Între ” îhîm” și „nțț” (sau „anatomia lui niciodată”)

Mâinile copiază obraznic geometria sanilor. Curbură convexă făcută de zei absidă…

Sunt un ticălos care știe că fiecare dreaptă minte, oricare adevăr e curb și timpul e un cerc. Și mai știe că ești frumoasă. Neșăruibilă.

Doamne, ajută-mă să trec pe curat această iubire plină de ştersături, omisiuni şi lisergice adio-uri. Lasă dracului jurnalul ăla plin de erori ontologice și fă-mi origami din tristeți. Închide ruleta și joacă pantomimă cu mine. Mimează inelarul și-ți voi lista singuraticii lumii.

Știu că esti ireductibilă. Și incomprehensibilă. Relativă. În niciun caz un nonsens. Poate de-aceea te-nchid în temnițele gândului și tapisez cu oglinzi atinse de cataractă camera mizeriei individuale. Hobby de loser ce folosește ca alibi eșecul, un termen din paradigma cunoașterii.

… și iar te zidesc în peretele de la apus. Sfârcurile tale sparg tencuiala. Mai tare ca-n „Boss, ai văzut vreodată o prăbușire mai măreață?”,  cum spune Zorba în film. Enoriașii cred că ești doar o icoană stranie transformată-n păcat. În căuşul palmelor, alchimiștii leagă linia norocului de aia scurtă a vieții. Scurt tratat de peratologie.

În nicio statistică nu sunt prinse cuiele iisușilor răstigniți prin sinapse. Singura lor contrapondere, ochii tăi, confirmă teza materiei din lumină condensată. Și buzele devin o curbură de spațiu Riemann. Ăla în care fiecare dreaptă e de fapt un cerc imens.  Dreaptă care se închide, dar nu se încheie. Ca o iubire pămantească.

Mulțimea va saliva mereu închipuindu-ne, consumerist, pe o canapea Ikea. În şcoli nu se mai predă levitația. Doar căderea.

5 gânduri despre „Între ” îhîm” și „nțț” (sau „anatomia lui niciodată”)

  1. gandurideoclipa

    Mainile,
    adevar curb
    in care singuraticii lumii
    strang cioburi
    din oglinzi atinse de cataracta
    pentru a face din ele altare
    la fiecare colt de strada
    in care, fata in fata,
    sa se priveasca
    ca intr-o icoana stranie
    transformata in pacat
    de o iubire pamanteasca
    pe care doar caderea
    din inalt
    o poate duce
    la perfectiunea
    cercului

    Iarta-ma, m-am jucat putin cu imaginile create de tine, dar asta doar pentru ca mi-a placut textul 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde
    1. castanman Autor post

      Frumos ai mai croșetat cuvintele mele… De fapt, nu sunt ale mele. Le-am regăsit în toate poveștile lumii. Chiar și în acest Paul Celan:
      „Aşa stau, ca de piatră, în
      depărtarea, spre care te-am împins:

      Limpezite
      de nisipul zborului
      cele două
      peşteri la marginea de jos a frunţii.
      Înăuntru întunericul
      ochit.
      Lovit
      de ciocane bătute în tăcere
      locul,
      unde ochiul aripii m-a atins.

      În spate,
      adâncită în perete,
      treapta,
      pe care se ghemuieşte amintirea.

      Încoace,
      se prelinge, dăruită de nopţi,
      o voce,
      din care tu pregăteşti licoarea.”

      Apreciat de 3 persoane

      Răspunde
      1. gandurideoclipa

        Ma bucur ca ti-a placut ce am scris. Eu nu am facut decat sa amestec cate ceva din fiecare paragraf, asa ca meritul iti apartine 🙂
        Frumoase, versurile lui Celan. Candva, nu mai tin minte nici unde si nici cand, am mai citit cateva versuri scrise de el si mi-am propus sa il caut, dar am tot amanat pana cand timpul si-a pus amprenta peste memoria mea. Poate voi reusi candva sa citesc mai mult, desi a scris putin in limba romana

        Apreciază

        Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s