel, te rog să-mi spui pe numele cu care mă semnez. 😛

      Apreciază

      Răspunde
      1. anadness

        Aldus, subscriu. Mai mult ( vin și eu cu câteva mere in coș, vi le dau pe câteva pere de-ale voastre ) aș aduce in sprijinul spuselor tale cele de mai jos:
        „18. Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.
        19. Căci scris este: „Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o”.
        20. Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?
        21. Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii.”
        Dar dacă tot ne-a deschis Castanul fereastra asta, atât cât să aruncăm o privire și ne-a invitat să ne facem nebuni pentru a deveni înțelepți, eu îmi fac curaj ( Aldus, îmi asum riscurile, ca să nu mă mai cerți pentru că mă declar asumată ! ) și vă invit la 1 Corintieni 13:
        „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”
        Hai să vorbim despre dragoste !

        Apreciază

        Răspunde
    2. anadness

      Răul este absența iubirii. Răul cel mai mare este lipsa dragostei. Nu știu dacă „restul” poate fi înghesuit într-o cutie cu eticheta „mici divagații”. Ar salva utopia pe cineva de angoase ? Poate că da. Unii susțin că utopia este esențială pentru îmbunătățirea condiției umane.
      Aș rămâne totuși la descrierea lui Thomas More : o societate imaginară, undeva pe o insulă.
      Hmm… insulă, zice More.
      Oare o insulă – primită cadou – și nepopulată de vreo societate umană, imaginară sau nu – ar putea fi considerată o utopie ?
      Utopia reprezintă o tentativă umană de a crea o societate umană perfectă. Conceptul în sine este o himeră. Orice societate umană este neomogenă, cu interese imposibil de armonizat într-un ideal unanim acceptat.
      Eu nu aș fi alăturat meliorismul utopiei. Înțeleg meliorismul ca o cale de mijloc între optimism și pesimism. Păstrând exact acest vector : de la optimism la pesimism. Pentru că modestia ( na ! că mi-a scăpat ! ) epistemică a meliorismului dezbate despre progres.
      Cât despre singurătate…..
      Sunt atâtea feluri…. Există singuratati

      Apreciază

      Răspunde
      1. Aldus

        Well, când vrei să muți Împărăția Cerurilor din tine în afara ta, indiferent că pe-o insulă sau pe-o altă planetă, cum ar putea ca societatea rezultată să fie altfel decât utopică?

        Și cred că angoasele, la fel ca durerea, sunt bune. Ne dau un semnal că ceva nu-i în ordine, că în sufletul nostru există un gol care trebuie acoperit sau un sens care trebuie descoperit ( în funcție de preferința pentru verbul „a acoperi” sau „a descoperi” 😀 ) O societate care ar putea să ne anihileze aproape complet (dar într-un mod artificial) aceste angoase, cum este societatea actuală – bazată pe o știință atât de avansată încât ne poate rezolva orice problemă materială și ne poate oferi tot confortul dorit, ba chiar poate să facă orice miracol pentru noi, de la mersul pe sub apă și până la zborul prin aer -, ar reuși probabil să ne adoarmă aproape complet din punct de vedere spiritual, făcându-ne insensibili la semnalele profunde ale sufletului.

        Soluția la o astfel de lume artificială, ca și la tot răul din ea, soluția corectă, nu utopiile servite de scriitori de science-fiction, este ceea ce ai zis tu, ceea ce a zis Castanul mai sus, ceea ce a zis Origene și ceea ce găsim în epistolele către Corinteni. Soluția la propria noastră suferință – căci fiecare e responsabili pentru a lui.

        Apreciat de 1 persoană

        Răspunde
  6. anadness

    Aldus, mulțumesc.
    Am venit cu vreo trei mere, sperând să le schimb pe niște pere….in schimb m-am ales cu o mulțime de idei frumoase, pe care le citesc și recitesc cu mare plăcere.
    Îți mulțumesc pentru timpul tău, pe care l-ai consumat – cu generozitate – în comentariile pe care mi le-ai adresat.
    Mă bucur că nu m-ai mai „certat” așa de tare, așa că aleg să rețin doar aprecierile….
    De data asta nu m-ai tras prea tare de urechi, așa că scurtez „filozofia”.
    Având în vedere că te-ai autointitulat „foarte periculos, cu o adevărată faimă de stalker și violator online” , mă retrag pe raftul de sus, în singurătate, să dezvolt pe îndelete un binemeritat sindrom Stockholm.

    Apreciază

    Răspunde
    1. Aldus

      Netul – acest spațiu care nu doar anulează distanțele și lubrifiază schimbul de idei dintre doi oameni aflați în lumi diferite, care altfel nu s-ar fi întâlnit niciodată, dar permite și experimentarea sindromului Stockholm în condiții de perfectă siguranță! Ar trebui să-l bage ca materie obligatorie la psihologie. Pe de altă parte, psihologia actuală e cam apă de ploaie. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

      Răspunde
  7. Pingback: Geometria iubirii – O Poziție

  8. castanman Autor post

    @Aldus@anadness – faptul că postarea mea v-a provocat mă bucură. Pe tine, Aldus (scuze pentru prima adresare), te stiu de o mie de ani, îți recunosc stilul, ideile, răutățile de la distanță. Nu ai fost o surpriză. Surpriza a venit de la @anadness. Care a încercat să traducă puțin din spusele Castanului. Nu știu dacă a fost curaj, stiind cât de ciufut e ăsta, nu știu dacă a fost un exercitiu de scriere cu temă impusă. Cert e că știe să-și apere convingerile si are floreta ascuțită. Așadar, bine ai venit pe aceste tărâmuri. Si dacă tot a lansat o temă, „hai să vorbim despre dragoste”, las mai jos un fragment. Probabil e despre nedragoste, dar nu mai conteaza.

    La sfârșitul fiecărei zile aflăm că dragostea e doar o spaimă. Spaima de a nu putea intabula tot ceea ce locuiește în cuvânt.

    Nu e chimie. Și nici alchimie. Chiar dacă e un material supus unui proces de progresivă perfecțiune. Paradis nici atât. Prea dulce. Grețos de dulce.

    Hai să spunem că e ceva suspendat între experiența unui nonsens și pătrunderea violentă și neprevăzută a unui sens care se află dincolo de înțelegere. Nici măcar nu se trăiește. Și nu ne aparține. E nontemporală.

    Uneori e victoria dezamăgirii asupra individului. Nu asupra speciei. Paradoxal, aceasta are toate instrumentele pentru a o înțelege.

    Dragostea nu înseamnă aproape. Ci doar o metodă de a afla cât îți ești de străin. Un shortcut existențial pentru a-ți pipăi marginile aflate dincolo de tine.

    Apreciază

    Răspunde
    1. Aldus

      Dacă m-ai cunoaște de o mie de ani, cunonscându-mi totodată și stilul, atunci ai ști că nu există nicio răutate în spatele criticilor sau a limbajului abraziv pe care îl folosesc uneori. Altfel, nu-mi dau seama la ce răutăți de teferi.

      Apreciat de 1 persoană

      Răspunde
  9. anadness

    Aldus, eu nu te cunosc de o mie de ani și nu îți cunosc nici stilul.
    Pot doar să depun mărturie – nu că m-ar fi invitat cineva – că nu a existat răutate în comentariile pe care mi le-ai adresat. Afirmațiile tale au fost corect sprijinite de argumente irefutabile, de care am luat act și voi ține cont.
    Poate că sună demodat, dar mi-ar face plăcere să te întâlnesc. Așa, „old fashion”, nu virtual.
    Poate pentru că am mers pe urmele tale – fără să am habar – până la 1 Corintieni 13…..sau poate pentru că „geometria” ta mi-a luat-o înainte și m-a lăsat fără ideea
    pe care o găsisem, care venea probabil din „vocația” mea austeră, de tocilară absolventă de clasă specială de matematică….
    Așa că, despre dragoste – cu altă ocazie, după ce explorez geometria neeuclidiană a iubirii, ca să descopăr o altă axiomă de paralelism.
    Poate o să vă conving că în geometria neeuclidiană a dragostei adevărate se pot duce
    – printr-un punct dat – cel puțin două drepte paralele la o dreaptă dată.
    Geometriile neeuclidiene dovedesc faptul că în mod logic sunt posibile mai multe sisteme geometrice.
    Dar geometria neeuclidiană a dragostei ? Dovedește ea ceva in mod logic ? Poate ea fi folosită la formularea teoriei generalizate a relativității iubirii ??

    Apreciază

    Răspunde
    1. Aldus

      > Poate că sună demodat, dar mi-ar face plăcere să te întâlnesc. Așa, „old fashion”, nu virtual.

      Oho, dar nici nu știi cât de demodat sună: opozitie.eu/2017/cum-agati-o-tipa-in-tren

      Dincolo însă de modă, dificultatea pe care o comportă o întâlnire în carne și oase a doi oameni care vorbesc pe net constă în exact motivul pentru care cei doi s-au întâlnit pe net (care-i atât de bun în a anula distanțe și a uni oameni din orașe și cu vieți separate) și nu în spatele ecranului cu cristale lichide: faptul că fiecare dintre cei doi are, cel mai adesea, propria lui viață și spațiu fizic. Ori ale mele sunt cumva mai izolate, să zic așa; până acum numărul de oameni întlniți în online care să fie tagenți cu ele este zero. Partea ciudată e că vezi în jurul tău o mulțime de oameni de la care te-ai aștepta să fie „gălăgioși” și sociabili, dar mulți dintre ei (tinerii în special) sunt deja prinși în acest iureș al socializării virtuale – cu alți oameni pe care poate nu-i vor vedea și întâlni față în față niciodată. Iar eu sunt un mare fan al socializării cu cei de lângă tine, al descoperirii celor de lângă tine, nu cred în deplasări și distanțe, deși în ultima vreme doar de distanțe dau, și i-am lăsat internetului mână liberă peste deja prea multe domenii, așa încât să-l las să îmi dicteze și agenda socială din offline ar fi prea mult. Asta ca principiu. Dar cine știe; avea J.R. Ewind din Dallas o vorbă cum că never say never, așa că poate cândva o să-mi schimb perspectiva; în fond, viața înseamnă continuă transformare. Totuși, sunt măgulit că am produs o așa impresie.

      > sau poate pentru că „geometria” ta mi-a luat-o înainte și m-a lăsat fără ideea pe care o găsisem

      Cumva e ideea conform căreia nu poți măsura iubirea cu rigla?

      „Dar oamenii acceptă cu greu minunile și darurile divine și caută legi și formule matematice in al căror tipar scorțos să potrivească miracolul imaginației divine. […] Și tocmai când Weber și Fechner înghesuie miracolul divin în patul lui Procust al matematicii, surpriză ! Descoperă că Dumnezeu s-a jucat cu logaritmii !”

      Ideea e bună, dar cred că există două tipuri de matematici: una umană și alta divină. Trebuie să existe, pentru că altfel ar înseamna că universul este haotic, că creația este lipsită de sens. Dacă există un sens, dacă există o coerență, dacă există un Logos divin în spatele materiei, atunci există și o matematică divină armonioasă; doar că ea nu se încadrează în sistemul cartezian al minții savantului modern.

      Am vrut să-ți răspund la partea asta separat, dar n-am știut dacă printr-un singur comentariu sau printr-un articol ceva mai lung, așa că am lăsat-o pe „poate mai târziu”.

      > care venea probabil din „vocația” mea austeră, de tocilară absolventă de clasă specială de matematică….

      cu toate că matematica înseamnă 90% copiere ( https://opozitie.eu/2021/matematica-e-usoara ), nu cred că matematicienii pot fi tocilari. E drept, mulți dintre ei sunt conformiști, dar asta-i valabil în orice domeniu; școala nu stimulează creativitatea, ci te antrenează să fii un robot.

      > Dar geometria neeuclidiană a dragostei ? Dovedește ea ceva in mod logic ? Poate ea fi folosită la formularea teoriei generalizate a relativității iubirii ??

      Putem specula! Dacă relativitatea ne spune că timpul și spațiul nu există ca entități separate, ci ca două fațete ale aceluiași continuum spațio-temporal, atunci poate că iubirea ne învață că EL și EA nu există ca două ființe distincte, ci ca simple fațete ale aceleiași ființe unitare și androginale. De speculat este ușor; toată chestia e să nu uităm să punem în practică, atunci când avem ocazia! 🙂

      Apreciat de 1 persoană

      Răspunde
  10. anadness

    Castanman, mulțumesc pentru generozitate . Și pentru aprecieri.
    Chestia cu „traducerea” este corect formulată. Pe de o parte, a fost generată de nevoia mea de a „felia” ideile tale, pentru a încerca să le înțeleg. Stilul tău, încărcat de sensuri mai ceva ca merii din livada mea cuprinși de frenezie într-un an cu rod bun, este mai degrabă „cifrat”, provocator și în același timp cu un nivel de adresabilitate restrâns ( sunt curioasă, ai stabilit vreun „target” de nișă ? ” Doar pentru cei cu IQ > 130 „??
    Așa că am ” tradus ” cât m-a ajutat IQ-ul din dotare, încercând să culeg și „firimiturile” !
    Pe de altă parte, cam sufăr de mania explicatului…. deformație profesională, probabil.
    Nu mă suspecta de „exercițiu de scriere cu temă impusă „, indiferent cât de ciufut te declari.
    Din păcate – sau poate tocmai pentru că îmi place să îmi apar ideile – nu pot fi de acord cu tine
    Tema era dragostea. Nedragostea ? Ce este aceea ? Lipsa dragostei ? Opusul dragostei ?? Definește !
    Dragostea o spaimă ?? Spaima neputinței de a intabula tot ceea ce locuiește în cuvânt ??
    Mă cuprinde spaima ! Dacă există ceva de intabulat, acel ceva se găsește întâi în creier ( mulțumesc, Aldus ), apoi coboară și își stabilește ” locuința” in inimă. Și uite așa, we fall in love !
    Eu cred că este și chimie și paradis, potrivit de dulce…..
    Și se trăiește, să știi….se trăiește cu toată ființa, cu bilet dus-intors de la extaz la agonie ! Cu fiecare respirație, cu fiecare gând…
    „Dragostea nu înseamnă aproape. Ci doar o metodă de a afla cât îți ești de străin. Un shortcut existențial pentru a-ți pipăi marginile aflate dincolo de tine”.
    Rescriu, traducând, după obicei:
    Dragostea înseamnă CEL MAI APROAPE, până la contopire. O metodă de a afla cât din tine trăiește în celălalt și invers. Un shortcut existențial pentru a-ți pipăi propria ființă aflată dincolo de tine.
    Sper să nu îmi retezi vârful floretei, nici să nu mă pedepsești prea tare. Nu pot dezvolta încă un sindrom Stockholm atât de repede !

    Apreciază

    Răspunde
    1. Aldus

      > Tema era dragostea. Nedragostea ? Ce este aceea ? Lipsa dragostei ? Opusul dragostei ?? Definește !

      Aici simt nevoia să-i iau puțin apărarea Castanului, pentru că, din cum înțeleg eu rândurile lui, nedragostea nu este indiferența (adică opusul iubirii) ci conștientizarea lipsei ei. Iar lipsa dragostei este tot un fel de dragoste, pentru că opușii se conțin mereu unul pe celălalt, chiar dacă, în joacă, obișnuiesc să se și oculteze unul pe celălalt. Ca în celebra diagramă Yin-Yang.

      Nedragostea este dragoste, pentru că ce-ar însemna minus fără plus? Dacă nu există plus, atunci minusul își pierde orice sens. Minus are sens doar în raport cu plusul (și invers), așa că atunci când ai spus minus automat ai spus și plus, în subtext.

      Concret, există oameni care n-au trăit niciodată dragostea (și pe care îi putem echivala cu zero), oameni care o trăiesc cu intensitate (de +100 sau de +infinit) și oameni care deplâng pierderea ei (cu lacrimi de -100 sau de -infinit). Dintre aceste trei categorii, singura care nu cunoaște dragostea este prima. Atât cei care o trăiesc cât și cei care au pierdut-o o cunosc, iar uneori îți dai seama de adevărata iubire abia după ce ai pierdut-o. Așa că și a scrie despre nedragoste, în sensul lipsei sau pierderii ei, sau a tânjirii după ea, este tot un fel de a iubi.

      Iar aceste lucruri le-ai menționat și tu în trecere, când ai scris „cu bilet dus-intors de la extaz la agonie”. 🙂

      Mie cel mai mult mi-a plăcut în textul Castanului fraza „Uneori e victoria dezamăgirii asupra individului. Nu asupra speciei. Paradoxal, aceasta are toate instrumentele pentru a o înțelege.” Cred că drama pierderii unei iubiri, ca și a unei vieți, este un mizilic pentru specie, dar o imensitate pentru individul care o trăiește. Aș zice că asta se petrece datorită faptului că raza sufletului unui individ este mult mai mare decât raza planetei pe care se află întreaga specie, și atunci dimensiunea dramei individuale capătă adâncimi insondabile și incompatibile cu orice sondaj de statistică socială.

      Dragostea este o modalitate de a nu-ți fi aproape (unde aproapele este vechiul tău mod rutinat de a fi), de a afla cât îți ești de străin, de a-ți pipăi marginile. Pentru că dragostea te face să ieși din tine, adică din cercul limitat al eului tău egoist, sau din rutină, te dă peste cap, te bulversează și te face să plonjezi în celălalt, care devine acum mult mai important. Centrul celuilalt devine centrul tău, iar asta vine la pachet cu o mică moarte, cu o mică distrugere, cu o mică transformare interioară, cu o mică ieșire din tine, cu o pulverizare a vechiului eu. Dar tocmai de asta dragostea este și alchimie, iar spaima care te cuprinde la perspectiva saltului în afara ta nu este dragostea însăși, ci doar strigătul de disperare a egoului care se agață de vechea rutină și care nu vrea să-și dea cu totul drumul în iubire, deoarece nu vrea să moară. Și tot ceea ce nu poate fi întăbulat de către el, tot ceea ce nu poate fi etichetat și pus în dulapul lui cu categorii, tot ce nu poate fi perfect echivalat în cuvinte cunoscute și bine definite pentru ego, ca și pentru minte, un factor distructiv și extrem de periculos. Mintea cu asta se ocupă toată viața, cu sortarea, cu clasificarea, cu întăbularea, iar iubirea este moartea minții.

      Ce descrie Castanul, în cheia mea de lectură, este punctul de pe marginea prăpastiei, în care posibilitatea a apărut, este acolo, în față (la orizont) se întrezărește piatra filosofală a paradisului androginal, dar tu nu te-ai decis să faci saltul decisiv, tu totuși eziți. Și după ce oportunitatea dispare, rămâi cu ratarea. Sau poate cu dezamăgirea, dacă ți-ai setat niște așteptări greșite și dacă nu la tine, ci la celălalt era problema. Deși… dezamăgirea este confirmarea faptului că am fost suficient de nătângi încât să ne lăsăm amăgiți.

      Apreciat de 1 persoană

      Răspunde
    2. Aldus

      Sau poate uneori pur și simplu lucrurile nu funcționează așa cum ne-am dori, din motive exterioare celor doi, și atunci nu de celălalt suntem dezamăgiți, ci de iubire sau destin.

      erată: „ca și pentru minte, *este* un factor distructiv și extrem de periculos.”

      Apreciază

      Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s