Ninsoare fără autorizație

Îmi place să te privesc cum stai înghesuită în tine. Cum îți tragi, stingheră, trupul peste sufletul obosit. Ca un funcționar plictisit, mânecutele peste manșetele roase.

Înțelege că între arbitrariul cartezian și necesitatea spinoziană nu e nicio cale, au pus un dumnezeu de duzină, adolescent cu coșuri, căruia îi place, pervers, să privească, prin gaura cheii, mâinele când facem dragoste. Nu fugi.

Singura realitate palpabilă e dunga de pe ceașca de cafea pe care ne-am promis-o într-o noapte. Biet strat geologic din care vei afla de când sunt lângă tine. Mă tem că firimiturile ființei sunt pentru niciodată.

Știi că filozofia n-a rezolvat nimic niciodată. A ajuns întotdeauna prea târziu la locul faptei. De aceea te voi învăța să aprinzi focul. Postdiluvian, e singurul element căruia n-au reușit să-i pună cod de bare.

Nu căuta să ai adevărul aliat în lupta cu ceilalți. Învinge doar cel care supraviețuieste. Și nu spune niciodată ” prea târziu „. Pentru asta oamenii au inventat moartea. Am aflat-o dintr-un film

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s