Arhivele lunare: iunie 2019

Unde se duc nespusele?

Toți prietenii mei îmi povesteau despre iubirile lor şi mă simțeam răstignit pe crucea fiecărei femei din vorbire.

Beam vodcă până dimineața si priveam neputincioşi la adevărurile împachetate în Cădere.

În urma noastră doar scrum de Carpați şi prepoziții ce nu-şi mai găseau ulterior locul în nicio scrisoare.

Erau iubiri superstiții, scuipam speriați în sân şi ne aşezam pe muchiile rugăciunilor de mântuire printr-o altă iubire.

Heeei, am urlat azi, pe voi vă strig, vreau să vă zic despre iubirea mea, îmi sunteți datori o ascultare…

Tăcere.

Prietenii mor cu mult înainte de a le povesti o iubire.

 

În genunchi mă-ntorc la tine…

Mă fut pe ea de filozofie, pe cuvintele alea prețioase, snoabe, pe tot ce înseamnă intelectual cu ştaif, sunt un ingineraş promiscuu, sclavul amintirilor de doi bani, prăfuite, ascunse, stinghere între munți de conditionalități mature…

Băi, maifrenții mei, mi-am adus aminte azi, căutând pe youtube, de un film: „În genunchi mă întorc la tine”. Un film care a provocat prima criză majoră între mine şi sora mea. Şi de televizorul meu pe lămpi, Opera, defect din cauza unei PL 500… Nu întrebați ce e, nu o să vă spun. Dacă nu ştiți, nu merită să ascultați povestea mai departe.

Pe scurt: televizor defect, film la telecinematecă, miercuri, cu Gianni Morandi, titlul filmului beton, sora mea mai mare cu sapte ani decât mine, la liceu, disperată. Soluție: tanti Rica, mătuşa, la câteva străzi distanță, televizor ok.

Sora mea învăța după amiaza, la liceul pedagogic. Miercurea avea şi instrument. Acordeon. „Superb” se numea. 48 de başi. Costase o mică avere familia. Mi-a promis că vine acasă, lasă acordeonul şi mă ia şi pe mine la film. Film pe care eu deja îl povestisem pe stradă prietenilor de joacă cu puța-n praf.

Sora mea m-a mințit pentru prima oară. Şi cred că şi ultima. Nu a venit acasă. S-a dus direct la mătuşă să vadă filmul. Fără mine. Cel mai faimos frate din lume.

Am aşteptat cuminte de pe la şase seara. M-am îngrijorat pe la şapte. Disperat pe la opt. Înnebunit pe la nouă.

Şi-n seara aia, când a sosit sora mea de la tanti Rica, zâmbind vinovată, mi-am jurat că nu îi voi mai vorbi niciodată, că nu voi mai asculta nimic din ceea ce îmi va spune, că voi deveni cel mai important om de pe planetă şi o voi ignora total.

Cumplită dezamăgire!

Lumea mi s-a părut urâtă. Şi toți cei din jurul meu duşmani. Părinții fuseseră complici la această mare mizerie existențială.

Atunci am experimentat ura viscerală.

Nu mai ştiu când mi-am revenit din şoc. Filmul l-am văzut mult mai târziu. Mi-am dat seama cât îmbătrânisem.

Acum, după ce am văzut trailerul, încerc să-mi amintesc şi când am murit.

Nyãya, surâsul, tăcerea

Și spune ceva,
murmură ceva,
foarte grav ceva,
despre el, despre lucruri,
o cumplită spovedanie:
Lucrurilor, senzitivelor,
moartelor, mireselor,
el nu v-a iubit,
el, zăpăcindu-vă,
s-a zăpăcit

Lumea este alcătuită dintr-un flux continuu de sisteme echivoce, greşeli, acțiuni, materie şi dureri…

We mustn’t, Buddy. If we start, we won’t stop…

…universul discursiv al  cunoaşterii umane poate fi organizat în şaişpe categorii. Primele nouă analizează modurile cunoaşterii (percepție, inferență, comparație şi demonstrație), obiectele cunoaşterii (suflet, corp, simțuri, obiecte, inteligență, intelect, activitate, greşeală, renaştere, rezultatul, acțiunii, suferință, eliberare), din îndoială, scop, familie, dogme, elementele silogismului (propoziție, rațiune, exemplu, explicație, concluzie), din respingere şi confirmare…

I’d rather hear you tell the story, Buddy. That way I can imagine it more…

Celelalte şapte categorii sunt de fapt strategii pentru a preveni şi elimina erorile: discuția, controversa, sofismul, contradicția, echivocul, nonsensul şi discordanța…

Surâsul apare la vârsta de trei luni. Tăcerea e un act cultural (parcă a zis-o Porfir, nu ştiu, verific…)

 

Autocritică

Heei, nu sunt atat de catastrofă pe cat mă crezi! Merită să-ncerci! Muşcă! Uite, îți cedez telecomanda şi primul loc la baie dimineața. Îmi opresc din toată chestia asta doar zambetul provocat de părul tău ciufulit şi bucile ascunse, ca două feline, sub chiloții strimți. Ştiu, sunt nesimțit, mi-o spui în fiecare dimineață cand te ciupesc de sani, la cafea, aia pe care numai eu ştiu s-o fac la ibric. Încerc să-mi dreg comportamentul reprobabil cu un „…şi vine toamna iar, ca dup-un psalm amin-ul”. N-ajunge? OK. În plus, nu voi mai înjura cerşetorii la semafor. Dar voi păstra, să fie clar, mangaierea genunchiului tău în aşteptarea culorii verzi. Chiar dacă vom roşi cand ceilalți şoferi ne vor face semne obscene cu degetul mijlociu şi vor urla, frustrați, „fute-o, bă!”. Uite, nici nu voi mai scrie, ca golanii, cu graffiti, pe zidurile oraşului poeme, voi lasa doar pe frigider, prinse cu magneții ăia chicioşi, îndemnuri motivaționale, de la „fii fericită!” în sus. Ca semne ale reeducării mele. Şi-ți voi aduce şi-o ninsoare, de la reduceri, n-am prea multe posibilități, inginer, d-aia cu pete de noroi, gestul contează, nu mai stramba din nas.

Hai, încearcă, muşcă, nu e butaforie…

Pune-i tu titlul…

Dragostea asta suferă de indecidabilitate. În logică (culmea ironiei, aplic logica în nebunia d-aici) e o problemă ce nu poate fi rezolvată printr-un algoritm. Printr-un număr finit de paşi.

Aritmetica lui Peano  e şi ea indecidabilă. Plină de un formalism logic rafinat şi precis. Toată aritmetica bazată pe trei noțiuni: număr natural, zero, succesiv. Şi cinci axiome superbe. Ca un sărut.

1 e un număr.

Succesorul unui număr e tot un număr.

Dacă două numere au succesori egali, sunt egale.

Numărul succesiv altui număr nu poate fi 1.

Orice clasă care îl conține pe 1 şi pe succesorul lui n atunci când îl conține pe n, va conține clasa numerelor.

Frumoasă ca un poem! Rigoare care care exclude orice apel la intuiție!

Şi, totuşi, ce n-are Peano în aritmetica lui şi e peste măsură în această dragoste? Indefinitul. Adică infinitul potențial. Opusul simultan al finitului şi al infinitului.

Trenul

Dumnezeu nu-i decât incapacitatea noastră de a ne opri undeva.

Trenul ăsta scârție din toate încheieturile şi băiatul şi fata din fața mea se sărută indiferenți la Căderea lumii. Mi-aduc aminte de trenurile din manualul de fizică de clasa a noua. Cu ultimile vagoane defecte care se tot desfaceau în timpul mersului… Care e distanța dintre locomotivă şi vagonul oprit? Aceeaşi întrebare şi azi: care e distanța? Unde e marginea?

Tot ce n-are margine – iubirea, furia, nebunia, ura – e de esență religioasă.

Trenul ăsta se va opri undeva, la marginea lumii. Felii subțiri de gând acoperă distanța dintre nihil-ul adolescenței si dubito-ul maturității. În spațiile libere toți înghesuie poezie.

Paradoxal, trebuie să ți-o spun că după mine oamenii trişti ar trebui să se ocupe cu matematicile, nu cu poezia. … Cel mai bun mod de a învinge tristețea e recurgerea la probleme abstracte şi impersonale.

Băiatul şi fata se pregătesc să coboare într-o gară mică. Cu peron pietruit, îmburuienat. A început să plouă şi fiecare picătură de pe fereastra trenului seamănă cu o retorică a agoniei.

Summa Theologica versus Etica more geometrico demonstrato (prima enciclica a Zurliului)

A venit Papa…

În chestiuni religioase, după Biblie, cea mai consultată carte e cea a Aquinatului – Summa Theologiae. 

Cele cinci argumente prin care poate fi probată existența lui Dumnezeu, quinquae viae, sunt punctul tare al cărții. Deşi sunt uzate, ultrafolosite. Pe rând, Dumnezeu este agentul imobil al mişcării universale, este cauza primordială a lumii, este necesitatea care ființeaza dincolo de contingență, este binele si adevărul, este finalitatea a tot ce există.

Einstein a fugit cu emceul lui pătrat de cele cinci căi ale lui Toma. Dumnezeul lui n-avea semnalmentele enumerate. Dumnezeul meu e Dumnezeul lui Spinoza, a strigat el ca şi cum teoria relativității depindea de Etica … scrisă de şlefuitorul de lentile.

Spinoza, primul gânditor evreu care respingea doctrina „poporului ales”. Care îşi permitea să examineze critic veridicitatea Sfintelor Scripturi. Şi să spună că nu conțin niciun adevăr de tip ştiințific. Doar îndemnuri la pietate şi supunere. Între teologie şi filozofie aparea o prăpastie de netrecut.

A venit Papa în România. Un om simplu. Plăcut. Am auzit zilele astea cele mai idioate comentarii şi am văzut cele mai tâmpite transmisii. Şi am simțit atâta ipocrizie…

Cred, citind din când in când enciclicele, că după ce îşi face rugăciunea de seară, Papa scoate de sub perna de la Vatican Tractatusul… lui Benedictus de Spinoza şi citeşte pe furiş până dimineața. Luându-şi conştiincios notițe:

Dumnezeu se identifică cu Natura. Natura e substanță unică şi cauză în sine. Această substanță e concepută ca forță sau energie absolută, neutră şi indiferentă la efectele sale. Lumea nu e o substanța creată de Dumnezeu şi diferită de substanța divină. Ci e o totalitate a modurilor  şi efectelor Substanței unice. Omul nu este substanță şi nici relație între substanțe, ci este un mod supus ordinii comune a naturii. Esența umană este constituită din forța de autoconservare, autoconştientă. Forță care posedă cele două atribute, al gândirii, mintea, şi al întinderii, trupul. Binele suprem al omului este libertatea sau pacea care urmează cunoaşterii adecvate. Unificarea minții cu întreaga natură….