Arhive zilnice:

Luni. Mesaj

 Hei, am iubit și eu odată pe Dumnezeu,
Cum iubește viermele rana.

Gândurile astea au pătruns ilicit în țesătura teritoriului meu. Miroseau a versuri de-ale Stelarului. Boemul ăla ignorat de critici și de lume. Prin el am reușit să aud pentru prima oară ecoul tăcerii.

Între oamenii cumsecade se zice: bună seara!
Oamenii care se întorc de la slujba alcoolului,
de la baruri și uscăciuni,
de-acolo de unde nu se sfârșește și nu se începe nimic.

Am plecat dintr-un ținut secetos,
de sub dragoste –
acolo arta izvora din platitudine
și cine mânca două litere
trebuia să moară.

Lipsesc hălci mari din mine. Pierdute în războaie cu sinele sau cu femei care nu vor ști niciodată ca fiecare cuvânt rostit e o tortură a timpului. Uneori în părțile lipsă lipesc câte o tristețe. Altoită pe solitudine

Noi suntem Abel și Cain –
Tu cine ești cu lanț de aur la gât,
Cu inele, fără măsele, șchiop și urât?
Poftim: între soare și creier
E malul de smoală
În care luneci curat
După lege și boală.
Poetul în haos are
Casă, cimitir, floare.

Nu sminti inima
Plecată în artă
Nici rădăcinile ierburilor albastre
Sus-puse, caldeenilor hartă.

E ceața limpede în care merg? Și visul
Cu bufnițe, profeți?
Doamna suavă din văzduh
Foșnet aruncă la poeți.

Palatele vechi
Scuturate, au ieșit –
Mai multe cârje și urechi.

Ce culori am: uitați-vă !
Fluieră vântul prin mine –
Un pescăruș alunecă și țipă
Sub cerul fraged al iubirii
Sunt un ocean cu munți fosforescenți
Și arbori monocelulari
În secolul ciudat și marțian.

Sună spre nord un clopot de cristal,
Are veșmântul lumii mele
Ori dansul cântecelor arse?

Într-o zi vei găsi caietul meu de poezii din liceu și vei fi surprinsă cât de mult seamănă viața noastră cu strofele alea pline de ștersături de la sfârșit.

O femeie bea marea bătrână din oglinzi,
dar nu-și vede ochii fără păsări
nici umbra – altădată fosfor.

Cum o să-mi așez viața în cadavru
la apus ori în peșteră, eu drum
spre altădată în acum?

Ps. Anexez la prezenta CV-ul Stelarului, doar doar într-o noapte veți arunca telecomanda și veți scuipa netul.

Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,
Noi n-am avut alt soare decît Umilința;
Dar pînă cînd, înger vagabond, pînă cînd
Trupul acesta gol și flămînd?

Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,
Prin păduri la marginea orașelor-
Nimeni nu ne-a primit niciodată,
Nimeni, nimeni…
Cu fiecare îndărătnicie murim
Și rana mîinilor caută pîinea aruncată.

Marii judecători ne-au închis
Stăruind în ceața legilor lor;
Pe frunțile noastre galbene au scris:
„Vagabonzi, hoți, nebuni. Lepădații noroadelor.
Casa lor e temnița. Puneți lacăte bune fiarelor.”

Odată-poate cu înfriguratele zori vom sîngera
Și spînzurătorile ne vor ridica la cer.
Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!
Într-o zi vom avea și noi sărbătoare-
Vom avea pîine, pîine
Și-un kilogram de izmă pe masă.