Banalități

... l-a vegheat câteva zile şi când a văzut că nu se trezeşte, ci un vierme ieşind pe nara lui Enkidu, Ghilgameş a plecat în căutarea nemuririi. ( dintr-o poveste care îmi place mult)

Dumnezeu îşi murdăreşte întotdeauna pantofii până ajunge la mine. Nervos, mă amenință că mă dă în Judecată. Niciuna din celelalte  părți cu care are contract n-are atâta noroi şi atâtea chiştoace pe drumul de acces. În plus, absentez de la cursurile de reificare şi tăinuiesc iubiri. Contabilul i-a spus că am futut bugetul pe poeme inutile şi beții. În cârciuma lui Nietzsche, duşmanul lui de moarte.

Sătul de cicăleală, i-am strigat că sunt victima unui rapt. Săvârşit de el însuşi printr-o ființă care bucătăreşte într-un bloc cenuşiu. Chiftele.

Autist, cum îl ştiu de-o viață, mi-a răspuns că el e vegan.

Lectură suplimentară pentru înțelegerea corectă a textului:

A murit Enghidu, prietenul meu
care ucise lei cu mine.”

( din poemul Ghilgames )

I

Priveste-ti mainile si bucura-te, caci ele sunt absurde,
Si picioarele priveste-ti-le, seara, drept cum stai,
atarnand spre luna.
Poate ca sunt mult prea aproape ca sa ma vezi,
dar si aceasta e altceva decat nimic.
Ma voi face departare, ca sa-ti incap in ochi,
ori cuvant, cu sunete de marimea furnicii,
ca sa-ti incap in gura.
Pipaie-ti urechea si razi si mira-te ca poti pipai.
Pe mine insumi ma dor, in scurta trecere.
Mi-am intins privirea si ea a intalnit un copac,
si el a fost!
Umerii priveste-mi-i, si spune-ti ca sunt cei mai
puternici pe care i-ai vazut, dupa iarba si bivoli,
caci fara pricina sunt asa.
Cu ei mut departarea, ca pe un sac de piele
la moara de vant.

De-aceea cand ma ard in strafundul ochilor
niciodata atinsele de mine lumini,
suava durere albastra-mi intind peste crestet,
sa-mi tina loc de cer.
Si daca ma dor pe mine insumi, cu rauri,
cu pietre, cu o dunga de mare,
atat cat sa-mi fie toate un pat,
totdeauna neincapator gandului meu
in vesnica crestere, o, n-am sa stiu ca si tu
te dori pe tine asemeni, si nu eu sunt acela
cu care vorbesc!

II

Ca sa fie ceva intre noi, altcineva – sau eu
insumi – am botezat ceea ce eu insumi facusem,
ranindu-ma,
mereu imputinandu-ma, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Si pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
tot fara pricina, ori numai pentru ca asa mi-au
suras buzele.
Te-ntreb, oare tu, daca asemenea ai spus, surazand,
carei alte dureri ai spus astfel ?
Desigur, inaltimea pe care-am azvarlit-o din ochi,
ca pe o sulita fara intoarcere,
tu altcum ai mangaiat-o, pentru ca mainile tale,
gemene cu ale mele, sunt absurde, si-ar trebui
sa ne bucuram de aceste cuvinte trecand
de pe o gura pe alta ca un rau nevazut,
caci ele nu exista.
O, prietene, cum este albastrul tau ?

III

Joc de treceri, mai iuti, mai incete,
pentru ochiul meu odata cu mine creandu-i pe
arbori, pietrele si raul,
deasupra mai incetului meu trup
atarnandu-se de gand, asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu insumi,
si dupa aceea.

IV

Si cand toate se sterg, ca intr-o scoica marile,
nimic nemaifiind, decat in ochii celor
ce nu sunt, trecerea durerii in trecerile
timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
eu nu voi mai fi, caci un lucru asemenea altuia
nu exista.
Ceea ce e unic el insusi se doare pe sine, masurand ca la toance,
in munti, trecerea timpului,
stiindu-se singur,
schimband cu jur-imprejurul lui nume de lucruri.

V

Ceea ce nu e fara de margini este,
pretutindenea calatoreste, pete mari intalnind
carora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
mi le soarbe pana la genunchi, coltul inimii
mi-l izbeste, pe gura imi danseaza.
Ceea ce nu e fara de Timp este, ca amintirea.
E asemenea vazului mainilor, asemenea
auzului ochilor.

VI

Eu mor cu fiecare lucru pe care il ating,
stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
fiecare umbra pe care o arunc peste nisip,
sufletul mai putin mi-l ramane, gandul
mai lung mi-l intinde; fiecare lucru
il privesc cum as privi moartea, rareori
uit aceasta, si-atunci, din nimic fac dansuri
si cantece, imputinandu-ma si smulgandu-mi
bataia tamplelor, ca sa fac din ea coroane de mirt.

VII

Iesi din cort, prietene, sa stam fata in fata,
privindu-ne, sa tacem impreuna, mereu intrebandu-ne
in sine celalalt daca e,
si cum pe sine insusi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva starnite, spre altundeva.

( de Nichita)

22 de gânduri despre „Banalități

  1. klaus

    Iesi din cort, prietene, sa stam fata in fata,
    privindu-ne, sa tacem impreuna, mereu intrebandu-ne
    in sine celalalt daca e,
    si cum pe sine insusi se simte.
    Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
    de undeva starnite, spre altundeva.

    Apreciază

    Răspunde
    1. castanman Autor post

      „…tipul stă toată ziua într-o cafenea
      şi toate femeile frumoase sânt
      îndrăgostite de el şi
      cumva reuşeşte să-şi plătească
      la timp chiria şi
      tot urcă şi coboară nişte scări şi
      cămăşile strălucesc pe el şi
      le spune fetelor
      că ele nu ştiu să scrie poezie
      că el ştie dar
      nu simte
      deocamdată
      nevoia
      pentru că el acum caută
      de fapt Adevărul.
      tunsoarea lui e şi ea perfectă
      nu e niciodată mahmur
      n-are nici un tic
      nu i se zbate nici o pleoapă
      iar dinţii
      veşnic alb perfecţi.

      ştiam ce urmează:
      tipul avea să rămână cu poezia
      femeia şi
      Adevărul.
      aşa că am închis televizorul
      gândindu-mă, aşa-ţi trebuie,
      în pizda mă-tii, cretinule,
      le meriţi pe toate
      trei.”

      Apreciază

      Răspunde
      1. klaus

         
         „Dacă eterna revenire este povara cea mai grea, atunci, viețile noastre, proiectate pe acest fundal, pot apărea în toată splendoarea ușurătății lor. Dar este, într-adevăr, greutatea cumplită și ușurătatea frumoasă? Povara cea mai grea ne strivește, ne face să ne încovoiem sub ea, ne lipește de pământ. Dar, în poezia de dragoste a tuturorveacurilor, femeia dorește să fie împovărată de greutatea trupului bărbătesc. Așadar, cea mai grea povară este, înacelași timp, imaginea celei mai intense împliniri vitale“

        Apreciază

        Răspunde
          1. klaus

            Și mai zici că albastrul nu e culoare? Întunericul, până mai ai resurse să-l percepi, e cel mai vajnic criminal al culorilor. Al vieții. Al tăcerii nu va fi niciodată. Pentru că tăcerea e întuneric. Un nimic, până la urmă. Un nimic nu poate afecta alt nimic. Orice proces, potențat de cea mai uriașă energie, e un nimic fără de cel puțin un proces de conștientizare martor.

            Apreciază

            Răspunde
            1. castanman Autor post

              Plecând de la sfârşit, aplicând Einstein, obtinem că timpul și distanțele unui eveniment/ mărimile unui proces măsurate de doi observatori au, în general, valori diferite, dar se supun totdeauna acelorași legi fizice. Când doi observatori examinează configurații diferite, una în raport cu cealaltă, aplicând regulile logice, se constată că legile fizice au în mod necesar o anumită formă. De regulă cei doi observatori spun tâmpenii. Despre întuneric îmi place să spun că e, de fapt, lumină condensată. Nu ştiu unde am auzit-o, la un poet sau la un astrofizician. Ştiu clar, Borges într-un poem, că se poate mulțumi Arhitectului universal pentru neobişnuitul dar, cărțile şi noaptea.

              Apreciază

              Răspunde
  2. klaus

    Noaptea e cea mai parșivă. Pentru că nu e întuneric. Frica nu există în întuneric. Cum ar putea exista simțuri fără entități care le generează? Deocamdată simt că-l iubesc mai mult pe Dumnezeu decât el pe mine. Pentru că nu-l înțeleg de ce a creat lumea asta. Doar să dea valoare luminii? Cât egoism….

    Apreciază

    Răspunde
      1. castanman Autor post

        A creat lumea pentru că se simțea singur. D-aia nici nu i-a ieşit. Fără un salahor care să-ți facă mortarul, degeaba zugrav de subțire. Şi a cerut şi o mântuire. Cu cât mai greşită Creația, cu atât mai urgentă mântuirea.

        Apreciază

        Răspunde
        1. klaus

          Legile fizicii, off…fiecare nouă descoperire a fizicii așterne o nuanță retrogradă asupra celor vechi. Asta ar trebui să ne transforme în ființe mai echilibrate dacă am fi niște observatori . Eh, nu prea se întâmplă asta. Entropia sufletelor arareori depășește nivelul unei declarații politice. Iar societatea universală a sufletelor va evolua până acolo încât democrația divină va putea suspenda pe Dumnezeu măcar pentru o secundă. Mai apoi, fizica se va integra în nimic, întuneric dacă vrei.
          Dar din moment ce scriu aici, nici Liniștea Universală nu-mi pare o opțiune. E doar sursa zbaterilor.

          Apreciază

          Răspunde
          1. castanman Autor post

            Entropia sufletelor are legătură cu coordonatele omului: spațiu, timp, poveste. Cel mai stabil sistem, entropie zero. Moartea. Democrația divină a dispărut când a apărut creştinismul. Au îngropat atunci filozofia. Conştiința, impusă, păcatului va împiedica Creatura să combată cu Creatorul. Două milenii inutile. „Agentul nefericirii creştine”, păcatul, nu poate îmbrăca forma unei ecuații fizice sau matematice. Tare mă tem că se ascunde în incertitudinea cuantică. Deşi Dumnezeu nu joacă zaruri.

            Apreciază

            Răspunde
  3. klaus

    Ah, mai era ceva. Nu pornesc niciodată de la sfârșituri. Sfârșiturile sunt borne puse de unii pe care majoritatea nu mai vor să le combată rostul. De obicei ajung să apeleze la ele istoricii. Și rămân borne, cutume ale nepăsării, indolenței sau insuficienței (cu sens larg, nepeiorativ).

    Apreciază

    Răspunde
  4. klaus

    Io, ca un fraier, credeam că sfârșitul e doar o limită a celor vii, ca o cutumă, obligație, un motiv să mai respire pentru un mâine.
    Orice element pe seama căruia poți face analize, filosofa, etc. e doar o simplă dovadă a prezenței vieții. Atât.

    Apreciază

    Răspunde
    1. castanman Autor post

      Viata trebuie acceptata din politete, se spune prin Tratatul de descompunere. Revolta permanenta e de prost gust. Merge la pubertate. La varsta noastra trebuie sa mizam pe histrionismul detasarii

      Apreciază

      Răspunde
      1. klaus

        „Nouă însă ni-i dat
        Să nu ne-odihnim nicăieri.
        Trudiţii oameni
        Se usucă şi cad
        Orbeşte, din clipă
        În clipă, asemeni
        Cu apa din stâncă
        În stâncă zvârlită
        La întâmplare, mereu şi mereu. „

        Apreciază

        Răspunde
        1. castanman Autor post

          Nae Ionescu a considerat întotdeauna munca o pedeapsă. Preț al unui păcat. Care a devenit apoi lege de stare omenească. Munca nu e conforma cu firea omului: activitate liberă a spiritului şi jocului, contemplarea zeului etc. Mircea Vulcănescu chiar concluziona: de aici se trag toate vrăjelile şi făgăduielile artei 🙂

          Apreciază

          Răspunde
  5. klaus

    N-aș avea o problemă să-l contrazic pe domnul Nae Ionescu. Dar mi se potrivește mănușă zicerea dumnealui. Pentru a nu sminti cititorii, nu e vorba de muncă în general.
    Un prieten îmi atrăgea azi atenția asupra lipsei de atenție filosofică asupra silei. Mi-au fulgerat niște explicații potențiale prin minte. Subiectul are potențial.
    Vulcănescu îmi alunecă printre degete și promit să nu-ți mai fac niciodată cinste cu bere dacă-mi explici ce ai înțeles tu :).

    Apreciază

    Răspunde
    1. castanman Autor post

      Nu pot să-l explic pe Vulcănescu pentru că nu l-am citit decât superficial. Legat de concluzia lui, pot doar să amintesc ( şi sper să te ajute să înțelegi, eu în cheia asta o văd) o afirmație de-a lui Hegel care spune că arta n-ar putea reprezenta spiritul fără a-i aduce un prejudiciu. Tabăra care vrea separatismul între artă şi filozofie ( Aristotel-Kant-Hegel) cred că are like şi de la Vulcănescu. Filozofia aforistică, metaforizantă, mitizantă n-are legătură cu raționalitatea spiritului. Plin de categorii, concepte, specii, genuri etc 🙂 Noroc cu Nietzche, mai târziu, că a salvat poezia, altfel filozofia ar fi sufocat poezia. Ştiai că Platon la început avea un discurs poetic? ŞI-a ars toate poemele doar pentru a-i fi discipol lui Socrate. Arderea unui poem mi se pare o crimă. Mă fut pe toată filozofia lumii. Dixit.

      Apreciază

      Răspunde
  6. klaus

    Spunerea lui Hegel mă ajută la fel de puțin. Cel puțin în frântura asta de text nu înțeleg ale cui sunt spiritele afectate. Ale celor ce produc artă? N-am citit în cheia corectă? Că întrebări aș mai avea.
    Filosofia care separă științele sau pune granițe cunoașterii nu există pentru mine. Posibil ca fiind o reminiscență a educației mele. Prima definiție, poate cam șleampătă, mi-a fost oferită de tatăl meu: Filosofia e o știință a științelor! De aia poate fi dobitoc un filosof care e mai mult interesat să segrege decât să înțeleagă. Consumerismul a avut și el primordiile lui, nu-i o stare nouă. Am și eu senzația că m-aș fute în toată filosofia lumii. Dar cine sunt eu să evapor oceane, pot doar să dau cu pietre-n apă.

    Apreciază

    Răspunde
    1. castanman Autor post

      Sunt afectate spiritele şi ale producătorilor de artă şi ale consumatorilor. Până la urma, filozofia e artă sau ştiință? Artă ca scop şi produse. Ştiința ca mijloace de expresie, concepte etc. Nietzche spune că e o formă de poezie. Imposibil de clasat. O categorie nouă. Oricum, conflictul artă/ cunoaştere poate fi anulat doar prin folosirea ca unealtă a acelei dispoziții sufleteşti numită beție. A se vedea justificarea cu argumente a necesității acestei stări fiziologice, beția, în Amurgul idolilor.

      Apreciază

      Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s