Arhive zilnice: 16 februarie 2020

Între ” îhîm” și „nțț” (sau „anatomia lui niciodată”)

Mâinile copiază obraznic geometria sanilor. Curbură convexă făcută de zei absidă…

Sunt un ticălos care știe că fiecare dreaptă minte, oricare adevăr e curb și timpul e un cerc. Și mai știe că ești frumoasă. Neșăruibilă.

Doamne, ajută-mă să trec pe curat această iubire plină de ştersături, omisiuni şi lisergice adio-uri. Lasă dracului jurnalul ăla plin de erori ontologice și fă-mi origami din tristeți. Închide ruleta și joacă pantomimă cu mine. Mimează inelarul și-ți voi lista singuraticii lumii.

Știu că esti ireductibilă. Și incomprehensibilă. Relativă. În niciun caz un nonsens. Poate de-aceea te-nchid în temnițele gândului și tapisez cu oglinzi atinse de cataractă camera mizeriei individuale. Hobby de loser ce folosește ca alibi eșecul, un termen din paradigma cunoașterii.

… și iar te zidesc în peretele de la apus. Sfârcurile tale sparg tencuiala. Mai tare ca-n „Boss, ai văzut vreodată o prăbușire mai măreață?”,  cum spune Zorba în film. Enoriașii cred că ești doar o icoană stranie transformată-n păcat. În căuşul palmelor, alchimiștii leagă linia norocului de aia scurtă a vieții. Scurt tratat de peratologie.

În nicio statistică nu sunt prinse cuiele iisușilor răstigniți prin sinapse. Singura lor contrapondere, ochii tăi, confirmă teza materiei din lumină condensată. Și buzele devin o curbură de spațiu Riemann. Ăla în care fiecare dreaptă e de fapt un cerc imens.  Dreaptă care se închide, dar nu se încheie. Ca o iubire pămantească.

Mulțimea va saliva mereu închipuindu-ne, consumerist, pe o canapea Ikea. În şcoli nu se mai predă levitația. Doar căderea.