Arhivele lunare: aprilie 2019

Dumnezeu, acest amant nefericit…

Biologii susțin că lumea noastră mentală şi emoțională este guvernata de mecanisme biochimice configurate de milioane de ani de evoluție. (…) Starea noastră de bine nu e determinată de parametri externi precum salariul, relațiile sociale sau drepturile politice. E determinată mai degrabă de un sistem complex de nervi, neuroni, sinapse şi diverse substanțe biochimice cum sunt serotonina, dopamina şi ocitocina.

Hmm, fericirea chimică, cum ar veni… La mine e provocată de o piatră de moară învârtită de un râu. Aş sta de dimineață până seara târziu, cocoțat pe o căpiță de fân, privind-o. Şi, la fiecare cântat de cocoş, aş striga ca ăla din Titanic: i’m the king of the world… Iar noaptea, privind Carul Mare, l-aş înțelege pe Holan, cehul ăla franțuzit:

Tu nu ştii de unde vine acest drum/ care nu te duce nicăieri, dar ce contează, era plin de farmec,/ de femei, de miracole, de dorințe de libertate,/ ai văzut, ca un cal care ar fi fost omorât sub un înger,/ îngerul a plecat pe jos, pe drumul uitării de sine,/ doar după aceea ai cunoscut durerea omului,/ şi pe aceea a lui Dumnezeu, care caută si el fericirea,/ Dumnezeu, acest amant nefericit…

Aduce a Nichita. Un critic îl numea „bibliotecarul lui Dumnezeu”.

Pe o scară de la unu la zece, unii oameni se nasc cu un sistem biochimic vesel care permite ca dispoziția lor să oscileze între nivelurile şase şi zece, stabilizându-se cu timpul la opt. O astfel de persoană e foarte fericită chiar dacă locuieşte într-un mare oraş alienat sau îsi pierde toți banii într-un crah al bursei.

Nu sunt invidios pe El. Pot privi cerul agățat în salcâmi. De sus e doar albastru. Dacă aş avea şi puțină antigravitație prin buzunare, m-aş considera chiar superior.

 

 

Reclame

Apatrid în Logosfera

Iubita mea stă la masă cu soțul ei şi acesta îi vorbeşte de influența cozilor de peşti în mări şi oceane.

Din când în când ea îşi schițează cu creionul dermatograf topografia sufletului.

Tot voi aştepta într-o zi, sau într-o noapte oarecare.                Pentru ca să văd dacă mai am o preocupare.

– Alo, e o mare minciună că speranța de viață a îndrăgostiților creşte. Începând cu primul sărut aceasta se prăbuşeste.

– Chirurgul care operează pe creier n-are voie să fie melancolic, îmi răspunde ea în 4G

-Ştiu că ți-ai pus silicoane-n suflet…

– Sictir, ness amestecat cu mess! Mi-e frig! Vremea e gri la mine. Dă-mi sacoul tău, ăla plin de scamele poemelor netrimise!

Mintea îşi învinețeşte lumina,    preafermecând-o rana regina;   mâna se moaie şi trage spre tâmplă,                                            când dulcea rănire se-ntâmplă.

Asfaltul priveşte mirat copitele cailor mei învelite în cuvinte. E o chestie pe care am învățat-o în clasa a şasea. De la Old Surehand. Răpirea asta poate însemna condamnarea la viață.

Până şi urletul fiarei între munți e răsplătit de ecoul pietrei…

Aiureli dintr-o vineri

Maifrenț, nemurirea se micșorează cu fiecare zi.

Lăsați dracului așteptarea, feedbackul nu va veni niciodată. Adevărurile cu pojghiță de scepticism sunt în toate meniurile. Toate femeile sunt acoperite de prima teorema a lui Gödel: sunt nedemonstrabile și nonrefutabile. Nici măcar negația nu poate fi demonstrată. Universul lor e indecidabil și incomplet  sintactic. În fiecare clipă folosesc trusa aia de scule prin care transformă în liturghie toate banalitățile.

Îngerul e puternic nu prin puritate, ci prin aripi, se scrie în manualele de utilizare. Şi? Câți au fost scoşi din mocirlă folosindu-se forța lui portantă? Să fim seriosi.

Uneori mi se face dor de femeia aia terestră, nereflexivă, întâmplare, ce ți poate oferi totul, inclusiv, la sfârșit, o cheie la ospiciu. M-am săturat de femeile poezie, sonet, formă fixă. Ştii cum încep și cum se termină. Alea care te iubesc atât de mult încât nu-ți vor mai lăsa niciun colțișor de iubit singur.

Nu trebuie să-ti pese de dumnezeu mai mult decât îi pasă acestuia de tine. Putea să-ți ofere şi El, măcar din când în când, o muiere extrasenzorială, mistică, capabilă să anuleze dezastre.

Urbi et orbi (2)

Forțez limitele finitudinii mele prin verb. Încerc o perturbare a absolutului feliind logica atât de subțire încât să poată fi înghițită. Tremurul mâinii mele pe cuțit îi face pe ceilalți să mă încadreze la mistici. Ştiu că luciditatea se tratează cu ceai de iluzii. Aşa spune teoria lacrimilor. Lumea operează cu răni deschise. Inaccesibile unui algoritm capabil să dea o soluție.

Mi-e frică de rugăciuni. Fie  pentru a nu-l umili pe  Dumnezeu, făcându-l Zâna Măseluță, fie pentru a mă arăta curat, lipsit de păcate. Dumnezeu, extenuat, mă ignoră în ambele cazuri, nu-şi pune mintea cu mine.

Sunt un mistic ratat nu e numai o chestie din CV-ul unui filozof care-l ura pe Buddha pentru că avea dreptate. E şi azimutul rătăciților.

Castanul risipitor

Am fost un risipitor. M-a atras întotdeauna singurătatea femeilor. Ca o fustă mini sub care am vrut să privesc obraznic. Gelos pe toți cei care ar fi vrut să privească alături de mine, am pus castaneitatea ca strat protector. Şi am crezut că ajunge.

Am fost fericit doar când m-am mințit. Poezia e o invenție oribilă. M-a ajutat să fac din scrum de țigară fulgi de nea. În rest, e o morfină contrafăcută. Şi contrafactuală.

Precum canonul lui Tom Marshfield, textele mele nu sunt terapie. Sunt doar un pretext pentru a face dragoste. Cu tine. Cea care, întinzând rufele ca-n filmele alea ruseşti de război, îmi spui de fiecare dată, mesianic: nu m-ai căuta, de nu m-ai fi găsit.

Ce nu ți-am spus la cafea

Teoria buclelor e mult mai bună decat teoria supracorzilor pentru înțelegerea Universului. E singura care justifică singularitatea. Acea stare infernală a nimicului inițial. Bucla nu e particulă. Nici undă. E un multiplu întreg al constantei lui Planck. O dimensiune de energie înmulțită cu timp.

Perfect în iubire am fost doar pe la cinşpe ani. Apoi m-am deprofesionalizat. Iubirile n-au mai purtat niciodată rochia aceea de stambă, vaporoasă. Uneori fug. Ca o procedură de mentenanță postgaranție. Habar n-am ce trebuie să repar. Un Dorel al cuvantului.

Viața, lanț infinit de cauze şi efecte, legate necesar şi mecanic. Îmi curăț sufletul cu betadină după fiecare păcat. Raman pete urate după badijonare. Cei tari  folosesc alcoolul.

Notarii au afişat tarifele pentru legalizarea rugăciunilor şi a declarațiilor de dragoste necesare intabulării sufletului. Sunt sensibil egale.

Franzelă Turist, doi lei, plus parizer, patru lei…

Eu sunt Hammurabi, regele nobil. Nu am fost nepăsător şi nu mi-am neglijat îndatoririle față de umanitate, încredințată mie de zeul Enlil şi cu a cărui păstorire m-a însărcinat zeul Marduk…

Bă, voi ştiți de când îi caut eu pe zeii ăştia doi să-mi dea ceva la mână pentru prestațiile mele către umanitate? Vorbesc cu voi, ăştia care consumați viață zi de zi şi habar n-aveți unde să aruncați resturile. Nu-mi spuneți că le ecologizați în poeme trimise iubitei. Poezia e o uzină în faliment. Plină de workaholici la porți. Din resturi, singurul lucru bun care iese e parizerul. Asta o ştiu de la cinci ani. Când am aflat singur formula şi prețul fericirii: franzelă Turist 2 lei + parizer 4 lei= 6 lei. Mereu mă pufneşte râsul când aud fraza aia ipocrită a „părinților fondatori”

că toți oamenii sunt creați egali, că sunt înzestrați cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără viața, libertatea şi căutarea fericirii

Bă, mă lăsați în pula mea! Repet, fericirea se cumpără, costă doar 6 lei. Îți trebuie doar o vârstă pentru ea.