Arhivele lunare: septembrie 2019

Calea omului spre o femeie

Calea vulturului pe cer, urma şarpelui pe stâncă, mersul corăbiei în mijlocul mării şi calea omului spre o femeie…

Minți, Solomoane. Calea omului spre o femeie nu poate fi asociată niciunei tautologii. Înțelepciunea ta te împiedică să vezi că e doar un zar care se rostogolește rapid pe toate fețele, vizibile fiind doar muchiile.

Fiecare text scris de mine e un pas din această cale. Biet izotop al distanței. Uneori e o măsură a îndurabilității acesteia.

Ca să ne salvăm vom spune că totul nu e decât o superstiție. Și fiecare cuvânt devine o manevră Heimlich.

Tu nu știi de unde vine acest drum/ care nu te duce nicăieri,/ dar ce contează, era plin de farmec,/ de femei, de miracole, de dorințe de libertate,/ ai văzut, ca un cal care ar fi fost omorât sub un înger,/ îngerul a plecat pe jos, pe drumul uitării de sine,/ doar după aceea ai cunoscut durerea omului,/ și pe aceea a lui Dumnezeu, care caută și el fericirea,/ Dumnezeu, acest amant nefericit

 

„Când spun că te iubesc

Nu e despre iubire.

E despre cum nu știu, nu pot și nici nu vreau

Să mai respir

Fără tine.

Poți să rămâi „acolo”,

„Aici” sa nu exiști,

Și poți să uiți că știi cum sunt.

… Sau poți mâine să riști.

Sunt două lumi nebune,

În prag de intersectare,

Așa e când doi oameni ca noi rămân fără de aer.”

„Dar dacă,
Tu o să vii,
O să rămâi,
Și o să-ți placă?
Dacă la mine
E exact,
Cum ți-ai dorit să fie viața ta,
Cândva,
Odată.
Când dragostea e liberă,
Neprogramată.
Dacă la mine totu-i gratuit,
Și garantez în scris,
Că nu există, la sfârșit,
Notă de plată.
Dacă?…”

 

Cleaning mind

Pot să-mi iau locul lângă tine, pe stea? Da, spuse prințul, ești prietena mea, e doar o poveste. Ne cunoaștem, ne-am întâlnit într-o zi pe pământ, eu mergeam pe parte a lui, tu pe cealaltă. Tu erai așa și pe dincolo, erai ca toate femeile, uite că ți-am reținut chipul, eu m-am emoționat și ți-am spus ceva cu mâna pe inimă, dar n-ai vrut să mă crezi, ai întins mâna, ai dat de un nor, eu am cuprins de umeri o frunza, unii te văd numai pe tine, alții mă văd numai pe mine, ne suprapunem atât de perfect încât nimeni nu ne poate zări deodată și nimeni nu îndrăznește să locuiască de unde putem fi zăriți amândoi, sângele duce zvonuri de la unul la altul, cum ești?, dacă ridic brațul și-l întind mult înapoi îți descopăr clavicula dulce și, urcând degetele îți ating sfintele buze, apoi brusc se întorc și îmi strivesc până la sânge gura, dacă o să vrei să mă uiți ascunde-te de lună, îți va aminti cum am mers prin lumina ei cu picioarele goale, dacă vrei să mă uiți, nu încerca să mori, mai ales nu încerca să mori.

Dimineața, spre job, funcționarea fiecărui muritor implică rularea unui program-rutină ce te face praf înainte de a începe ziua: facturi, credit, mama bolnavă, șeful idiot, colega curvă (nu mă bagă în seamă), colega funny (mi-a zâmbit)…

Pentru virusarea acestuia e necesară inserarea câtorva linii de cod. Astea sunt diferite de la individ la individ. Sunt gratuite, singura linie de cod obligatorie e să deschizi o carte. Înainte de a scrie o carte. Glumesc. Și sunt un pic răutăcios. Ale mele, liniile de cod, sunt ca cele de mai sus și funcționează ca un ritual de purificare, pardon, cleanăruire

Tristețea e doar un cod

Nașterea și moartea nu pot fi reparate, să ne bucurăm de ceea ce le desparte.

E metafizică pură ce spune ăsta, deși aduce a versuri de manele. Acuarelă de vânt nebun ce-ți linge obrajii și-ți vindecă pașii de nerostirea drumului…

Te rog, reașează scaunul sub picioarele spânzuratului din tine! A o lua de la capăt e doar o boală profesională a muritorilor.

Pune vin peste nisipul clepsidrei și hai să intrăm în ultima taină, suntem frumoși chiar cu cioburile astea înfipte în ochi ca o rețea neuronală.

Tristețea e doar un cod uitat de zeu prin poeme, să nu ne plângem de milă.

Vidul vidat de vidul lui e un plin