Arhivele lunare: mai 2019

Honni soit qui mal y pense!

Într-un ziar serios, cineva povesteşte ca pe un stâlp, în Bucureşti, era pus un anunț: „Îl caut pe Dan (Vali?) (39 de ani?) pe care l-am cunoscut în august 1998 în discoteca Gringo din Costineşti (targoviste-irina@yahoo.com)”

Trecuseră câțiva ani. Bănuiesc că mai fuseseră lipite afişe şi prin alte părți.

Marile iubiri se scriu pe bilețele.

Lost in Translation

Într-o noapte ploioasă am văzut filmul ăsta. După un deget de JB, jur, şi o rugăciune de Dimov:

Şi noaptea-n cvartale ploioase vom strânge/ Din vinele noastre o cană de sânge...

Voiam să văd în mod special gagica. Murray mă enervează. Mi-am dat seama târziu că nu e un film artistic. E cel mai tare documentar. Despre cum se pot converti plictiseala şi singurătatea în tandrețe.

După film am vrut să scriu un text. Scurt. 100 de cuvinte. Despre oamenii care plâng ascunşi după cuvinte frumoase. Mi-am dat seama că textul meu va fi ca o piatră pe care o voi arunca primul.

 

Femeia cu @ (5) – fragment de roman naiv

Inginerul ştia că distanța dintre el şi femeia cu @ ar putea-o măsura destul de exact folosind metrul ăla clasic. Egal cu 1.650.763, 73 lungimi de undă în vid ale radiației care corespunde tranziției dintre nivelele 2p10 şi 5d5 ale atomului de kripton86. Plus/minus poziția ei în bucătărie translatată pe axa privirii. Mai ştia inginerul că singurătatea consumă 1133 de calorii, că sufletul are 21 de grame şi că te poți rătăci pe 1024 de pixeli. Totul e exact, calculat. Până şi infinitul e doar un punct de fugă al liniilor de profunzime.

Uneori dialectica vieții îmbrăca haina argumentelor și-i cerea insistent să calculeze masa critică a unei ratări. El o numea politicos dezechilibrul dintre dorințe și posibilități.

Femeia cu @ îl privea blând şi-i ghicea în ceaşca de cafea de la ora 8. Nimeni niciodată nu va respecta cel mai scurt drum geometric către el însuşi. Totdeauna va ocoli prin celălalt. Fără să ştie că nu e alteritate, ci doar o suavă graniță a eșecului. Aşa spunea ea şi el credea că e doar un capriciu.

Vineri, plouă…

Uneori încerc dorința de a fi orice în afară de om. Cioran chiar exprima maximul acestei funcții. Pus să aleagă între om şi celălalt adversar al său, Dumnezeu, acesta spune clar: te apuci să crezi în Dumnezeu din orgoliu. Este, dacă nu plăcut, în tot cazul onorabil. De nu te pasionezi de El, trebuie să te ocupi de oameni. Dar cine poate cădea atât de jos! 

Am obosit funcționând ca om. Nu cunosc nicio victorie definitivă a vieții. Mulți trăiesc viața din curiozitate: oare ce-o fi mâine? Doar o hărțuială a conştiinței încercând să ne atingem marginile, ca un câine coada. Mărim viteza cu fiecare clipă tehnologică. În curând, atingând viteza luminii şi păstrând viața ca punct de ancorare în jurul căruia să ne rotim, o să ajungem să ne futem singuri în cur.

Femeia cu @ (4) – fragment de roman naiv

Cand inginerului i se făcea dor de femeia cu @ se îmbolnăvea de Don Quijote şi de frac-su, Mişkin, care n-a fost niciodată Idiotul, ci Prințul. Un prinț care a ştiut permanent că fericirea e doar un proiect cu deadline-ul depăsit. Aşa spun manualele.

Inginerul iubea poezia. Toată lumea ştia asta şi o considerau un beteşug.

gura mea era atunci plină de sentimente şi cuvintele îmi ieşeau

din gură sufocate de sentimente dar cine avea trebuință de cuvinte

mă mulțumeam să vorbesc cu mainile îndepărtand veşminte

de pe trupuri cu miros de smirnă şi convulsii amanetate palmelor mele

să mă laud cu tine suflete cu capul abandonat în laț cum te lauzi

cu o tarfă agățată într-un cafe bar pe moşilor

suflet cu faimă de prostul targului nu mai ai de ce şi de cine să te aperi

a sosit ceasul să te afunzi în propriile excremente să pieri pe propria limbă

ai fost un sentimental cu femeile iubindu-le de-a valma ți-ai părăsit capul

între pulpele lor ți-ai uitat buzele pe gleznele lor cu nările între sanii lor

ai respirat drogul ce nu a cunoscut limitele niciunei doze

suflet idiot odată cu tine va dispărea un adorator de poeți

adu-ți aminte că o viață întreagă am scormonit împreună alte suflete

pană ne-am pierdut orgoliul de a exista.

Aşa suna CV-ul lui. Şi Ăl de sus, cel mai tare pe resurse umane, îl ierta ştiindu-l zăbăuc.

Tu, ai crescut pe sufletul meu cum creşte câinele pe lătrătura sa, cum creşte timpul pe ding-dang şi zeul când ne vine să ne spânzurăm.

Nu pune mâna peste mine , dacă-i vară că, n-ai să înţelegi nimic, stimată doamnă- domnişoară, din frig. Vino când nu merge nimeni, când nu avem picioare, vino dar, mai ales, când voi fi orb, lumino.

Nu-i aşa că nu mai ştii cum îmi arată chipul? Val verde lingând nisipul…Adu zarurile să-l tragem la sorţi! Mă tem că de o veşnicie de oră noi suntem morţi.

Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape, dacă respir, te-mping în aer, neoglindito peste ape, tu dulce vaer.

Striga el în telefon şi ea tăcea speriată de celelalte cuvinte, nerostite. Femeia cu @ știa că nu e prins în statisticile despre fericire și îi punea în brațe, de fiecare dată, o rană. Și o mulțime de cuie adunate de la iisușii găsiți prin răspântii.

Mă vei judeca pentru păcătele mele. Te voi iubi pentru iertările tale.

Mă vei risipi în uitările lumii. Te voi aduna din cioburile ei.

Mă vei acuza de singurătate. Te voi sufla peste îngeri.

Mă vei arde pe rug pentru necredinţă. Îţi voi oferi vreascuri, cu dragoste.

Îmi vei împacheta umbra şi o vei trimite post restant. Voi tapeta camera cu surâsul tău.

Vei cumpăra răsăriturile, en-gross. Voi vinde nopţi la tarabă, en-detail.

Îmi vei fura culorile. Îţi voi dărui griul.

Aşa se certau ei. Şi păreau atât de ciudați într-o lume în care perechile îşi etalau opulența sentimentelor împingând împreună prin hypermarket un coş imens de produse eco.

 

Femeia cu @ (3) – fragment de roman naiv

Într-o zi, inginerul îşi dădu seama că lumea din jurul lui se complicase. Forma unui nor sau a unui copac nu mai era estetică, ci geometrie fractală. A patra dimensiune devenea subiect de joacă pentru copii, deşi Wallis o credea monstru al naturii. Teoria buclelor era mult mai bună decat teoria supracorzilor. Bucla nu mai era particulă. Nici undă. O făcuseră multiplu întreg al constantei lui Planck. O dimensiune de energie înmulțită cu timp. Tot ce credea că e viață fascinantă se transformase într-un plictisitor lanț infinit de cauze şi efecte. Legate necesar şi mecanic. Lumea încuiase biserica şi îşi curăța sufletul cu betadină după fiecare păcat. Cu riscul petelor alea urâte de după badijonare. Cei tari  foloseau alcoolul. Totul mirosea a pierzanie şi numai un cataclism putea schimba soarta Universului.

În aceeaşi zi, la aceeaşi oră, femeia cu @ avea un măr și gândea Gravitația. Sau Păcatul. Ştia că teoria lui Newton se prăbușise de când începuseră să umble cu viteza luminii. Şi că materia era de o calitate îndoielnică. Femeia cu @ căuta un spațiu tetradimensional, cu timpul a patra dimensiune. Un spațiu finit, dar fără margini. Prin tratate găsi doar teorema singularitătii. Aia a lui Penrose și Hawking. „Întotdeauna și pretutindeni materia se întâlnește cu atracția gravitațională a altei materii.”

Femeia cu @ zâmbi pentru prima oară după mult timp.

 

 

Femeia cu @ (2) – fragment de roman naiv

Idiotul are un sistem filozofic simplu. Trăieşte clipa încercând să uite timpul. Clasificările şi ordonările lui rezultă dintr-o chestie banală: speranța că într-o dimineața va descoperi că există o femeie care-l va face să iubească viața asta de căcat. Că îl va păcăli cu o îmbrățișare să curbeze și mai mult spațiul neeuclidian și să uite că pământul e doar o piatră infectată cu organisme vii. Şi care îi va explica dimineața, înainte de a deveni dumnezeul lui de împrumut, că eşecul face parte din paradigma cunoaşterii. Bineînțeles că îi va fi dăruit o corabie şi o mare pentru răbdarea ei. Şi pentru stoicismul de a accepta un inginer cu capul în nori. Precizare contractuală: toată corabia, de la steag până la ultimul mus, ar fi fost a ei,   mai puțin cutia cu țigări de foi a căpitanului. Nu c-ar fi fost valoroasă, dar e plină cu chiștoace cu încă rujul femeilor înecate în uitare sau debarcate pe insule domestice populate cu legi și convenții.

Femeia cu @ ştie despre toate acestea. Unii ar spune că este o chestie de telepatie. Îl refuză politicos. E o chestie complicată. Impozitul pentru această lume oferită la picioare e mare. Şi pentru a-l evita trebuie să găsească un offshore. Şi să mituiască vameșul pentru a nu mai completa – da sau nu – la rubrica „îndrăgostită” în formularul cu date de stare civilă.

Femeia cu @ (1) – fragment de roman naiv

Femeia cu @ e o ştiință exactă.

O ştiință ce te poate ajuta să calculezi corect distanța de la tine pană la linia orizontului. Fără a folosi formula aia de pe wikipedia cu d=3, 856… Ci doar proiecțiile naivității şi ale ticăloşiei pe axa singurătății.

Femeia cu @ e prinsă în nosografia sufletului.

Uneori poate fi turnată în lingouri mici cu care îți poți plăti vămile rătăcirilor voluntare. Alea de le spunem vulgar iubiri.

Femeia cu @ e un ereziarh ale cărui vorbe lovite de mulțime cu pietre devin apodictice.

Speriată de lume, femeia cu @ se-ascunde şi fecundează cuvinte. Şi fiecare text devine o cioraniană sinucidere amanată.

El e un idiot.

-Iată o zi perfectă pentru o rană frumoasă, spune el în fiecare dimineață privind femeia ca un soldat în tranşee glonțul

Ea asmute prin gard câinii singurătății. Este plagiatul unui copil cu magiun pe buze.

Indicație de lectură: nu zâmbiți, rămâneți în intervalul dintre pragmatismul gardului şi metafizica singurătății

Ai lui Freud îi şoptesc idiotului că e vorba despre o dorință irepresibilă, ai lui Kant c-ar fi o formă a celei de-a patra antinomii. Mai mult teza, ca să fim exacți. Lumea implică ceva care, fie ca parte sau cauză a ei, este o fiinţă absolut necesară.

Idiotul este şi infatuat. Altfel n-ar respecta definiția. Se crede un erudit al sufletului. Răsfoirea femeii cu @ i-a arătat că e un biet analfabet.

Când plouă, idiotul strigă în agora:

-Voi spune – femeia aceasta e frumoasă!

Mulțimea îi răspunde că nu e decât o scăpare a teoriei percepției sau a opticii.

-Vouă vă spun- e frumoasa!, insistă idiotul

Şi toată semiotica, cogniția şi metafizica lumii capitulează în fața iresponsabilității acestuia

Dincolo de zidurile cetății, urletul lui- e frumoasă! mai sperie doar lupii.

Idiotul n-are facebook. Scrie din când în când, la cafea, într-un jurnal pixelat. Deşi visul lui era un Remington clasic.

Toamna e doar o leprozerie. Refugiu pentru năucii stingheri de care atârnă obscen hălci de suflet descărnat.

De-acum poemele se vor scrie pe hârtie de calc. Desene tehnice în care fiecare vocală devine o dreaptă, cotată, cu toleranțele impuse de standardul singurătății. Nimeni nu mai poate visa fără ca lanțul de cote sa nu se poată închide.

Propozițiile scurte decupează realitatea. Aruncată în tomberoane eco, așteaptă, printre celelalte resturi menajere, sfâșiala câinilor nopții. Între vină și păcat, toamna, poți pune doar frunze. Restul, doar răsfătul eului imuabil.

Plouă. Asa e, plouă. Două propoziții ca două coperți ce închid o poveste.

Idiotului îi place să povesteasca acestei femei chestii inutile. Cu gesturi cabotine. Despre pisica lui Schrodinger, despre Nietzsche, despre Nichita. La neamț se întoarce mereu. Până la urmă e ăla cu crima, deşi unii spun c-ar fi fost malpraxis. Îi place mai ales faza cum şi-a făcut Nietzche, neînțelegând omul, copiuțe de la Dostoievski, un inginer rus ratat.

Femeia cu @ zâmbeşte înțelegător şi nu-i răspunde. Îşi dă seama că idiotul e doar un alt inginer ratat. Al doilea. Primul rămâne clar Dostoievski. La radio, un crainic propune o rețetă pentru un shake:

Se ia o dimineață. Într-un spațiu clar. Măsurabil. Chiar repetabil. Şi o femeie victimă a excesului indeciziei. Al rămânerii între. Aflată între cvasiexistență şi neant...

Period three implies chaos

Marquez nu şi-a recitit nicio carte. I-a fost teamă că s-ar fi apucat să o rescrie. Asta cred că a făcut şi Dumnezeu. A aruncat imediat tăblițele alea de lut pe care scrisese poveştile de iubire ale oamenilor. De teamă să nu pună vreun „rămâi” sau „pleacă” în plus la recitire.

Tu îmi spui în fiecare zi că depărtarea e o funcție patologică a iubirii. Şi că e o prejudecată să cred că timpul e liniar. E doar un salahor prost. Habar n-are câtă piatră pentru drum, cât nisip pentru clepsidră. El nu ştie decât să învârtă aiurea lopata. Alternează ordinea cu dezordinea. Liniarul cu haosul. Natura nu iubeşte liniile drepte.

Matematic, întâmplarea asta nu e decât o ecuație de regresie logistică.

Mi-am adus aminte…

Matter is spent light. Materia e lumină epuizată…Ce nebun frumos e Kahn! Ca un apostol. Proscris.

Şi Heisenberg? Heisenberg ce poate fi când exclamă: spațiul e albastru şi păsările zboară în el? Asta spusă plimbându-se pe malul mării cu pisălogul de Bloch, care-l tot futea la cap cu structurile matematice ale spațiului…

Putea să lipsească între apostolii ăştia Camus,  un Toma Necredinciosul maghrebian: je vais vous dire un grande secret, mon cher, n’attendez pas le jugement dernier, il a lieu tous les jours?

Dar tu? Cum să lipseşti tu, cea care-mi spală picioarele cu cea mai frumoasă aşteptare? Tu, pâinea cea de toate zilele a unor ochi transformați în cuvinte…