Arhivele lunare: iunie 2020

Bufonii

Decor: o cameră goală. Doi pereți sunt tapetați cu curgerea aia a codurilor din Matrix, un pic stilizati, asemănător curgerii ceasurilor, aia a lui Dali. Al treilea perete, în mijloc, un ecran imens pe care  rulează, ca-n genericele cu navele de luptă din Star War, textul: Nu îți voi mai scrie. Aşteptarea mea va zgaria pe pereții clădirilor onomatopee specifice speciei. Vei acoperi, revoltată, cu cearceafuri, inciziile în piatră. Şi drumul pană la tine va mirosi a femeie coaptă. Sesquipedalofobia e frica de cuvinte lungi. Cea de cuvinte mari are numele tău. Nu mi te rătăci e doar un dativ, vei urla. Adevărul devine ficțiune cand ficțiunea e adevărată. Adevărul devine neadevăr cand neadevărul e real. Nu te speria. Chestia asta n-are legătură cu noi. E doar începutul unei poveşti chinezeşti. A pietrei. Pe tăramul iluziei.

Personaje:

Laptop E

Laptop A

Telefon k

Telefon C

Actul I

E: Nu m-am speriat. Aștept continuarea! Pare să fie interesantă china story!

C: E un text scurt. Aş fi vrut să-l fac haiku. Sfanta treime a poeziei. Nu e o poveste interesanta. E clasică: At Grand Central Station/ Like a blind turtle finding a log at sea:/ Our chance meeting. E un haiku de Hideo Kishimoto. Si ca sa nu fie stricat de o traducere – Şansa noastră de a ne întalni la Grand Central Station/ precum o scandură pe mare/ găsită de o țestoasă oarbă. Asta-i povestea, Erika.

E: E frumoasă, așa cum am zis! Oh, n-am zis? M-am gândit. Acum știi!
Țestoasa oarbă nu are cum să sesiseze că pe scândura ce plutește pe mare e cineva! Se pot face scenarii…câte vrei! Bogăția posibilităților și imposibilitatea șansei … O săptămână bună îți urez, castanman!

A: ai agatat ceva? 🙂

C: Ntzzz. Mi-am vandut sufletul 🙂

A: cat iti dau pe el?

C: E un suflet de sceptic, ce dracu’ să faci cu el?

A: Nu vreau sa fac nimic cu sufletul tau, dar mi se parea o marfa interesanta. nu suntem aici ca sa muncim pentru lucruri care nu ne sunt de folos?

C: Dacă ai şti cate m-au urat pentru sufletul meu aparent interesant 🙂

A: ce ti-au urat?!

C: M-au urat pentru ca prin mine descopereau că îndoiala e o formă de legătură între oameni la fel de puternică precum încrederea. Şi femeia nu rezista la indoială.

A: rezista. depinde de femeie. eu, cu prostituatele, m-am inteles bine. era de la sine inteleasa lipsa geloziei, asa ca, odata eliminata asta, nu ne ramanea decat sa facem impreuna mancare. sushi. paella. tocana. aveau asa o cinste, brother, de nu puteam sa inteleg ce le lipseste din miezul mintii ca sa se dea unui porc imputit, satisfacut ca isi baga ranga in asa catifea.

C: Amanta ca un master chef? Chiar că n-aveai cum să înțelegi. Tu-ți dădeai seama că în còmbinatia aia erai de fapt un condiment pentru obținerea umamiului

A:sunt un shinto in esenta, un pic de umami si un haiku suspinat m-ar inalta.

C: Shintoismul nu e revelat. E doar un naturalism religios. Pe un fond animist. Nu te văd aşa.

A: asta pentru ca nu ma vezi tu asa, nu pentru ca NU AR FI asa! i believe God lives in a mirror.

C: Dumnezeu e întotdeauna rama unei oglinzi. Altfel, de unde misterul?

A: scriu la ceva carte, am ajuns din aproape in aproape la El si tot ce mi-a ramas, a doua zi cand m-am trezit, a fost un mistic in sutana. intrase in lume prin Typheret si urina langa un smochin. m-a lasat sa castig polemica, dar nu am fost multumit, voiam sa cada in genunchi. a cazut. nu am fost multumit, voiam sa ma faca sa ma inalt. m-a facut. tot nemultumit. acuma, desi nu sunt sigur, cred ca m-a parasit aci.

C: Typheret? Chestia aia de la cabală? Amestecul dintre miracol, compasiune si ce o mai fi acolo? Lăudărosule :)Snob cu cană merge mai bine 🙂

A: dumnezeu intra in lume prin poarta formei. beauty. typheret 🙂

C: Metafizică a formei, n are legătură cu spațiul. Ubicuitate ca alibi pentru lipsa argumentelor. Singurul spațiu asociat lui a fost crucea răstignirii Fiului. Dar şi atunci privirea era indreptată către cer

A: am o carte, ti-as fi dat-o, dar suntem nitel cam departe amu. nu stiu cum.

C: Zi-o, poate o am în bibliotecă.

A: nu ai cum, o am de la un jew special, dragos

C: Jew-ul tău îl urăşte pe Cioran-ul meu. Sunt curios cu ce te-a păcălit. Cred că ți ai dat seama că eşti o marfă 🙂

A: Sunt. One of the finest, mate. Ajut multi oameni si o fac cu drag. Sepci nu mai dau, le am ispravit… in marinimia mea exagerata.

C: Eu sunt egoist. Avar, chiar. Fur de la toți. Ofer în schimb cecuri fără acoperire

A: eu joc un sah cu stockfish, e imposibil de batut. ii sparge si pe CM. dar stii ce? am facut vreo 4 remize :). nu clipi, ba, ca joc sah rapid cu stockfish! e greu sa il bati oricum, daca nu imposibil, fara studiu permanent, daramite sa scoti remiza cu el la highest level?!

C: Sonule, citeşte ceva de actualitate, lasă dracului curvele şi iarba si Marquez, plangeai ca un prost pe my sports cand a murit ăsta, trebuue să ne implicăm şi noi, ăştia atemporalii, în viața cetății…

A: bai coa’e, io nu ma implic in nimic. nici macar neutru nu is, ma doare la basca. nu o sa imi treaca mie timpul pe lume gandindu-ma la cine cu cine se freaca, in ce gaura si de ce. i don’t give a flying fuck.
in mintea mea de golan ordinar, nepasator si nesimtit socotelile is facute altfel: cum in faza initiala omul face sistemul, nu invers, asta fiind abia mai apoi, orice referendum, orice vot, orice tampenie politica si altele, bre, nu au nicio valoare. ca sa schimbam ceva, trimite tot romanu’ sa citeasca marquez. garantat, dupa astfel de lecturi, vom avea probleme mai putine si mai multa viziune. fara schimbare individuala, ce spui tu nu are nicio sansa, nicio valoare si poti sa bocesti in usa cacastoarei cat vrei, i still don’t give a flying fuck.
pe de alta parte, boborul roman e pe crunta cale de disparitie. desi am mai spus-o, o repet, este cel mai semnificativ exemplu: in scoala generala in care am invatat eu, inainte de 1990, erau vreo 6000 de copii i-viii, clase de la a la z (sectorul 6 are vreo 600 000 de locuitori, cea mai mare densitate de locuitori i guess din Ro…)- amu, politicianule, mai sunt doua clase 1, doua clase 2, doua clase 3 etc. fiecare a cate 20 de copii. restul is povesti degeaba.

C: Nu sunt, bă, pe politică 🙂 Mi-a plăcut familia aia tradițională- un bărbat şi mereu altă femeie.

A: ah. si ce vrei sa votezi, sa nu si-o traga lumea in dos, sa nu se sarute pe gura barbatii si pe sani unele pe altele femeile?! dar de ce, boss, cum ai mai avea tu porno ala de te uiti la el in mare erectie?!

C: Nu prea merg la vot. Am fost doar cand a trebuit să- l salvez pe Băsescu.

A: adica pe cel mai mitocan presedinte din istoria romaniei, promotor de udre si anastase, si videni? dar ce e cu tine, esti macinat de orbiri? sa il realegi?! ffs 0_o

C: Ai ghicit. Am fost îndrăgostit de Udrea. Ia Anastase Roberta e vecina cu mine, vărul ei mi-a spus vreo 10 ani „şefu” iar tac-su mi-a fost director. Ştii ce țâțe frumoase făcuse Roberta după ce a născut? Sper să şi le facă şi Udrea după naştere.

A: mie imi plac fetele mai finute.

C: Era culmea să ne placă şi aceleaşi femei. Oricum, PD-ul a avut cele mai frumoase țâțe din politica. Şi cele mai tari concerte. L-a adus pe Bregovici la Ploieşti, am stat la 5 m de el. Ăştia care sunt acum mi-au dat numai Fuego

A: eu zic sa incerci marquez! am cateva pe teava si nu ma hotarasc, mai ales daca ne pierdem in discutii despre domnisoare cu forme. eu as prefera sa vb cu ele, nu cu tine :P. zi-le si tu sa vina 🙂… si inca ceva: faptul ca nu construim spitale, ci biserici, assabisule, este usor explicabil: un om sarac si nescolit, la sfarsitul vietii, are nevoie de speranta ca exista viata „dincolo”, nu de pastile. stiu cum suna, dar ai sa vezi tu de ce. nu mai e mult.

C: Viata „dincolo”? Mate, dacă a-i şti cat de şucărit sunt că pentru a ajunge la Dzeu trebuie sa faci ocolul ăsta prin credința…

A: cu zepelinul se ajunge.

C: e periculos. Hidrogenul.

A: schimba si tu tema asta de blog, ca 5 cuvinte pe rand is nitel cam putine, sa moara marcela!

C: nu le am cu astea, parol…

A: da-le fetelor care te urmaresc acces la admin aahahaha, ele se pricep 😀

C: să-mi ceară, că le dau.

K: Castane, ce pula mea ai cu buda din fundul curții? Eu, mai mereu îți scriu activând în ea. Dacă m-ar duce capu’, filosofii aș face. Eh, oricum fac da’ nu le cuprind cuvintele.

C: Respect ritualul căcării. Fie şi numai pentru că gânditorul de la Hamangia nu era decât un biet constipat.

Sfârșitul actului I.

Două texte

Ni se dă doar o fărâmă de nebunie. Să n-o risipim…

1. Bloggerul îngropă o femeie frumoasă, făcută din biți și pixeli. Încercă să-și aprindă o țigară, nu reuși, chibritele nu mai sunt ce-au fost. Curios lucru, niciun fumător pe lângă el, semn că singurătatea poate fi cuantificată corect prin numărul celor ce-ți pot oferi un foc.  Trase husa, ca un doliu suprem, pe laptop. Cineva îi spuse că praful pe tastatură arată mult mai mult respect decedatului. Femeia era moartă de mult timp. Încercase cu pixeli și biți de la alte femei, reinstalase windowsul, căută prin yahoo-ul vechi și prin telefon perfuzii, femeia nu voia să prindă viață. Din contra, încercările de resuscitare o urâțeau, așa că luă decizia radicală în cazul ființelor de biți și pixeli, salvarea frumuseții prin părăsirea undergroundului virtual. Hotărî din momentul acela să nu mai participe la niciun proces de deformare a gândului. Să nu mai asculte nicio șoaptă rostită în sistem binar și, mai ales, să nu mai facă nicio grefă de biți și pixeli, păstrându-și intactă anatomia sufletului. Bloggerul nu știa că n-are nicio legătură cu ceilalți. Că el este dovada că a existat și a opta zi a Facerii. Și că, imperturbabil, Căderea continuă prin cea mai frumoasă formă a ei, dragostea.Un hadith al Profetului spune că oamenii dorm, când mor se trezesc.

2. Sunt un hoț mărunt ce folosesc cuvintele ca șperaclu pentru desfacerea sertarelor secrete. Complici am un Nokia cu taste  și un cont de yahoo plin de spamuri.  Așa reiese din denunțul unei doamne onorabile căreia într-o noapte de iarna i-am desenat o fereastra în oglindă. Bănuind ca sunt un recidivist, a cerut in cazul meu pedeapsa maximă: uitarea si sechestru asigurator pe vocale. Am pledat vinovat. Pentru o pedeapsă la locul de muncă. Și pentru evitarea interzicerii unor drepturi civile fundamentale pe perioadă nedeterminată: dreptul de a ridica zmee de hârtie si de a coborî stele, adevărate, in palme. Pe cel de a crește fluturi îl pierdusem mai-nainte la un control de rutină al unui inspector HSEQ. Ăsta a constatat că toate căile  de acces către mine sunt, de fapt, iesiri de urgența. Sau invers. Nu mai țin minte. Avocatul mi-a spus ca am șanse mici. La percheziție mi-au găsit greieri în buzunare. Erau avansul pentru cumpărarea unei veri femeilor fără anotimp. N-am fost crezut. In datele de stare civilă figuram ca o entitate oarecare ce a prins viață din zăpada unei ierni ireale. Instanța a rămas in pronunțare.

Criză, monșer…

Speranța e doar o întâlnire reușită cu sinele. Băi, mă lași…

În lipsa uneltelor pentru o revoluție interioară, ne aruncăm în utopii. Folosind cunoașterea ca amintire. Praxisul ca motor al existenței. Empirism la baza viitorului. Factitatea lumii ne arată cât de nefolositoare ne e rațiunea. E doar un termen din psihanaliză. Amestecată cu ideologia arată ca spațiul unei crime.

Instinctul jocului s-a atrofiat. Libertatea individului e un marker al crizei experienței estetice. Acceptată, imposibil de supus unei analizei critice. Frumosul nu mai poate mântui lumea. E încă o constrângere. Iar mântuirea prin inteligență e nefunctională.

Lui Heideger, în textele sale târzii, îi plăcea să citeze, ca pe un psalm, un vers din Hölderlin- acolo unde-i pericol, este și salvarea…

 

Fabulă

Vaticanul i-a iertat pâna la urmă pe Beatles pentru blasfemia că s-ar fi crezut mai celebri decât Iisus. S-a invocat ca scuză  succesul ce i-a făcut să consume droguri și să trăiască desfrânat. Nu i-a iertat niciodată Pete Best, toboșarul cu care se formase trupa, un tip super la care au trebuit sa renunțe. Că așa le ceruse  casa de discuri cu care semnaseră în ’62. Pete a făcut o depresie îngrozitoare. În spital a întâlnit o femeie faină ce l-a salvat. Nu a mai performat. A renunțat la bani și faimă. E un instrumentist anonim de studio. Dar declară că e cel mai fericit om de pe pământ.

La douzeci de ani distanță, Dave Mustaine a părăsit Metallica. Tot la cererea unei case de discuri. Dar el nu voia să renunțe la bani și faimă. A amestecat totul cu depresia și orgoliul. A căutat cei mai tari instrumentiști. Și a tras lozul câștigător. Megadeth. Unul din cei „Big Four of Thrash”. Faimă și bani. Milioane de albume. De neexplicat, se consideră cel mai nefericit om de pe pământ.

 

Epsilon

Dumnezeu e o ea. Cu blugi și adidași. Principiu și fundament ultim al oricărei realități. Ca orice chestie perfectă are și mici scăpări: bulibășește gândurile, e cicălitoare și schimbă gustul cafelei. Din dinții de lapte ai primei iubiri a făcut zaruri. Știința ar încadra toate astea la miracole. Eu cred că e doar un epsilon. Primul după nimic, cum ar spune analiza matematică de clasa a unșpea. O chestie pe care și-o doresc toți muritorii când fac curățenie prin viață si văd cât pustiu au de zugrăvit. Despre reîntoarcerea-mi în mine însumi nici nu vrea să audă. Cică e o escrocherie de-a poeților. Nu spală, ca orice demiurg ce se respectă. Încă umblu cu rufele murdare de cuvinte-dezvăț de viață. Miroase a femeie în călduri și îsi plimbă în fiecare noapte șarpele peste genele mele. După ce pleacă, săruturile neîntâmplate mă sperie ca niște urme de lup pe zăpadă.

Text ajutător pentru „Poezie”

„Devotații domeniului – mă refer la matematică în acest caz, dar extensia poate cuprinde și alte discipline –, asemeni sihaștrilor, retrași din lume, fără contacte chiar cu cei care slujesc același Zeu, suportă cu stoicism caznele „mîntuirii prin inteligență“, cum ar zice Swedenborg. Sînt cei care ispășesc un păcat care nu a fost comis, purtîndu-și demni crucea încrustată cu misterioase semne pentru cei din afara breslei.

La periferia Sankt-Petersburgului, într-un modest apartament, trăiește la limita sărăciei unul dintre cei mai mari matematicieni ai momentului: Grigori Perelman. Interiorul aduce a „chilie“ de pustnic – o masă, un scaun și un pat ponosit –, fără icoane pe pereți, în loc de Biblie are la căpătîi cine știe ce tratat de topologie matematică, iar palida lumină din încăpere e dată de o candelă modernă: lumina unui display. Soneria de la intrare e toaca la ale căurei chemări nu răspunde niciodată, contactele cu semenii nu îl interesează, îi sînt suficiente „un creion, o hîrtie și o stare de spirit“. Sărăcia lucie îl ține departe de tentații, paradoxal îi dă chiar un stenic sentiment de securitate emoțională, o garanție a concentrării maxime fără de care izbînda nu e posibilă.

Grișa, cum îi spun colegii și prietenii, a fost de mic un elev dificil, avînd dificultăți de adaptare la rigorile unei școli de elită din vechiul Leningrad, „Școala 239“, specializată în matematică. Mama a renunțat la profesorat (matematică) pentru a fi aproape de un geniu în devenire. Discuta adesea cu „antrenorii“ de matematică din taberele special organizate pentru elevii supradotați, despre gradul de dificultate al problemelor date spre rezolvare, despre performanțele odraslei, de care nu se îndoia, dar neliniștile veneau din altă parte: Grișa refuza adesea să mănînce, iar printre multe alte bizarerii era și faptul că șireturile de la pantofi nu și le înnoda niciodată! Am în față o biografie – Dans la tête d’un génie, de Masha Gessen –, iar pe copertă este o fotografie mai recentă a celebrului matematician: în haine ponosite, cu o pungă de plastic în mînă ce sugerează o ieșire la cumpărături, iar șireturile pantofilor sînt, ca de obicei, neînnodate.

Părinții au încercat fără succes îmblînzirea rebelului. Vioara a abandonat-o repede, tenisul de masă îl practica sporadic, iar cursurile de înot le-a refuzat, avînd oroare de apă – inclusiv cea de spălat! Hidrofobia și legenda biblică par a-i sugera un proiect pe măsura geniului: „Calculul vitezei cu care mergea pe apă Iisus Hristos pentru a nu se scufunda“.

Ascensiunea nu i-a fost ușoară: elev cu un potențial de inteligență excepțional, dese conflicte cu colegii și profesorii, adversități la tot pasul pe care, adesea, el însuși le provoca, și nu în ultimul rînd discriminarea antisemită, mascată sau la vedere, practicată nu numai în școală, dar și în universitățile și instituțiile academice sovietice – iată cîteva dintre stavilele greu de surmontat. Probabil că de aici i se trage ura pentru „matematica instituționalizată“, solitudinea apărîndu-i ca fiind soluția unică pentru realizarea îndrăznețelor sale proiecte.

La vîrsta de 16 ani, în 1982, cîștigă Olimpiada Internațională de Ma-tematică de la Budapesta cu un „scor perfect“, adică punctajul maxim în limbajul olimpicilor: „42 din 42“. Bucuria victoriei nu a fost numai premiul în sine, ci și intrarea fără examen la Universitatea din Leningrad, unde erau admiși numai doi candidați de origine evreiască în fiecare an. Rezonanța patronimului nu a mai fost o piedică, fiind admis la „excepțional“. Inteligența unui adolescent a sfidat dogma comunistă.

A refuzat multe onoruri: „Premiul Societății Europene de Matematică“, „Medalia Fields“, „echivalentul“ premiului Nobel pentru matematică, „Premiul mileniului“ – un milion de dolari americani! – decernat de „Clay Mathematics Institute“, o prestigioasă instituție americană de cercetări în domeniu. Rezolvarea „Conjecturii lui Poincaré“, o problemă formulată în anul 1904, problemă la care au trudit mulți matematicieni – un secol! –, i-a adus acest trofeu în anul 2006.

Celebre universități americane – Stanford, Berkeley, Princeton, MIT etc. – s-au întrecut în oferte pentru a-l avea ca asociat sau colaborator. Jim Simons, șeful departamentului de matematică de la „Stony Brook“, disperat de nereușita aducerii lui Perelman între cercetătorii de la Columbia University, i-a făcut o ofertă incredibilă: să-și dicteze condițiile, iar salariul să și-l fixeze singur!

De necrezut, oferta americanilor nu l-a interesat.

Deși în ultima vreme trăia din puținii bani agonisiți în periplul american de conferințe, refuza toate ajutoarele care veneau din partea prietenilor și a unor instituții. Orgoliul era mai presus decît toate ofertele materiale. Pensia mamei sale – aproximativ optzeci de dolari americani pe lună – acoperea cu greu nevoile cotidiene ale familiei. Masha Gessen, ziaristă născută la Moscova, dar care trăiește la New York, autoarea volumului biografic menționat mai sus, are o explicație proprie privind decizia de neînțeles a matematicianului rus: „La raison de son refus était plus simple: l’idée de servir de trophée, pour quelconque université, le revolté“.

Perioada dintre nominalizarea la Premiul Mileniului (Institutul Clay) și acordarea efectivă poate dura pînă la trei ani, timp în care un număr de cîțiva matematicieni, vîrfuri mondiale în domeniu, selectați de departamentul de specialitate al instituției, se pronunță asupra valabilității soluției problemei puse în discuție, inclusiv redactarea și publicarea ei într-o prestigioasă revistă de specialitate. Unii dintre cei propuși pentru evaluarea tra-valiului lui Grigori Perelman – „un fel de ascensiune pe Everestul matematicii“ – au avut probleme cu înțelegerea soluției. Erau cei mai competenți în domeniul topologiei matematice, dar scăpărătoarea in-teligență a rusului i-a pus în dificultate.

Emoții scăpate de sub control, lipsa empatiei, întreruperea bruscă a conversației cînd ajunge la subiectul care îl interesează, igienă precară, dezordine vestimentară, explozie de furie pentru motive minore etc. sînt cîteva dintre simptomele specifice autismului. Psihologul britanic Simon Baron-Cohen a studiat, printre altele, o formă particulară de autism: sindromul Asperger. Testul a fost făcut pe grupuri de doctoranzi de la Universitatea Cambridge, Marea Britanie, iar rezultatul a fost surprinzător: probabilitatea ca matematicienii să fie atinși de autism era de la trei pînă la cinci ori mai mare comparativ cu cei din alte discipline științifice. Masha Gessen, într-o lungă convorbire telefonică cu Simon Baron-Cohen, i-a sugerat acestuia să meargă la Sankt-Petersburg și să-l contacteze pe Grigori Perelman pentru o evaluare psihologică, ba chiar să încerce a-i măsura „coeficientul de autism (AQ)“. Dar, cum era ușor de bănuit, refuzul „subiectului“ la această provocare a fost categoric: Niet!

Nu este exclus ca Grigori Perelman să fie atins de sindromul Asperger, dar asta are mai puțină importanță, relevante sînt extraordinarele lui performanțe matematice.

În Penseés, Pascal – geniu al fizicii și al matematicii, deopotrivă – vorbește despre virtuțile bolii: „…c’est que je connais les dangers de la santé et les avantages de la maladie“. Afirmație curioasă din partea unui om care a suferit toată viața. Să fie bolile și infirmitățile stimulente ale potențialului creator?”

(fragment din volumul Vămile albastre, autor Emil Belu)

Poezie

Nu, nu ești tu, cei mai frumoși ochi îi are Franco Nero, asta o știu toți copiii de pe strada mea, încă de pe vremea Sandokanului, vremea când se furau oameni de zăpada, nu pot să te mint în continuare, era doar o manipulare ordinară ca să ajung la inima ta… Și te rog foarte politicos să termini de citit Anna Karenina, chiar dacă știi că se aruncă sub tren… Apoi vom merge la KFC pentru ceva picant, o să-ți spun, ștergându-mă pedant de sosul de usturoi, o chestie despre conjectura lui Poincaré sau fluxul lui Ricci, o poveste mișto, cu un rus șomer, care joacă tenis de masă cu peretele și refuză să fie celebru… Știu că te plictisesc, sunt un biet inginer ce și-a dorit să cânte la chitară, măcar în tren, spre munte, în unele insomnii mă vedeam în deschiderea pinkfloydului… Hai, trezește-te, scoate partea cu visul din poveste, sunt un banal loser. Împrumut un vinil și te invit la blues…

Evanghelia după Castanman (2)

Dumnezeu este surd și pentru a-i spune ceva trebuie să scrii pe hârtie, spun poeții și mă arunca în cea mai mare nebuloasă, ultima mea spusă pe hârtie fiind un bilet prins cu magnetul pe frigider – să iei pâine!

Dumnezeu nu joacă zaruri, spune Einstein încercând să facă praf cuantica lui Born, iar mie tocmai întâmplarea mi-a pus pe tavă adevăruri și iubiri. Și dezamăgiri, bineînțeles.

Dumnezeu este mort, spune Nietzsche și îl iert pentru că într-o noapte mi-a demonstrat că rătăcim în pură iluzie și ceea ce ne-nșală e mai important decât adevărul, contează doar cum ne-am cheltuit credința și nu unde am ajuns.

Dumnezeu este dragoste, spun creștinii de-a valma și eu mă pierd în teoria disonanței cognitive care îmi explică, pornind de la un jaf, că oamenii nu pot fi nefericiți pe perioade mari de timp și mai am puțin pentru a crede că de fapt dragostea nu e decât o forma  a sindromului Stockholm.

dumnezeu e ceea ce facem fiecare din propria singurătate, am citit undeva, demult.

Franzelă Turist, doi lei, plus parizer, patru lei…

Eu sunt Hammurabi, regele nobil. Nu am fost nepăsător şi nu mi-am neglijat îndatoririle față de umanitate, încredințată mie de zeul Enlil şi cu a cărui păstorire m-a însărcinat zeul Marduk… (fragment de pe o piatră veche, citat de Yuval Noah Harari  în Sapiens O scurta istorie a omenirii)

Bă, voi ştiți de când îi caut eu pe zeii ăştia doi să-mi dea ceva la mână pentru prestațiile mele către umanitate? Vorbesc cu voi, ăştia care consumați viață zi de zi şi habar n-aveți unde să aruncați resturile. Nu-mi spuneți că le ecologizați în poeme trimise iubitei. Poezia e o uzină în faliment. Plină de workaholici la porți. Din resturi, singurul lucru bun care iese e parizerul. Asta o ştiu de la cinci ani. Când am aflat singur formula şi prețul fericirii: franzelă Turist 2 lei + parizer 4 lei= 6 lei. Mereu mă pufneşte râsul când aud fraza aia ipocrită a „părinților fondatori”

că toți oamenii sunt creați egali, că sunt înzestrați cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără viața, libertatea şi căutarea fericirii

Hai, bă, terminați cu toate rahaturile astea edulcorante. Repet, fericirea se cumpără, costă doar 6 lei. Îți trebuie doar o vârstă pentru ea.

Chimie, biochimie, filozofie

Zeii,  când se loveau de sindromul ED (erectile dysfunction), îşi umpleau potirul cu ambrozie şi rezolvau problema, închizând gura bârfitoarelor, mai mult sau mai puţin zeiţe.

Muritorii, un pic mai practici, şi-au tras pastila albastră. Sexul tare trebuia să rămână sexul tare. Pe sistem.

Muritoarele s-au simţit discriminate. Bărbaţii puteau trişa emoţional. Pastila făcea tot ce trebuia să facă inima. Sau cordul, mai bine zis. Aşa că s-au pus pe treabă. Mişcarea feministă avea un nou ţel de atins: o pastilă şi pentru ele. Dacă se poate roz. Singura problemă era că ele nu aveau sindromul. Lucru minor, au şuşotit ele. Şi şi-au inventat HSDD-ul ( hypoactive sexual desire disorder )

Eu, aiuritul de serviciu, îmi dau seama că imaginea poetică cu ” chimia stabilită între cei doi” nu e decât o simplă, banală, rece, albastră sau roz, pastilă. Biochimie. Și că dezamăgirea lui Immanuel Kant (durează puțin, mișcarile sunt plictisitoare) după prima partidă de sex, undeva la maturitate, trimis de prietenii săi, îngroapă în platonism toate iubirile lumii…

Avertisment: acesta este un text științific, s-au folosit informații din media