Arhivele lunare: ianuarie 2020

Rațiunea insuficientă

Eram un biet paznic de far și pentru un pahar de rom toate femeile ascultau poveștile mele cu corăbii salvate de la naufragiu. După, mă simțeam jumate de Dumnezeu kenotic. Și fiecare femeie se simțea corabie.

Le vorbeam despre dragoste. Principiul rațiunii insuficiente, cum ar spune Marion. Și ele îmi plăteau cu cursuri de pedagogie a privirii. Îmi parcelau realul. Și fiecare rid era o linie trasă la est sau la vest. La nord sau la sud.

Noaptea făceam dragoste și citeam blasfemiile lui Cioran. Și ale lui Nietzsche. Și ale lui Dostoievski. Până și Papa legalizase aceste bemoluri în partitura Pater nosterului.

Târziu am înțeles că fiecare femeie e o invitație la singurătate. Numai prin ea obligăm divinitatea să se ridice la nivelul nostru de necunoaștere.

Amestecate

A murit ultimul erou al copilăriei mele. Dan Andrei  Aldea. Copil fiind, la Sala Sporturilor din Ploiesti, strecurat prin intrarea din spate, am rămas înmărmurit când Dan, transfigurat, și-a spart chitara de scenă la sfârșitul concertului.

Bă, de ce dracu’ trăim atât de repede?

Singurul adevăr din filozofie e că Platon e porecla lui Aristocles.

Toate filozofiile pun problema începutului, a principiului, a propoziției fundamentale. Doar filozofia lui Aristocles se naște din niște fragmente de existență. Și se reduce la o întrebare simplă: cunoașterea e știința conceptului obișnuit sau știință a ideii? Știința a cunoștințelor doar exacte sau știința a valorilor adevărate? Iliada e superioară Odiseei? Ahile e superior lui Ulise? Așa interpretează Noica Hippias Minor-ul…

Azi, pe stradă: Superman e mai tare decât Batman? Dar Joker? Ăsta se pune?

Care bei cu mine 182 de grame de JB, fără gheață? De ce 182? Atât are paharul meu favorit măsurat în condiții de laborator.

 

Labirintul perfect e o linie dreaptă (Borges, pe undeva…)

Un zeu i-a cerut unui muritor să-i facă o jucărie. Acesta, zurliu din fire, i-a făcut labirintul. O chestie plină de linii oblice, curbe, intersecții. Perdiție curata. Doar înțeleptul ținându-se de mână cu eroul pot supraviețui. Se spune, pe la colțuri, că așa au dispărut zeii.

Un muritor aiurit, împraștiat în milioane de silabe nespuse, crede că singura lege validă a naturii este involuția. Trecerea de la diferit la identic. Indiferent de starea de agregare a fiecăruia, de la trufie la deznădejde. Natura aruncă la coș ultima sa mare infracțiune asupra speciei, dragostea.

Apoi…

Apoi se ia o dimineață. Într-un spațiu clar. Măsurabil. Chiar repetabil. Şi o femeie victimă a excesului indeciziei. Al rămanerii între. Aflată între cvasiexistență şi neant.

Toamna e doar o leprozerie. Refugiu pentru năucii stingheri de care atârnă obscen hălci de suflet descărnat.

Îi povesteşti acestei femei chestii inutile. Cu gesturi cabotine. Despre Nietzsche, ăla care după ce l-a ucis pe D-zeu (unii spun c-ar fi fost malpraxis) şi-a dat seama că nu ştie nimic despre om. Aceasta oribilă creație a Lui. De fapt, recreație. „re” nu e prefix. Şi atunci şi-a făcut copiuțe de la Dostoievski, un inginer ratat.

De-acum poemele se vor scrie pe hârtie de calc. Desene tehnice în care fiecare vocală devine o dreaptă, cotată, cu toleranțele impuse de standardul singurătății. Nimeni nu mai poate visa fără ca lanțul de cote sa nu se poată închide.

Maine îți voi povesti despre „Arta fugii”. Nu zambi. Aia a lui Bach. Nenumită, neterminată. Nici măcar nu se ştie la ce instrumente poate fi interpretată. Unii spun c-ar fi orga. Eu nu cred. Instrumentul ăsta are legătură cu cerul.

 

Hei, mate…

Hei, mate, ce facem, când plouă, cu iubirile imperfecte, alea imposibil de închis printr-un proces verbal de predare-primire, ce să ai, ce să dai, toate sunt neclare și ale nimănui, iubirile alea agățate în cuier lângă impermeabil sau de paharul în care îți ții periuța de dinți, iubirile alea capabile să-ți achite cauțiunea până la ultima centimă când viața te arestează și te închide în cea mai banală singurătate, vinovat sau nevinovat, nu contează, care te pun să dansezi nebun doar pentru a rosti la finalul dansului, ca Zorba –  voiam sa uit ceva!, iubirile alea care se agață de zațul pașilor tăi și-ți spun că frunza nu e geometrie, doar o dezamăgire puțin mai organizată, iubirile alea care-ți cerșesc impudic gânduri și îți întorc capul dimineața spre telefon, care-ți amestecă yahoourile și youtuburile și nervii, hai, mate, spune-mi, sper că nu ești din ăia perfecții care cunosc și gestionează corect toate zilele importante ale unei femei, aducându-i buchete mari de flori în hârtie creponată, dar care n-au reușit niciodată să-i fure o clipă sau sa-i coboare stele în palme…Crede-mă, mate, femeile vor să fie furate, să te privească și să te judece aspru, dar doar pentru a putea să te ierte. E clipa când se simt regine.

Poezia nu suportă inexactitățile

Când cuvintele greșesc, nu le pedepsesc,  le așez cu blândețe în oglindă. Aceasta șovăie și îmi întoarce în loc de chip întrebări urât mirositoare. Omul, un animal degenerat, cum ar spune Rousseau. Mintea-mi, ca o limbă de clopot, trimite lumii ecouri.

Știi ca poemul meu e modificat genetic și-l mesteci plictisită. Te obosește si te simți ca-ntr-un bordel în care ești obligată să lași la sfârșit câteva lacrimi ca niște bancnote mototolite pe cearceaf.

În noaptea asta vom asculta jazz. O să-ti cumpăr o lună pătrată și o să-ți spun în patru cuvinte povestea fiecărui om ce suferă de apeirofobie: cunoașterea nu  împiedică ratarea.

Numărul de țârâituri pe care un greiere le scoate în 15 secunde, adăugat cifrei 40 reprezintă temperatura din mediul exterior din acel moment în grade  Fahrenheit. Legea lui Dolbear, un entomolog. De fapt, un poem inexact.

„Woman, what you’re doin’ to me?”

Iubirile ne sunt date cu împrumut și într-o zi va trebui să le returnăm, o spune, aproximativ, marele Seneca. Și noi, idioții de serviciu, ne pierdem timpul legând metafizic, la nesfârșit, șireturile existenței. Când pentru a ajunge din punctul A în punctul B trebuie doar să facem un pas.

Sunt o curvă ce-mi odihnesc sufletul obosit în spelunca asta mizerabilă. Experții în tehnici de supraviețuire îi spun viață. Cu ipoteză de lucru Dumnezeu. Un pic trist. Un pic dezamăgit. Știam de mult că totul e plămădit de o zeiță cu mâinile murdare. Miros a parfum ieftin. Adulmecă-mă și cumpără-mă! Îti voi vinde iluzii ca un dumnezeu de umplutură. Inima mea? Un biet portjartier transformat în fetiș.

O iubire trebuie sa fie tăcuta. O gâză chihlimbarizate în rășină. Nimeni nu va fi atent la drama ei, toți vor exclama siderați- vai, ce frumos!

Te privesc precum marinarul bolnav de scorbut pânza zdrențuită a corăbiei. Habar n-am să iubesc. Mușc până rămâne cotorul. Apoi pun semintele la uscat. Fiecare zi ciuguleste, flămândă, din ele  Batranii spun ca nu va mai fi acelasi rod.

Hai să tăcem. Când nu știm ce trebuie să spunem cuvintele sună ca o horcăială de nonsensuri. Sau ca o chestie hiperlucidă scoasă de sintetizatorul lui Hawking. Ambele absolut inutile.

voi, de rugă ascuțite/ cuțite/ ale tăcerii mele