Luni. Mesaj

 Hei, am iubit și eu odată pe Dumnezeu,
Cum iubește viermele rana.

Gândurile astea au pătruns ilicit în țesătura teritoriului meu. Miroseau a versuri de-ale Stelarului. Boemul ăla ignorat de critici și de lume. Prin el am reușit să aud pentru prima oară ecoul tăcerii.

Între oamenii cumsecade se zice: bună seara!
Oamenii care se întorc de la slujba alcoolului,
de la baruri și uscăciuni,
de-acolo de unde nu se sfârșește și nu se începe nimic.

Am plecat dintr-un ținut secetos,
de sub dragoste –
acolo arta izvora din platitudine
și cine mânca două litere
trebuia să moară.

Lipsesc hălci mari din mine. Pierdute în războaie cu sinele sau cu femei care nu vor ști niciodată ca fiecare cuvânt rostit e o tortură a timpului. Uneori în părțile lipsă lipesc câte o tristețe. Altoită pe solitudine

Noi suntem Abel și Cain –
Tu cine ești cu lanț de aur la gât,
Cu inele, fără măsele, șchiop și urât?
Poftim: între soare și creier
E malul de smoală
În care luneci curat
După lege și boală.
Poetul în haos are
Casă, cimitir, floare.

Nu sminti inima
Plecată în artă
Nici rădăcinile ierburilor albastre
Sus-puse, caldeenilor hartă.

E ceața limpede în care merg? Și visul
Cu bufnițe, profeți?
Doamna suavă din văzduh
Foșnet aruncă la poeți.

Palatele vechi
Scuturate, au ieșit –
Mai multe cârje și urechi.

Ce culori am: uitați-vă !
Fluieră vântul prin mine –
Un pescăruș alunecă și țipă
Sub cerul fraged al iubirii
Sunt un ocean cu munți fosforescenți
Și arbori monocelulari
În secolul ciudat și marțian.

Sună spre nord un clopot de cristal,
Are veșmântul lumii mele
Ori dansul cântecelor arse?

Într-o zi vei găsi caietul meu de poezii din liceu și vei fi surprinsă cât de mult seamănă viața noastră cu strofele alea pline de ștersături de la sfârșit.

O femeie bea marea bătrână din oglinzi,
dar nu-și vede ochii fără păsări
nici umbra – altădată fosfor.

Cum o să-mi așez viața în cadavru
la apus ori în peșteră, eu drum
spre altădată în acum?

Ps. Anexez la prezenta CV-ul Stelarului, doar doar într-o noapte veți arunca telecomanda și veți scuipa netul.

Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,
Noi n-am avut alt soare decît Umilința;
Dar pînă cînd, înger vagabond, pînă cînd
Trupul acesta gol și flămînd?

Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,
Prin păduri la marginea orașelor-
Nimeni nu ne-a primit niciodată,
Nimeni, nimeni…
Cu fiecare îndărătnicie murim
Și rana mîinilor caută pîinea aruncată.

Marii judecători ne-au închis
Stăruind în ceața legilor lor;
Pe frunțile noastre galbene au scris:
„Vagabonzi, hoți, nebuni. Lepădații noroadelor.
Casa lor e temnița. Puneți lacăte bune fiarelor.”

Odată-poate cu înfriguratele zori vom sîngera
Și spînzurătorile ne vor ridica la cer.
Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!
Într-o zi vom avea și noi sărbătoare-
Vom avea pîine, pîine
Și-un kilogram de izmă pe masă.

3 gânduri despre „Luni. Mesaj

  1. La Fee Blanche - Contesa de Chou-Fleur

    Pe mine dacă mă scoți din programa analitică, m-ai pierdut! Dimitrie Stelaru nu se studiază, dar am găsit repede un poem care îmi place și l-am adus!

    Bună dimineața Verlaine
    Ciudatul meu zeu și prieten –
    Bună dimineața.
    Vor mai trece
    Până ni s-or usca versurile, milenii treisprezece.
    Ceasornicul pământului îl laud
    Cum zbuciumă oasele trupului tău crud;
    Îl aud și nu-l aud.
    Dar ochii mereu
    Sticlesc deasupra paharului meu.

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde
    1. castanman Autor post

      Sunt o mulțime de poeți ascunși sub preșul canonului 🙂
      Îți răspund tot cu Stelaru:

      „Și unde merg?
      Știți, poemele – au mucegăit,
      vânturile nu mai au aripi,
      florile răsar pentru nimeni.

      Domnule, mă sufoci,
      mă sufoci cu dinții roților –
      în praf îmi sapi groapă,
      mănânci rotocoalele mele de așezare umană;
      domnule, vreau pădurile cu fiare,
      lasă-mă plantă crudă în drum
      să mă topesc în soare, să-mi vâjâie calul
      ca o săgeată pe lângă obrajii înstrăinați.

      Și unde merg?

      Uite femeia care avea petale roșii în buze,
      uite omul ei întunecat
      ca o mlaștină unde nu mai stau peștii,
      amândoi încovoiați, pânditori –
      amândoi negăsind un culcuș
      o albie în care să-și limpezească anii tineri.

      Vine un sfânt cu preistoria,
      vine gemând o minune
      și orașul deschide tolba altarului
      prapurii ies șchiopătând din lăzi:
      – Nu plecați din zodie
      ce dacă voi și fiii voștri mor?
      se vor ivi alți umblători, vor fi ca iarba
      mai mulți decât iarba și părul –
      ce dacă muriți?

      Eu nu vreau să mor,
      nu vreau să mor și unde merg?
      de când m-am născut unde merg?

      Cine spune despre celălalt: dă-te jos?
      urcă în inima altuia și cade!
      Nici un mărăcine nu strigă irisului:
      – vino în sămânța mea
      ai fost destul prietenul luminii.
      Izvorul nu spune muntelui :
      – nu-mi tulbura vinele!
      Totul e cântec al soarelui
      o mare a destinului.

      Domnule, unde-merg?
      vasul tău e plin cu aur.”

      Apreciat de 1 persoană

      Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s