Arhivele lunare: august 2019

Despre distanță

De o sută de ani șterg rujul de pe ultima ceașcă de cafea și pictorul spune că e cea mai bună schiță pentru sfârșitul lumii.

O corabie mă așteaptă să plec spre Indii și eu habar n-am ce să împachetez și ce să ard.

Coșul e plin de ciorne existențiale mototolite, banale eu-uri eviscerate cusute cu absențe. Viața trăită într-un patrat mi-a făcut dorințele forme geometrice. Uit întotdeauna formula de calculare a ariei și dau la plezneală o valoare. Niciodată nu ghicesc.

Pe scurt, mi-e dor de tine, atâtdedepartea mea, monosilabică limitată de îhîm și nțț. Dă-mi un semn. O tornadă, un șnițel sau un rid. Da, rid. Lasă cochetăria. O să spun că e o gropiță fără arie.

 

 

Evanghelia după alții (1)

„… Și se uită la el cu acea privire a ei nemișcată și intensă, care arăta mai multă dragoste decât orice cuvinte sau gesturi. El râse atunci și de întrebarea, dar mai ales de bucuria sa de a o regăsi. Se apropie de pat, o luă în brațe și se aplecă asupra acelei priviri atât de bogate, în care se uită cum ne uităm așezați pe ghizdurile unei fântâni: vedem un strat de intuneric, dar curând zărim cerul răsturnat și pe noi înșine în adâncuri, într-un ochi de lumină. – Nu, zise el, te iubesc! Îmi place să nu te văd și să te iubesc! Ea căscă ochii. Așa era. Ăsta era el, dar de ce o izbea atât de tare declarația lui? Fără să-și micșoreze privirea, se retrase însă într-o tăcere pe care se vedea că n-o va mai părăsi până nu va înțelege bine , acest adevăr al lui, atât de simplu, dar atât de greu de acceptat. Era o tăcere a ei, pe care nici cuvintele și nici actele n-o puteau turbura.  – Ce-i facem, zise ea, și eu te iubesc, dar îmi place să te văd…te înțeleg…să umbli singur cu iubirea în inimă și să nu vrei s-o vezi pe ființa pe care o iubești…de ce oare?  – Nu știu, zise Niculae. Dar în clipa aceea te iubesc foarte tare. Mi-ești foarte draga.  – Și care este legea iubirii tale? zise ea. Cum trebuie să se împlinească, prin absență? – Nu, de  ce? Tot prin prezență, dar însoțită de o cât mai mare absență. – Și-ar mai urma să spui, continuă ea, cu ironie, cu cât absența va fi mai mare, cu atât mă vei iubi mai mult?  – Da, așa este, zise el parcă strigând ”

Marin Preda – ” Marele singuratic”, Bucuresti, Curtea Veche Publishing, 2010, pg. 157/158

Nu mai știu să scriu povești

Poligraful spune că timpul minte.

Homo sapiens rătăcește prin mall.

Van Gogh nu îi mai scrie fratelui Theo.

Acestea sunt trei începuturi de postare după care nu am putut să mai scriu nimic. Altădată, o sută de cuvinte ar fi venit, habar n-am de unde, și aș fi răsuflat.

Nu mai știu să spun povești. Prepozițiile urlă negăsindu-și locul. Pe timpuri furam cu ele sacrul de pe icoanele existenței. Acum nici măcar de un proces verbal nu-mi sunt de folos.

Încerc din nou:

Într-o zi vom lua masa împreună. Voi rupe pâinea și voi tăia bucăți subțiri de slană. Nu mă fute cu socotitul caloriilor. Vin de departe și nu mă interesează eticheta. Tu îmi vei privi pantofii găuriti și-mi vei pune ca branțuri câteva poeme. 

Mda… Asta nu e poveste. E cu totul altceva.

 

 

Evanghelia după Castanman (1)

Motto: Vin Perseidele, black friday-ul dorințelor…

Doamne, dă-mi împrumut un giga de net și-o țigară… Ho, nu te mai holba, știu că fumezi, când ești supărat, ascuns după măr. Și vino lângă mine să discutăm neresentimentar, ca de la bărbat la bărbat, d-ăștia adevărați, care au mușcat din iubire, trădare, dezamăgire sau furie, nu contează ordinea, oricum le-ai pune, îți iese de-un suflet. Hei, oprește-te, nu mă trimite la psiholog, pe tine te mai pot minți, ăla cu două cartoane și trei întrebări scoate tot din mine și n-aș vrea să se afle că încă mai pariez la ruletă pe roșu. N-o fac pentru câștig, ci doar pentru orgasmul ăla al resemnării. Știe și crupierul și îmi dă întotdeauna jetoane din raftul cu versuri, raft pentru loseri. Cineva mi-a spus că pot fenta sistemul ăsta dacă fac rost de o stea căzătoare. De unde să mai iau? Le-ai prins pe toate în lespezi mari de timp. Mare risipă, meștere… Și nu pot să stau nici la coada aia de muritori petiționari ce-au ratat Perseidele, ăia vor altceva… Fă, bre, un birou separat pentru rătăciți, scoate-ți îngerii ăia puturoși la treabă, nu vezi ce aglomerație e și la uitare?

Bine, las-o dracului cererea mea, știu că ai alte urgențe… Aaa, să nu uit, nu mai veni spre mine îmbrăcat în costumul ăsta business, de biserică. Sunt un muritor second hand, vino casual, cu blugi și o o cămașa tomistă, desfăcută la doi nasturi.

…să-mi joci în hățuri sufletul pe glezne

„Îți mai aduci aminte, doamnă

când nu era târziu, nici toamnă

și când mă invitai la ceai

ce sâni însomnurați aveai?

Și ce mai coapse încopsate

în dimineți încercănate

în care-ți lepădaseși ia

să te cuminice pustia.

Și ce ușor îți mai era, ce lesne

să-mi joci în hățuri sufletul pe glezne

și în borhot să-l lepezi la poverne

când ți se-ncurca viscolul în carne

și nădușeau zăpezile și-n seară

sta bezna să se lumineze-afară

și era lumea de tăcere plină

și-n noi bătea un clopot de lumină”

poem de Horia Bădescu.

Merge cu un deget de JB, sâmbătă, cu gândul la ea.