Arhivele lunare: martie 2019

Aşa grăit-a Zarathustra…

Însinguratule, urmează-ți calea spre tine însuți! Ea trece pe lângă tine însuți şi cei şapte demoni ai tăi!

Eretic o să-ți pari şi vrăjitor, nebun şi ghicitor, necredincios, răufăcător şi necurat.

Va trebui să arzi în propria ta flacără: cum să fii altul, dacă ni te vei preface în cenuşă mai întâi!

Însinguratule, urmează-ți calea ta de om care creează: din toți cei şapte demoni ai tăi, tu vrei doar să-ți creezi un Dumnezeu!

Însinguratule, urmează-ți calea de om care iubeşte: tu te iubeşti pe tine, de-aceea te disprețuieşti, cum numai cei îndrăgostiți disprețuiesc.

Cel iubitor vrea să creeze, deoarece disprețuieşte! Cine cunoaştece este iubirea, dacă n-ajunge să disprețuiască ce a iubit?

Mergi cu întreaga ta iubire în singurătate, cu întreaga ta putere de-a crea şi-abia târziu dreptatea o să te urmeze şchiopătând.

Cu lacrimile mele împreună, du-te-n singurătate.

Iubesc pe cel ce năzuieşte să creeze ceva ce-l depăşeşte şi care astfel merge la pieire.

Aşa grăit-a Zarathustra.

Friedrich Nietzsche-Aşa grăit-a Zarathustra- O carte pentru toți şi niciunul,  traducere de Ştefan Aug. Doinaş- Ed. Humanitas, 2018, pg. 112

Într-o zi mi-am cumpărat o femeie

Într-o zi mi-am cumpărat o femeie.

Aveam doar un pumn de vocale. Mărunțişul, a,e,i,o,u, s-a răsturnat zgomotos pe tejghea. „Ajunge doar pentru o litră”, mi-a spus din spatele tejghelei vânzătorul. Un dumnezeu atipic. Neterminat. Nu le ştia pe toate. Încă citea pentru formarea profesională. Apocalipsa după Nietzsche. Deşi părea tare pe vanzari. „Bă, produsul ăsta se vinde numai la bucată, nu fracționat. Vino maine cu diferența, 21 de grame de suflet.” Şi mi-a pus în brațe marfa,  într-o cutie cu fundă roşie.

Toată ziua mi-am pierdut-o căutand prin sertare cele 21 de grame de suflet. Ştiam că sunt pe undeva. Femeia, perfectă ca o panză de păianjen, m-a privit un timp plictisită şi apoi şi-a văzut de ale ei. S-a întins pe veioză, pe ochiul mic de la aragaz, ăla cu cafeaua, pe fotoliul de la TV.

Nu am găsit cele 21 de grame şi am hotărat să returnez produsul. A doua zi, în locul dumnezeului habarnist era un înger arogant, cu ceas la mană. Tic tac tic tac se auzea asurzitor în prăvălie. „Nu primim fără ambalajul original!”, mi-a aruncat-o, flegmatic.

Zilnic caut în gunoaie. Cutia aceea mare cu fundă rosie în care trebuie să returnez o femeie.

Gődel vine de la God?

Raportului dintre forță şi forța, un neamț, cu insincte de asasin, îi spunea, vulgar, voință.

Ce să faci cu voința când raportul tinde către zero? Să te rogi? Rugăciunile sunt la fel. Noi, atât de diferiți.
Dumnezeu e precum teoremele lui Gödel. Alea care nu argumentează în favoarea existenței unui adevăr matematic inaccesibil. Doar arată că înțelegerea și intuiția umană se află dincolo de argumentele formale și de procedurile calculabile. Cum spunea Penrose. Nu conținut, ci sens.
Teologic, şansele mele de a mă apropia de zeu sunt egale cu ale Papei. Prin prisma deficitului de admirație de care sufăr am chiar un bonus. Am liber la a polemiza cu el. Cu toate armele mele desuete: iubire, detestare, ironie, umilire.

De aici apare dorința, cioraniană, aproape orgasmică, de a avea credința doar pentru a o pierde. Ca pe-o femeie.

Axioma înfrângerii

După ce că waze-ul îmi arată drum înfundat către el, în PUZ-ul universului paradisul nu e prins cu cimitirul ca anexă gospodărească.

Programul meu de funcționare nu rulează decât sinuciderea la rece când îi cer matricea rațională a vieții.

La casele de schimb poți plăti doar cu singurătate răscumpărarea iluziilor.

Pe zidurile cetății, scrijelită, axioma cioraniană a înfrângerii: orice drum care nu duce la singurătatea noastră sau nu porneşte de la ea este eroare, pierdere de timp

 

 

Eu. Apedeutul

Zeii scriu iubirile muritorilor cu litere bolduite, pe hârtie albă, cerată. Cu longitudinea și latitudinea corect explicitată. Pentru a nu (se) rătăci tot restul vieții.

Capricornii au alt regim. Zeii le aruncă în scârbă o bucată de palimpsest și le strigă, trântind ușa – Scrieți-vă ce vreți, apedeuților!

Pergamentul meu începe cu o virgulă. O cronică intenționat apocrifă. Parte din alchimia ce poate transforma așteptarea în locul geometric al unei iubiri.

Pe porțiunea ilizibilă am desenat două mâini. Singurele elemente care transformă un trup în spațiu. Kant, spun tipii deștepți, şi-a făcut toată filozofia transcedentală plecând de la acestea. Eu nu vreau decât să pun un anunț: Intrați, și aici sunt zei…Sau, mai bine, fugiți şi aici sunt zei?

Într-un colț am copypaste-at din evanghelia necredinciosului Toma- Fiți trecători! Niciun adevăr nu poate fi demonstrat. Avem doar criterii. Clasificări. Morala e sentiment, nu cunoaștere.

Doar atât.  Am crezut că am scris destul pentru o iubire. Şi am aşteptat.

Cineva mi-a spus că sunt doar versete dintr-o biblie a inocenței pierdute.

Banalități

... l-a vegheat câteva zile şi când a văzut că nu se trezeşte, ci un vierme ieşind pe nara lui Enkidu, Ghilgameş a plecat în căutarea nemuririi. ( dintr-o poveste care îmi place mult)

Dumnezeu îşi murdăreşte întotdeauna pantofii până ajunge la mine. Nervos, mă amenință că mă dă în Judecată. Niciuna din celelalte  părți cu care are contract n-are atâta noroi şi atâtea chiştoace pe drumul de acces. În plus, absentez de la cursurile de reificare şi tăinuiesc iubiri. Contabilul i-a spus că am futut bugetul pe poeme inutile şi beții. În cârciuma lui Nietzsche, duşmanul lui de moarte.

Sătul de cicăleală, i-am strigat că sunt victima unui rapt. Săvârşit de el însuşi printr-o ființă care bucătăreşte într-un bloc cenuşiu. Chiftele.

Autist, cum îl ştiu de-o viață, mi-a răspuns că el e vegan.

Lectură suplimentară pentru înțelegerea corectă a textului:

A murit Enghidu, prietenul meu
care ucise lei cu mine.”

( din poemul Ghilgames )

I

Priveste-ti mainile si bucura-te, caci ele sunt absurde,
Si picioarele priveste-ti-le, seara, drept cum stai,
atarnand spre luna.
Poate ca sunt mult prea aproape ca sa ma vezi,
dar si aceasta e altceva decat nimic.
Ma voi face departare, ca sa-ti incap in ochi,
ori cuvant, cu sunete de marimea furnicii,
ca sa-ti incap in gura.
Pipaie-ti urechea si razi si mira-te ca poti pipai.
Pe mine insumi ma dor, in scurta trecere.
Mi-am intins privirea si ea a intalnit un copac,
si el a fost!
Umerii priveste-mi-i, si spune-ti ca sunt cei mai
puternici pe care i-ai vazut, dupa iarba si bivoli,
caci fara pricina sunt asa.
Cu ei mut departarea, ca pe un sac de piele
la moara de vant.

De-aceea cand ma ard in strafundul ochilor
niciodata atinsele de mine lumini,
suava durere albastra-mi intind peste crestet,
sa-mi tina loc de cer.
Si daca ma dor pe mine insumi, cu rauri,
cu pietre, cu o dunga de mare,
atat cat sa-mi fie toate un pat,
totdeauna neincapator gandului meu
in vesnica crestere, o, n-am sa stiu ca si tu
te dori pe tine asemeni, si nu eu sunt acela
cu care vorbesc!

II

Ca sa fie ceva intre noi, altcineva – sau eu
insumi – am botezat ceea ce eu insumi facusem,
ranindu-ma,
mereu imputinandu-ma, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Si pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
tot fara pricina, ori numai pentru ca asa mi-au
suras buzele.
Te-ntreb, oare tu, daca asemenea ai spus, surazand,
carei alte dureri ai spus astfel ?
Desigur, inaltimea pe care-am azvarlit-o din ochi,
ca pe o sulita fara intoarcere,
tu altcum ai mangaiat-o, pentru ca mainile tale,
gemene cu ale mele, sunt absurde, si-ar trebui
sa ne bucuram de aceste cuvinte trecand
de pe o gura pe alta ca un rau nevazut,
caci ele nu exista.
O, prietene, cum este albastrul tau ?

III

Joc de treceri, mai iuti, mai incete,
pentru ochiul meu odata cu mine creandu-i pe
arbori, pietrele si raul,
deasupra mai incetului meu trup
atarnandu-se de gand, asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu insumi,
si dupa aceea.

IV

Si cand toate se sterg, ca intr-o scoica marile,
nimic nemaifiind, decat in ochii celor
ce nu sunt, trecerea durerii in trecerile
timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
eu nu voi mai fi, caci un lucru asemenea altuia
nu exista.
Ceea ce e unic el insusi se doare pe sine, masurand ca la toance,
in munti, trecerea timpului,
stiindu-se singur,
schimband cu jur-imprejurul lui nume de lucruri.

V

Ceea ce nu e fara de margini este,
pretutindenea calatoreste, pete mari intalnind
carora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
mi le soarbe pana la genunchi, coltul inimii
mi-l izbeste, pe gura imi danseaza.
Ceea ce nu e fara de Timp este, ca amintirea.
E asemenea vazului mainilor, asemenea
auzului ochilor.

VI

Eu mor cu fiecare lucru pe care il ating,
stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
fiecare umbra pe care o arunc peste nisip,
sufletul mai putin mi-l ramane, gandul
mai lung mi-l intinde; fiecare lucru
il privesc cum as privi moartea, rareori
uit aceasta, si-atunci, din nimic fac dansuri
si cantece, imputinandu-ma si smulgandu-mi
bataia tamplelor, ca sa fac din ea coroane de mirt.

VII

Iesi din cort, prietene, sa stam fata in fata,
privindu-ne, sa tacem impreuna, mereu intrebandu-ne
in sine celalalt daca e,
si cum pe sine insusi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva starnite, spre altundeva.

( de Nichita)

La cafea…

Pune ceva pe tine, e frig, ti se vor țuguia sfârcurile…

… dac-ai şti cât erau de tâmpiți alchimiştii daoişti, căutau elixirul vieții şi au dat de praful de puşcă

Nu, nu sta aşa în fotoliu, ți se văd chiloții şi o umbră de…

şi încă ceva, ştii cât ne-a costat aflarea distanței de la Pamant la Soare? Întreaba-l pe golanul ăla de Cook… aborigenii, maorii şi tasmanienii încă-i dau muie

heiii, chiar nu se poate purta o discuție cu tine? Nu te mai apleca aşa obscen, e doar un şervețel luat de vânt

...şi Sartre, mă crezi că i-am iertat toate tâmpeniile doar pentru truismul ăla tâmpit, bun pentru şedințe de psihanalize, l’infer c’est les autres…însă chestia cu Heidegger, scheletul ăla din dulapul filozofiei, ma cherie, încă nu pot să i-o diger. Tu, marele Sartre, cel care puteai sa scrii o bibliotecă doar ca introducere, care suferi de bulimie rațiocinantă, poți spune doar, într-o notă discretă, ca e prea complex cazul pentru a-l trata… laşule!

mda, miroşi frumos în dimineața asta, cred că nu mai încape niciun cuvânt, sunt proprietatea mâinilor tale, de unde ai semnul ăsta pe sân? ştii că bucile tale rezolvă ipoteza Riemann? mm, ce curbe…

(pauza circumstanțială)

Cu tine nu se poate discuta!