Trompe l’oeil

Scuipații timpului mi se scurg pe obraz şi tu, mormăind în spargă sau leopardă, mă cureți cu buzele țuguiate…

Heeei, deja ți-au apărut riduri pe buze, vase de croazieră spre Styx. Stai cuminte, nimic nu e mai eretic decat voluptatea unui sarut.

Life’s…a tale/ told by an idiot…/ signifying nothing nu mai e machbetian. E doar un deget pus perpendicular pe buze, administrator judiciar al insolvenței cuvantului.

Galilei numără a mia oară secundele căderii noastre.

Dau copy-paste pe un zambet politically correct si pe tipsia orizontului gandul tău se plimbă într-un scaun cu rotile.

Ninge atat de mişto în oraşul ăsta cenuşiu…Mi s-a făcut de femeia mea geamănă întru moarte. O aştept să ne consumăm restul de iubire, ca pe-un sandvich de fast food. Pus în pungi reciclabile. Să muşcăm ca o fiară însetată de sange. Şi să ne stergem cu manecile pe bărbie. Cu ochii pe ceas, speriați ca nişte hamsteri ce au fentat roata.

Ninge mişto în oraşul ăsta provincial…Şi manecile murdare de sos strălucesc ca un teaser al unei iubiri. Sau ca dinții unei feline.

Habar n-am ce să fac cand o femeie plange. Are ochii unei rase necunoscute (Călinescu despre Sadoveanu, parcă) şi e atinsă de solipsism. E o chestie la care nu merge fiola cu morfină şi ăl de sus apasă butonul „Ignore”. Religiozitatea mea primitiva nu-mi permite descantecul.

Îi spun, răutăcios, că a îmbătranit şi lacrimile nu-i mai sunt perfecte. Mă injură şi aruncă spre mine şervețelele pline de lacrimi contorsionate şi muci. Şi fuge.

Hei, întoarce-te! Ştii bine că în aeroport îți vor detecta  implantul sufletului meu ruginit. Îți vor da sanii la o parte şi vor reintroduce inima în coşcova ei. Şi vameşii vor fluiera mitocăneşte curul tău ca o curbă de tobogan.

Uite, îți dăruiesc toate tăcerile mele…

Corăbiile astea poartă amfore pictate cu noi, făcand dragoste. Blestem pentru a nu mai ajunge, zic marinarii ăia bătrani ce scrijelesc răni prin fiecare speluncă.

Fur şi fug cu buzele tale decupate de pe-o toartă. Cum incaşii furau bibliile lui Fra Vicente. Şi aştept să iasă zeul.

Doar cucuta îndoielii, în ceşti ciobite de porțelan, aşteaptă să mă bea. Inelarul pus pe zaț îmi va ghici viitorul.

„Dumnezeu e un amant nefericit”,  strigă musul dintr-o carte şi toți alergăm să-i găsim o femeie după chipul şi asemănarea noastră.

Căpitanul, plictisit, bea rom şi fumează pipă. Langă el, viața. O femeie frumoasă cu care dumnezeu nu ştie să facă dragoste.

Într-o zi mi-am cumpărat o femeie. Cu un pumn de vocale. Mărunțişul, a,e,i,o,u, s-a răsturnat zgomotos pe tejghea. Mi-ajungea doar pentru o litră.

Vanzătorul era un dumnezeu atipic. Nu le ştia pe toate. Pentru că citea. Apocalipsa după Nietzsche. Sigur, însă, era tare pe vanzari. „Bă, produsul ăsta se vinde numai la bucată, nu fracționat. Vino maine cu diferența, 21 de grame de suflet.” Şi mi-a pus în brațe marfa,  într-o cutie cu fundă roşie.

Toată ziua mi-am pierdut-o căutand prin sertare cele 21 de grame de suflet. Ştiam că sunt pe undeva. Femeia, perfectă ca o panză de păianjen, m-a privit un timp plictisită şi apoi şi-a văzut de ale ei. S-a întins pe veioză, pe ochiul mic de la aragaz, ăla cu cafeaua, pe fotoliul de la TV.

Nu am găsit cele 21 de grame şi am hotărat să returnez produsul a doua zi. În locul dumnezeului habarnist era un înger arogant, cu ceas la mană. Mare, de manelist. Tic tac tic tac. Nu puteam returna produsul decat în ambalajul original.

Zilnic caut în gunoaie. Cutia aceea mare cu fundă rosie în care trebuie să returnez o femeie.

Hei, tu, ce mişto e femeia pe care ai trimis-o la mine ca să testăm versiunea asta de „adio”! Ne înțelegem perfect. E la fel de naivă ca tine. Şi ca mine. Şi poartă aceleaşi pijamale verzi. Crede că vom scăpa ieftin. Zice că extensia aia ciudată a trupului nostru, căreia îi spuneam iubire, poate fi alzheimerizată. Fugi, fată, d-aici, i-am spus. Eu îmi ştiu codul genetic, o să urle dezoxiribonucleicul de o să se audă pană în cartier la tine. Şi în plus, ce fac cu străzile pe care nu am plimbat-o? N-aş vrea să fie trecute la masa succesorală.  Am eu un fetiş cu paşii. Cu poemele pe care încă nu i le-am spus în noapte e mai simplu. Le-aş putea dona ca organe. Tot suntem în moarte clinică.

Şi aş mai vrea, în ultima zi, să iau femeia asta trimisă de tine şi să-i arăt trenurile. Să aştept cu ea, speriați, ca-n Sebastian, pană cand domnişoara Cucu va veni să ne certe că facem cu mana.

Apoi îi voi da drumul către tine. Asta e tot.

Patrula TF, mancand gogoşi, mă va verifica prin stație la dispecerat. Cine dracu-i ăsta? Un aurolac zurliu,   inginer fugit de-aiurea. Îşi trăieşte umbra pe datorie. Prea sărac pentru a împrumuta timp.

Zeuxis din Heracleea era meseriaş. Ştia să umble cu culoarea. Cu luminile şi umbrele. Crea spațiu. Estetica iluziei.

Parrhasios din Efes era la fel de bun. Şi rival. Pe la colțuri se spunea că din lumini şi umbre scotea contururi mai fine.

Într-o zi, lumea a vrut să afle cine-i number one. Şi un juriu le-a dat să picteze o frescă.

Zeuxis a dat la o parte perdeaua şi lumea a văzut ceva spectaculos. Un băiat privea o masă pe care era o fructieră cu struguri. Atat de reali încat vrăbiile s-au repezit să-i mănance. Zeuxis a explicat juriului şi lumii că n-a pictat băiatul mai bine pentru  că ar fi speriat vrăbiile.

Parrhasios refuza să ridice perdeaua de pe lucrare.

Lumea, juriul şi Zeuxis devin nervoşi.

Cand paroxismul atinge cote maxime, Parrhasios se ridică şi spune că aceea e lucrarea lui. Perdeaua.

Era atat de reală încat toți puteau jura că au văzut fresca aia de piatră făcand cute în vant.

Zeuxis înşelase păsările. Parrhasios înşelase oamenii.

Mai tarziu, la chestia asta i-au spus trompe l’oeil.

(poveste repovestită, aflată de la Plinius cel Bătran)

Texte scrise în martie 2018. Ce-am mai îmbătrânit!

5 gânduri despre „Trompe l’oeil

    1. castanman Autor post

      Mă bucur, Contesa… E una din cele cinci-șase cărți pe care le-aș lua pe o insulă (clișeu, iartă-mă). Aș vrea să scrii o recenzie-eseu când o termini. Și să dai o leapșă cu ea. M-am săturat de recenzii la tot felul de cărți anoste. Toate cuvintele sunt un fel de tramvai ce te duce în nemurire, spune Sașa în prima scrisoare. De la chestia asta am plecat și eu cu „Scrisorile” mele de pe blog. Nu mi-a ieșit mare lucru.

      Apreciază

      Răspunde
      1. La Fee Blanche - Contesa de Chou-Fleur

        Nu am apucat decât să o răsfoiesc, fiindcă am un soi de plâns cu muci în mine, de la orice! 🙂 Dar e posibil să scriu, totuși ceva, dacă stăm acasă. Aș lua și eu cu mine destule, numai că nu mai putem pleca pe insule. Comandamentul de acum ar fi: ”Opriți planeta, să cobor”! Am remarcat asemănarea drumului tramvai din prima scrisoare cu drumul evadării din Rutabaga.
        Stilul epistolar e reflexiv, îmi este propriu, doar am scris și eu o mie și una de scrisori.
        Ba ți-a ieșit ceva, cumva, dacă am ajuns aici. 🙂

        Apreciază

        Răspunde
        1. castanman Autor post

          Plânsul cu muci e numai în postările mele, Contesa, ( îți pot cita cel puțin trei dintre ele) :). Mi-ai făcut poftă de un remember cu Scrisorarul rusului ăsta care a învățat multe de la clasicii lui (tare e chestia prinsă de la Tolstoi, să nu-ți fie frică de naivitate când scrii). Așa că am postat ceva.

          Apreciat de 1 persoană

          Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s