Monolog (2)

Durerea aparține clientului, noi punem doar băutura, parcă spune barmanul ăsta lucid, cu un antiliricoidism congenital, pastișându-l pe Mazilu. Credeam că pot să-mi șăruiesc sufletul, ceva ca-n Casablanca, play it, Sam, play as time goes by... Mi-e teamă că e de-abia începutul sfârșitului lumii ăsteia frumoase, lume în care puteam greși fără sabie și iubi fără ceas. O lume fără reguli, în care era permis să întârzii chiar la propria-ți moarte. „Interzis nostalgia” va fi peste tot, în tramvaie, parcuri sau baruri. Nici măcar efemeridele inimi străpunse de săgeată nu vor mai fi permise pe nisipul mării. Totul va fi considerat o agresiune sentimentaloidă îndreptată împotriva celorlalți umanoizi. Și noi, noi cei care am fost la Troia, ce să facem?

16 gânduri despre „Monolog (2)

  1. castanman Autor post

    Post scriptum: pentru înțelegerea corectă a postării, nu trebuie să citiți nici Iliada cu războiul, nici Odiseea cu întoarcerea. Doar poezia de mai jos, a lui Paler.

    „Această dragoste,
    această lumină care nu mă cruță,
    care mă obligă să-mi aduc totul aminte
    și cerul așa cum îl știu, strălucind după ploaie,
    cerul ca un obraz de copil.
    Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
    Am fost poate naivi când ne-am suit pe corăbii,
    am crezut tot ce ni s-a spus,
    marea fierbea ca sângele nostru
    și când tăceau valurile
    nu se auzeau decât vorbele noastre trufașe
    atât eram de convinși că înțelepciunea e un cuvânt găunos.
    Apoi corabia noastră a mers prin nopți în care lumina
    era un fel de amintire ciudată
    și printre păsări albe care zburau
    între noi și greșelile noastre
    și nu ne mai separa de zei decât moartea.
    De ce trebuia să fiu vinovat
    când eu n-am vrut decât să rămân credincios?
    Uneori vântul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
    când eram stânjeniți amândoi
    și nu știam ce să spunem,
    dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
    iar păsările albe care zburau
    pe mare între umbrele noastre și zei
    îmi amintesc că acesta sunt și nu altul,
    aceștia suntem și nu alții,
    noi care am fost împreună
    și singuri la Troia.

    II

    Am lăsat în urmă atâtea mări și greseli
    încât mă întreb, de ce trebuiau toate astea?
    De ce trebuiau remușcări pentru a învăța să iubim?
    De ce trebuiau toate astea, de ce?
    Da, trebuiau.
    Trebuiau, poate.
    Trebuia poate să fim mai întâi vinovați
    pentru a învăța să iubim.
    Trebuia să greșim
    pentru a cunoaște sfârșitul greșelii
    și poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
    că știu totul despre iubire și țărm.
    Nimeni nu va cunoaște vreodată mai bine ca noi
    ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
    n-a pierdut-o și n-a visat-o ca noi. Pentru că
    nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decât noi
    cu speranța că într-o zi vom striga: iată țărmul! Pentru că
    nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătății
    luminându-ne mâinile.
    în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte
    mai bine.
    Și iarăși cerul așa cum îl știu, strălucind după ploaie,
    și mă întreb, poate, pentru ultima oară.
    De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot
    răscumpăra
    decât iubind și mai mult țărmul
    pe care stau și visez că voi ajunge într-o zi?
    Și mai ales de ce suntem noi vinovați că toate acestea au
    fost?
    Când eu n-am vrut decât să rămân credincios.
    Când noi n-am vrut decât să fim asemenea păsărilor
    cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

    III

    Dar eu știu că moartea există
    și există și țărmul,
    există în zori plaja goală
    și există urmele care ne fac vinovați,
    există corăbiile care ne-au dus la Troia
    și există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
    există amintirile
    și există pescărușii țipând,
    există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
    și există locul gol lângă mine,
    există toate, numai tinerețea s-a dus
    în acest prea lung asediu al Troiei,
    în această eroare spre care ne-am dus liniștiți.
    O, gustul ucigaș al plecării.

    IV

    Am cutreierat ani în șir mările
    și când ne-am întors ne-am dat seama
    cât de puțin ne îndepărtasem de țărm.
    De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
    Eram tot acolo și iubeam aceleași lucruri
    numai că eram mai bătrâni
    și ne venea greu să surâdem.
    Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a surâde ușor.
    Și iubim altfel, mai trist.
    În rest, suntem aceiași și iubim aceleași lucruri,
    iubim…

    V

    Suntem obosiți
    și nu ne mai separă de zei decât moartea.
    Am văzut cum se golește clepsidra
    și cineva dintre noi spunea că și mormintele mor,
    nu numai cei ce-au coborât să le umple, și poate așa trebuie,
    altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
    Suntem obosiți, dar acum știm ceea ce știu și zeii.
    Și poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înșine
    lucrul cel mai important pe care trebuie să-l știe un om.
    Această dragoste,
    această lumină și vântul care nu ne cruță,
    care ne obligă să ne-aducem totul aminte…”

    Apreciat de 2 persoane

    Răspunde
  2. smaranda

    Le scârțâie corabia bătrânilor războinici.
    Și romul este gata și vântul nu mai bate
    Iar târmul se pare că-i departe. 🤔🙂

    Apreciază

    Răspunde
  3. smaranda

    În altă ordine de idei sunt îngrijorată. Am citit că astrofizicienii nu au găsit toată materia calculată de la bigbang. Bun, îi materie întunecată mai este și energie întunecată pe care îi clar că nu o vezi că-i întunecată și negru pe negru nu se distinge. Dar nici asta normală nu-i găsită toată. Cică de 30 de ani o caută. Din fericire au mai fost găsite niște gaze foarte fierbinți care ar putea fi cântărite cu niște radioblițen. Mă mai informez. Bine că or găsit-o. Materia zic. 😳🤔

    Apreciază

    Răspunde
    1. castanman Autor post

      Apăi, Sma, dacă vrei s-o ardem pe d-astea, legat de furatul materiei, niste cercetători neputând să explice nu-ș ce reacție fizico-chimică a unei molecule în Univers au ajuns la concluzia că ăsta are cel puțin un privitor. Universul are privitor, ca să fie clar 🙂

      Apreciază

      Răspunde
      1. smaranda

        Numa unu? Milioane. Dacă calculăm eventual și niște extratereștrii care-l privesc, nu ne mirăm că îi haos. Fiecare privește după gustul lui. Nu? 😅

        Apreciază

        Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s