Femeie în alb

În Salonul refuzaților e un Manet, Dejun pe iarbă. Pânză mare, numai bună pentru posteritatea sfinților sau regilor. Ăsta, de-al dracului, pune în ea două femei nud. Una chiar extrem de tupeistă. Te priveşte cu neruşinare direct în ochi. Şi doi gagii bine îmbrăcați. Coş cu mere şi haine printre resturile de mâncare. Ca şi cum femeile ar fi făcut parte din meniu.

Soljenițîn vine în Pavilionul canceroşilor cu o mulțime pestriță care transformă moartea într-un colocatar tăcut. O lume coagulată prin frică. Sau prin speranță diluată pe intervalul disperare-minciună. O lume în care se plânge rar şi se țipă şi mai rar. Undeva spre mijlocul cărții apare primul urlet. Un film cu oameni într-un salon de oncologie. Cu scene de dragoste imposibil de găsit altundeva în lumea asta. Cel puțin aia când gagica de şaişpe ani îl imploră pe  Diomka să-i sărute sânul ce urma să-i fie extirpat, atins de tumoră. Urările de sănătate ale lui Proşka către ceilalți, când se externează, sunt tot o declarație atipică de dragoste. Mai ales când pe biletul de externare scrie: tumor cordis, casus inoperabilis.

După doi ani jumate de explorare prin pipăire a wordpress-ului , sinapsele nu-mi desenează decât un alt salon al refuzaților cu ieşire spre pavilion. Uneori mai apare şi Simfonia no. 1. A lui Whistler. O femeie în alb pe o blană de lup.

6 gânduri despre „Femeie în alb

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s