Arhivele lunare: mai 2020

Monolog (5)

Mate, tu mai știi timpul ăla de demult? Ăla în care rezolvam probleme cu vagoane desprinse de locomotivă, cu a plus b totul la pătrat? Timpul ăla inexorabil, uniform, nederanjat de evenimente și esența universului, cum spunea biblia copilului universal, timp de secol șaptișpe, transcedental, pupa-i-aș tălpile lui Newton? Acum nu mai există. E doar o etichetă pe un spațiu schimonosit de stele. Între mine și răsăritul soarelui au pus opt minute jumate de neîntâmplate. Atât îi trebuie răsăritului să ajungă la mine… E sfâșietoare deposedarea de timp. O pierdere a inocenței sub un viol al forțelor universului.  Preferam misticismul din tăcerea lui Dumnezeu.

Monolog (4)

Hei, mate, cred că cu gheață e biodegradabil, mai pune un deget de jibi, fără… Weekendul îl face și radioactiv, prea e timpul de înjumătățire mic. Azi am aflat că cea mai plictisitoare zi din istoria omenirii a fost desemnată de un calculator ca fiind acum vreo șaizecișiceva de ani. Cu date și algoritmi furnizate de oameni de știință. Cum dracu să accepți asta fără o linie de cod scrisă de Cioran sau de Fitzgerald? Știu că m-asculți c-asa-i fișa postului, mate, o să termin cu tâmpeniile mele existențiale și într-o zi o să-ți povestesc din poeziile întâlnite de mine. Nu face fața asta, stiu ce zic, fiecare poezie e o poveste. „Când tatăl meu avea 19 ani s-a/ îndrăgostit de o fată și a fugit cu ea/ la părinții mamei mele./ Mama avea 7 ani și se juca prin curte./ La un moment dat s-a uitat prin gaura cheii/ După 15 ani-când tata a terminat războiul/ s-a întors în sat si s-a căsătorit cu mama./ Niciodată./ Mama nu i-a iertat ce a văzut prin gaura cheii./ După mulți ani mi-am făcut curaj si am intrebat-o:/ Dar ce-ai văzut prin gaura cheii?/ „Ea stătea pe scaun iar el în genunchi/ Îi pieptăna părul galben și lung/ Apoi i l-a împletit într-o coadă”/ ” Da, mate, asta e poezie de povestit. Ca pe-un film rusesc. Mestecând sinapsele, nu popcorn.

Monolog (3)

Da, mate, totul e în paragină, până și cerul a devenit o cantină socială unde toți proscrișii pot veni cu un sufertaș murdar să-și ia porția zilnică de haleală. Viața e anostă, nu mai inventează nimic, împrumută din cărți și filme câte o chestie. Nimeni n-a mai ieșit din mulțime să calce pe ape. The string theory din ’70, care credeam că strânge lumea-ntr-o formulă, s-a împărțit în cinci în ’90 și-n alte câteva mii în mileniul trei. Tot ce-am crezut c-am strâns în cunoaștere e de fapt nul, mizerii d-ale conștiinței. Doar o chestie de-a lui Dutton mi se pare ok, probată posteriori, trăsăturile psihopatice ale criminalilor din cel mai păzit spital de psihiatrie din Londra sunt identice cu ale liderilor cărora suntem forțați să le zicem sărumâna, chirurgi, manageri, politicieni, preoți charismatici… E o diferența doar de grad, nu de esență. Mi-e scârbă, mate, până și ritualul sinuciderii va deveni o chestie banală în conferințele cu pierderea biodiversității.

Monolog (2)

Durerea aparține clientului, noi punem doar băutura, parcă spune barmanul ăsta lucid, cu un antiliricoidism congenital, pastișându-l pe Mazilu. Credeam că pot să-mi șăruiesc sufletul, ceva ca-n Casablanca, play it, Sam, play as time goes by... Mi-e teamă că e de-abia începutul sfârșitului lumii ăsteia frumoase, lume în care puteam greși fără sabie și iubi fără ceas. O lume fără reguli, în care era permis să întârzii chiar la propria-ți moarte. „Interzis nostalgia” va fi peste tot, în tramvaie, parcuri sau baruri. Nici măcar efemeridele inimi străpunse de săgeată nu vor mai fi permise pe nisipul mării. Totul va fi considerat o agresiune sentimentaloidă îndreptată împotriva celorlalți umanoizi. Și noi, noi cei care am fost la Troia, ce să facem?

Monolog (1)

Dumnezeu, văzând că bărbatul nu-i suficient de singur, i-a alăturat femeia…( Cioran, pe undeva)

Hei, mate, mai pune două degete si două cuburi de gheață în paharul ăsta, nu, nu-l schimba, sunt doar urmele buzelor mele pe el, altădată rămâneau pe sânii femeilor câteva zile, atât cât dura și iubirea, fugeam, mi-era frică, totul era o singurătate mișto asortată cu chiștoace de Camel și cu nonsubstanțialitatea răului, eram esenian de tânăr și la trup curat. Păcatul nu e o chestie juridică. Uită-te la reverendul ăla a lui Updike. Hai, mai pune-mi încă o dată în surdină nothing else matters… Da, mate, ca să-l celebrăm pe Nimeni, cel care ne ajută să presupunem că am fi Cineva, beton o spune nadaistul ăla cu miros de heroină… Și să ne amintim că „mâinile ajungeau mai adesea la sâni decât la cărți” nu e o chestie scăpată de un golan de clasa a doișpea în veceul școlii, ci o confesiune de Evul Mediu a unui teolog filozof. Într-o scrisoare din, poate, una din cele mai frumoase iubiri ale lumii…

Sisif fără bolovan

N-ai ştiut ce-i bucuria în viaţă, unchiule Vania, dar mai ai răbdare puţin… Ne vom odihni… ne vom odihni…” (ultima replică din piesa lui Cehov)

Plictisiți de demontat oftaturi, îngeri chiori joacă darts pe pereții tapetați cu posterele lui Nietzche.

Mănâncă slană tăiată pe poemele mele și se șterg cu mâneca, privind-și ceasurile. Orele mele nu se potrivesc cu orele lor. Timpul versurilor mele e decupat din altă istorie.

Sporovăie amical și fac  bancuri despre înțelepciunea ignoranței socratice. Toți filozofii știu că ecleziastul lui Iacov acoperă sufletul uman.

Potențiali sinucigași desenează cu grafitti pe fereastra îngerilor curajul de a mai trăi încă o zi. Inocența captivă în sprayuri aduce aminte un paradis remixat.

Metrofobie

Așteptarea e harul cu care m-a dăruit dumnezeu. Aștept atât de frumos încât ar fi și păcat să se-ntâmple ceva… (o chestie pe care am citit-o de mult și de care nu mai scap)

Dacă întorci la timp spatele celuilalt scapi de singurătate, așa îmi șoptește de fiecare dată în piață Zița, țiganca. E singura care vinde pe  bază de programări. Nu știu dacă discursul ăsta, politically correct, face parte din ghidul de bune practici al florăreselor. Știu că minte. Mai ales când spune că buchetele neridicate de pe tejghea sunt făcute pentru sufletul ei. Eu cred că sunt monade din marele tragic al vieții. Mă pișcă limba să-i spun că îndoiala salvează lumea de maniheism. E o formă de legătură între oameni la fel de rezistentă ca încrederea. O replică dintr-un film pentru prematurii din noi. N-ar întelege-o Zița, preaînțeleapta, decât dacă i-aș spune-o ca pe-o înjurătură scrâșnită.

Despre mizeria vieții

Ligheanul, soba, paharul cu vin,/ Iată toate ce ne mai ţin/ În viaţă.. (Labiș, cu două săptămâni înainte să se întâlnească cu pasărea cu clonț de rubin)

Noi nu am închis niciodată un cerc. Acea figură geometrică asociată perfecțiunii. Pe care preoți plictisiți o transformă într-un inel. Codul deontologic conjugal purtat ostentativ. Și ipocrit.

Noi am fost fractali. O serie infinită. Amestec de identic și diferit. După cea mai banală regulă a similarității, spune un tip deștept. Pe care Newton şi Euclid îl scuipă printre gratiile dogmelor mecanicii şi ale liniei drepte.

Am știut de la început că lumea nu încape într-un emcepătrat. Suntem ființe care funcționăm dihotomic. Ba maeștri ai suspiciunii. Ba mistici de serviciu. Cu sufletul o extensie a celei mai a dracu’ întrebări din univers: *100#. Care îți răspunde în permanență că trebuie să reîncarci. Credit insuficient .

Zidul bisericilor nu  mai separă nimic. Gândul zgârie solfegiile tăcerilor zeilor îngropați la răspântii. M-am lăsat de țigări, viciul de a te visa mă consumă prea mult.

Hai să ne logăm la cea mai frumoasă așteptare…

Ghilgameș, Ahile și alții

Ghilgameș e primul existențialist.

Asta ca să fie clar. Kierkegaard e un biet speculator, un broker pe Wall Street-ul filozofiei, convins că știința nu infirmă și nici nu confirmă dumnezei.

Moartea lui Enkidu, prietenul său, l-a convins pe Ghilgameș că poți face caca pe rațiune, e inutilă în devenirea ființei. Ființa umană e nenecesară. Nici măcar nu există sub forma acestui singular ce te duce spre alienare.

Ființa-împreună, mitsein-ul, ne salvează. Numai așa putem vedea tragismul vieții, ăla cu urme de frumusețe, dostoievskian, sau forma aia absurdă, sarteriană, când vezi că omului îi lipsește infinitul din construcție și îl poți abandona clasificându-l din punctul de vedere al randamentului plasării sentimentelor ca „o pasiune inutilă”.

Aș fi vrut să-l încadrez și pe Ahile în rândul existențialiștilor cu sistem. Dar hybrisul lui exacerbat, purtat ca pe un costum cu papion, mai ales după moartea lui Patrocle, m-a trimis către un Bond. James Bond de duzină.