Arhivele lunare: iulie 2020

101 cuvinte

Toate ferestrele au cel puțin un unghi drept și un „bună dimineața” extensie. Se extrag din haosul estetic al universului și aruncă cu piatra în oamenii singuri. Doar ele și nebunul din tarot au dreptul ăsta. Există nemișcare în mișcare se aude în scârțâitul lor ca din gura unui oriental înțelept în pustiu. Singura poezie pe care o știu ferestrele s-a întâmplat demult. Când pe drum un băiat s-a aplecat să prindă cureaua sandalei fetei și i-a atins glezna. În fiecare zi cei de la salub spală drumul și stropii murdari se preling pe geamul ferestrei. Pendulul camerei avortează impasibil iluzii.

Compoziția a VII. O anumită reprezentare a haosului și a depășirii acestuia

Mintea mea nu mai rătăcește. Nu mai contemplă nimic. Mi se îndeasă cu forță în creier gândurile lumii. Voiam să caut acea formă de beție în artă cerută de Nietzche și găsesc numai partituri de Gates sau Steve Jobs, dumnezeu să-l ierte. Conștiința e pe modul de avarie, mintea în standby. Funcții minime. Mi-e frică de acel diagnostic arendt-ian, banalitatea răului prin întreruperea conștiinței. Inteligența artificială îmi va spune că nu e mare diferență între niște linii de cod și lucrările lui Kandinsky. De acord, nu le înțeleg pe ambele, dar când privesc Punctele și Cercurile ăstuia din urmă mi se umezesc ochii. Conjunctivita artei, spune proletarul din mine. La punctele lui Gates mi se face foame. Cred că fac parte din marele scenariu consumerist al lumii.

Absurd. Și Dumnezeu.

„Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig. Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală.  Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă. Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă. A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris. Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă. Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti. Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu «Rinocerii» la New York, ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea. Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta. Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul «Sf. Sava» care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3.000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl. Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.  Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: «Doamne, fă-mă să cred în Tine». Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu. S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea. În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu. Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov? În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.” (Le Figaro Litteraire”, a doua zi după moartea lui Eugene Ionesco)

Scurtă istorie

Fericirea a fost datată cu precizie în perioada în care oamenii erau atacați doar de fiarele sălbatice. Aveau voie să se scobească în dinți cu vârfuri de săgeată și selfie-urile din peșteri îi arătau ultracentral înconjurați de stele. Un zeu aiurit a scăpat o întrebare prin odaia lui Copernic și ăsta a șters chipurile oamenilor de pe pereții peșterilor. De atunci parcă nimeni n-a mai căutat răspunsuri pentru oameni, ci întrebări pentru stele. Doar un retardat s-a mai jucat un timp, adică toată viața, cu niște artefacte de genul „ce pot să știu ce trebuie să fac ce pot spera”. Istoria îl consemnează la conspiraționiștii contrarevoluției copernicane. Despre nefericire nu sunt date pentru a crea un model matematic. Singura proprietate demonstrată e că se divide la doi.

Buridan, Rembrandt și Korsten

Un măgar, flămând și însetat, este așezat la o distanță egală de o căpiță de fân și o găleată de apă. Și se tot uită și se tot gândește și moare nereușind să aleagă. Acesta e protocolul experimentului metafizic de secol paișpe prin care Buridan a încercat să  demonstreze existența liberului arbitru. Sau cum poți fi victima acestuia atât timp cât se ignoră determinismul.

În 2016, la Amsterdam, este dezvelită o pictură, portretul unui bărbat de treizeci de ani din secolul saptișpe, cu pălărie neagră și guler alb. Toată lumea admiră acest Rembrandt superb. Care nu e Rembrandt. E opera echipei lui Bas Korsten, un IT-ist care a analizat datele privind geometria, materialele, culorile lui Rembrandt. Și câțiva algoritmi pentru recunoastere facială. Lumea e în delir. De-acum putem face selfie cu Rembrandt, nu cu Iphone…

Mă tem că într-o zi va trebui să aleg între frumusețea unei arte explicată până la ultimul pixel și stângăcia frumuseții fără nicio explicație. Și o să găsesc liberul arbitru în cătușe.

 

 

 

Drumul de servitute

Mâine va fi prima zi de pace.

Azi îmi voi vinde la târg ultimile cuvinte. Cuvinte nespuse. Și nesupuse.

Tu vei lăcrima puțin, cum cere protocolul de prințesă. La colțul străzii, cavalerul cu buchetul de păpădii în mână îți va aștepta răbdător animalul dorință.

Vom reinventa cunoaşterea algebrică, fără salturi de felină la carotidă. Cunoaşterea prin nebunie va fi declarată caducă.

Statistica va consemna că a fost o iubire normală în spațiu, timp şi număr de incidente ce nu au necesitat îngrijiri medicale.

Vom absenta de la ceremonia ceaiului. Şi viața va redeveni acea absență motivată dintre două singurătăți.

Sau poate o prăvălie în care primul client beneficiaza de grațierea tuturor păcatelor.