Arhivele lunare: ianuarie 2021

Dialog despre distanță

Degetele arse de neatingerea ta nu mai lasă amprente pe epiderma niciunei femei. Sunt un nebun inocent ce vrea să rezolve cuadratura cercului cu poeme. Utopia meliorista. Aia care dărâmă podurile şi zgârie norii de pe care sinucigaşii vor să se arunce. Dar nu e-n stare să deschidă o fereastră.

Să-mi vii cu vorba
Și ai venit.
M-ai iubit, da, tot așa
ca un contraceptiv expirat
tot așa cum
ți-a rămas sacoul cu picățele-picăturele
căzând
pe un umeraș, singur cuc între două fuste și-o cămașă
tot așa cum
simțeam lacrimile tale, pe dinăuntru
atingeam ca praful țesătura și încercam un exercițiu de memorie
pentru mai tarziu, cand voi fi plecat.

În fiecare zi cuvintele mele te pipăiau obscen. Un joc al seducției în care „bună dimineața” rămânea o felație niciodată finalizată. Ca hainele unei femei sosite pentru prima noapte de dragoste, cuvintele încă zac  împrăștiate prin cameră.

Erai disperat.
Iar eu eram disperată
nu cumva să mai fac încă un avort de vis.

Mda… Un aleph al incertitudinii. Cardinal al așteptării construite meticulos din infiniții mici ai clipei.

vezi? îți clipesc în ape niște cuvinte
– nu tăiați, dom’ doctor, nu mai tăiați din mine
mai simplu e cu o injecție anti-feminitate “adio,dragul meu”
și știți
asta sigur
sigur mă sterilizează, domnule doctor, vă rog
nu mai vreau
alt plod poetic din aceleași cuvinte aceeași specie
nu mai vreau să nasc cu durere un miracol cu un ADN diferit
din aceeași-eu și același-tu.

Degeaba strigi. Afară e doar ninsoarea. O sinucidere colectivă a îngerilor. Fără drept la slujbă de pomenire. Crăcile copacilor,  sârmă ghimpată ce-mi taie cheful de evadare. Ziua feliată subțire. Printr-o copcă încerc să prind cuvintele tale nedezlipite, încă, de buze.

Ce târziu e.
Nu mai am loc pe șervețelul de hârtie m-am șters până
mi s-a tocit creionul dermatograf s-a tocit de tot
nici măcar poezie nu mai pot scrie cu el pe la coada ochilor
n-a ramas loc nici pentru o frază și-un gest ca un punct
– cât de sexi ești – a doua zi pa –
și-am plecat.

Eu nu scriu scrisori de dragoste, ci mizere delațiuni. Rapoarte asupra unor acte, gesturi și mirări ucronice. Intimul devine extim.
Gestul de tandrețe a devenit aproape eroic. Visez la forma lui banală, de altădată. O  femeie să aibă curajul să mă întrebe, pe o coală albastră, scrisă la un Remington cu husă, dacă la mine plouă. Împrumută-ți un trup și vino să facem ordine. Știu că miracolele nu pot fi provocate. Am însă dreptul să mă mint singur. În aceeași măsură în care sunt mințit de ceilalți.

Mi-e rușine să fiu.
Dar sunt
atât de goală
și sterila acum
prea multe complexe
pentru care
iau pastile să nu
să nu mai semăn atât de mult cu mine însămi, Eva.
De pe sacoul tău mă zgârie gesturi formale, stinghere
iar telefonul deja s-a descărcat
am început să sângerez și mă doare
versul acesta olog.
Amorțește-mă cu o iluzie, domnule doctor
.

Te privesc precum marinarul bolnav de scorbut pânza zdrențuită a corăbiei.
Habar n-am să iubesc. Mușc până rămâne cotorul. Apoi pun semintele la uscat. Fiecare zi ciuguleste, flămândă, din ele  Batranii spun ca nu va mai fi acelasi rod.
Între cele spuse și cele nespuse e un spațiu al imanenței. Amestecat cu trupul tău. Mormânt al zeilor. Frumoasă nu e iubirea, ci prelungirea ei. Cea risipită în gesturile atât de stângace ale singurătății.

E târziu deja pentru tandrețe.
Am colții prea mari și mult prea însetați de sânge:
mă mușc în fiecare zi, de ceva vreme,
pana m-oi termina și
vezi de ce e prea târziu?
nu mai am piele sănătoasă pentru grefe.
The battery is off.

Nu sunt trist. Nici dezamăgit. Știam de mult că totul e plămădit de o zeiță cu mâinile murdare. Miros a parfum ieftin. Adulmecă-mă și cumpără-mă! Îti voi vinde iluzii ca un dumnezeu de umplutură.

Ce am uitat să privim…

…sărutul Îndrăgostiților lui Magritte. Un bolovan urcat de doi Sisifi. Ăla cu eșarfele alea ca o epidermă a sufletului. Sau ca niște giulgii. Interzisă cunoașterea exterioară. Infinitul e în noi. N-are nimic din tandrețea săruturilor lui Klimt. Mi se pare cel mai inteligent pictor. Deși unii i-au spus că e un artist al ficțiunii, în fiecare pictură de-a lui găsim lespezi din realul din spatele realului. Un Hawking al picturii acest bărbat cu melon. Hai, vii la New York?

Mărunțiș

Am strâns toate monedele pe care voiam să le arunc în fântânile ce-ndeplineau dorințe. Nu sunt multe, un pumn de copil. Nu mi-am dorit prea multe în viață. Unele sunt atinse de rugină. Altele mutilate de la rișca la perete sau piatra cu care încercam să le ochesc de la zece pași în praful unui drum. Le privesc și îmi dau seama cât de mic e universul. Le număr și iese de-un pahar de whisky. La radio spun că astăzi e ziua internațională a oamenilor de zăpadă. Una, două monezi pentru ochi, în loc de cărbune. Una, două pentru Caron.

Dacă nu sună telefonul, sunt eu…

Așteptarea e harul cu care m-a dăruit dumnezeu. Aștept atât de frumos încât ar fi și păcat să se-ntâmple ceva… (o chestie pe care am citit-o de mult și de care nu mai scap)

Dacă întorci la timp spatele celuilalt scapi de singurătate, așa îmi șoptește de fiecare dată în piață Zița, țiganca. E singura care vinde pe  bază de programări. Nu știu dacă discursul ăsta, politically correct, face parte din ghidul de bune practici al florăreselor. Știu că minte. Mai ales când spune că buchetele neridicate de pe tejghea sunt făcute pentru sufletul ei. Eu cred că sunt monade din marele tragic al vieții. Mă pișcă limba să-i spun că îndoiala salvează lumea de maniheism. E o formă de legătură între oameni la fel de rezistentă ca încrederea. O replică dintr-un film pentru prematurii din noi. N-ar întelege-o Zița, preaînțeleapta, decât dacă i-aș spune-o ca pe-o înjurătură scrâșnită.

Un text vechi…

Heei, nu sunt atat de catastrofă pe cat mă crezi! Merită să-ncerci! Muşcă! Uite, îți cedez telecomanda şi primul loc la baie dimineața. Îmi opresc din toată chestia asta doar zambetul provocat de părul tău ciufulit şi bucile ascunse, ca două feline, sub chiloții strimți. Ştiu, sunt nesimțit, mi-o spui în fiecare dimineață cand te ciupesc de sani, la cafea, aia pe care numai eu ştiu s-o fac la ibric. Încerc să-mi dreg comportamentul reprobabil cu un „…şi vine toamna iar, ca dup-un psalm amin-ul”. N-ajunge? OK. În plus, nu voi mai înjura cerşetorii la semafor. Dar voi păstra, să fie clar, mangaierea genunchiului tău în aşteptarea culorii verzi. Chiar dacă vom roşi cand ceilalți şoferi ne vor face semne obscene cu degetul mijlociu şi vor urla, frustrați, „fute-o, bă!”. Uite, nici nu voi mai scrie, ca golanii, cu graffiti, pe zidurile oraşului poeme, voi lasa doar pe frigider, prinse cu magneții ăia chicioşi, îndemnuri motivaționale, de la „fii fericită!” în sus. Ca semne ale reeducării mele. Şi-ți voi aduce şi-o ninsoare, de la reduceri, n-am prea multe posibilități, inginer, d-aia cu pete de noroi, gestul contează, nu mai stramba din nas.

Hai, încearcă, muşcă, nu e butaforie…