Arhivele lunare: ianuarie 2019

De rerum natura

Matematic, un individ este rezultatul totalității restului lumii. O ecuație de echilibru gassetian în care există si termenul liber, nebunia.. Individul îşi foloseşte uneori nebunia în scopuri bune şi inventează dimineața. Contrapondere la Universul fără markeri ai timpului. Universul n-are timp de tâmpeniile individului. De plictiseală, acesta începe să-şi măsoare iubirile în dimineți. Şi pune pe un taler instinctul şi gravitația şi pe celălalt câteva picături de rouă.

Puterea unei iubiri se măsoară cu tăcerea ei.

Frumusețea ta tristă

Dumnezeu e doar un poligraf vechi. Rudimentar. Reduce totul la valoarea de adevăr a unor propoziții din logica elementară: adevărat sau fals.

Nu mi-a răspuns niciodată la măcar un „de ce?”. Mai ales că,  având posibilitatea să aloce teandricul, el poate înțelege iubirile care devin o sursă a infinitului personal.

Nici măcar la întrebările cantitative nu ştie răspunsul. Ce doză de iubire poate folosi un muritor şaten, ochi căprui, unu optzeci? De la ce valoare nu mai e stimulent ci otravă?

Singura chestie pe care o ştie şi o tot repetă la şcoala de duminică e ca toate iubirile sfârşesc prin a fi răstignite. Pe bune? Intuiție? Experiență? A priori? A posteriori?

Nici măcar nu-mi pot folosi sinapsele în argumentații. Tratatul lui despre fatalităti îngroapă homo sapiens-ul.

Frumusețea ta trista îmi spune că viața e o călătorie. Homo viator îmi cere-o țigară.

 

Iar mâine, ce-ți voi mai mâine scrie…

E greu să stingi cu cerneală o iubire. D-apoi cu pixeli. O iubire încadrabilă în fatalitățile biologice. Care-ți livrează instant o nonidentitate. Un jaf sufletesc făcut cu mănuşi de catifea. Dar tot jaf. Îți rămâne doar nişte mărunțiş. Pentru autocompătimire. O iubire construită cu unelte deformate: distanța şi timpul. Era sa zic clipa. O iubire pe care o lipeşti pe pereții blocurilor cenuşii. Precum pâinea lipită de Dali pe pereții muzeului Figueras. Urlând că pâinea aceea te vindecă de rațiune. E aristocratică. Estetică…

Da, iubirea aceasta ucide rațiunea. Şi e greu de stins cu pixeli sau cerneală.

Update: https://youtu.be/NXs4iOwD9DA

Ninge, bă, şi n-am pantofi…

Băiatul care vinde duminici poartă sacoul casual al budhismului de catifea. Existența fără scop și sens.

Plătește corect, în fiecare dimineață, impozitul pe iubiri uitate sau ratate.  Tristețea de la cafea. Țigara i-o aruncă dumnezeul de serviciu. Azi e unul cu cearcăne. Obosit.  Nervos că poezia nu mai vindecă nimic. Ridurile, ca o cotație la bursă, arată că nemurirea s-a micșorat.

Ziua intră pe ușa. Scârție îngrozitor. Mecanica existenței n-are legătura cu tribologia. Știința aia din anul trei care te-nvață cum să combați uzura.

Băiatul știe că drumul lui duce în iad. Comerț cu substanțe interzise. Tandrețe, tristețe…Cineva i-a vândut un pont. Dacă totuși ajungi acolo, mergi mai departe. Nu te opri.

Habar n-are unde trebuie să ajungă. Știe că la finalul drumului trebuie să pună la dispoziția speciei povestea. Pentru absență se scade nota la purtare.

Fata stă cu tabele în brațe şi caută nişte zecimale pentru a completa întregul.

Heeei, lasă dracului hârțoagele, hai să ne tăvălim prin zăpadă! Decent, bineînțeles.

 

N-ați văzut un cal maro?

Poemul acesta ca un plic lăsat pe noptieră după o noapte de dragoste nu mai spune nimic.

Deşi geometric e perfect, aprinde-l cu chibritul cu care ai dat foc corăbiilor mele şi citeşte povestea Penelopei.

Mâine, în zațul cafelei, o să văd cum îți pui sutienul, cum cobori scările şi mă întrebi, aproape existențial: hei, aloo, n-ai văzut un cal maro?

Şi iarăşi o să zâmbesc ştiind că, statistic, iarna e foarte probabil să ai gheață pe parbrizul maşinii.

 

Schlemihl-ul din fiecare

Faptul că scriem pe wordpress e încă o dovadă că viața nu e de ajuns nimănui. Scriem cuminți. Şi flamânzi. Pentru o lume pestrița. Plină de chihoți, mîşchini, carenine, caramazovi, bovariene, isuşi, marcşi sau tereze. O lume în care nebunia susține etica. Şi unde orice vânzătoare de aprozar poate deveni guru. Doar pentru că îi permite codul de țară. Şi orice tip inteligent ştie că trebuie să scrie doar pentru sine. Nimeni nu mai citeşte. O lume fără prietenii, doar nişte interese obscure țesute în particular. O lume pe care am iubit-o şi de care acum mi-e scârbă. Pentru că m-a transformat dintr-un individ cu convingeri în unul cu opinii. Ce nu ştim e că plătim pentru fiecare cuvânt. Un preț modic. Nu, nu trebuie să ne vindem sufletul. Nici măcar profesioniştii nu o fac.

Într-o carte, un tip, Peter Schlemihl, este ofertat mişto, pentru umbra sa:

Am putut admira de câteva ori, îngăduiți-mi să vă declar, domnul meu, prea frumoasa umbră pe care o aruncați în lumina soarelui cu un vădit dispreț- această umbră care se găseşte aici, la picioarele domniei voastre…Iertați-mi, vă rog, propunerea oarecum îndrăzneață: oare ați fi dispus să-mi cedați umbra?

Oferta e senzațională! Poate primi, la schimb, punga cu bani care nu se termină niciodată. Sau pălăria lui Fortunatus. Aia care te face invizibil. Tipul face târgul şi regretă după ce simte oprobiul mulțimii. Apoi toată viața călătoreşte pentru a o recupera. Fără succes.

Cam aşa se întâmplă pe aici. Ce nu ştiți voi e că eu am supralicitat şi mi-am vândut sufletul. Nu, nu pentru cuvinte. Asta am stabilit-o în ipoteză. Ci pentru cea mai tare colecție de umbre. Umbrele voastre…

 

Ceaşca de cafea

Ataraxia înțelepciunii e un zero barat față de ataraxia produsa de o femeie dimineața. Cu chiloții mototoliți şi sânii adormiți pe ceaşca de cafea. Atunci tactilul ia valențe extatice şi buzele sunt singurul lucru ok dintr-o creație de mântuială.

Femeia dimineața nu poate fi decât un ereziarh. Ce nu poate fi excomunicat. Şi gândurile o non religie ce nu promite mântuirea. Doar apocalipsa.

Femeia aceea somnoroasă e un exces al privirii. Ce poate deveni categorie filozofica. De ordonat rațiunea. Uneori un simplu gust al dezgustului de lume.

Ştiu ca picioarele ei sunt singurul strigăt ce comunică ceva logic. Şi lucidul din mine se încăpățânează să cerceteze, in rem, acest păcat, împotriva scepticismului.