Arhive zilnice: 25 octombrie 2018

Confesiunea lui Vasili Vasilici Svetlodidov către sufleorul său, Nikita Ivanici

(in timpul monologului maşiniştii demontează decorul, luminile se sting încet)

Timpul e o maladie banală a omului, spun oamenii deştepți, Nikita. Când se uneşte cu spațiul, ai de-a face cu o singularitate.  Nu d-aia de dexonline. Ci d-aia care atrage, strânge de gât, lumina. Şi toate căcaturile lui Newton devin caduce.

( sufleorul cască )

Da, Nichita Ivanîci. Timpul a trecut. Acum, în lumea asta desvrăjită, nu mai pot alege decât între un pitic de grădină şi Descartes. Un pitic din ăla cu nasul roşu, căruia să-i pun suflet şi să-l aşez în dezordinea mea existențială. Căruia să-i povestesc marile mele roluri. Şi marile căderi. Aş putea să-mi mut viața pe facebook, bătrâne prieten. Însă laicurile alea mecanice îmi vor scrijeli fața. Sunt mai străine ca o absența. Prefer piticul.

(Nichita Ivanîci îşi aprinde o țigară şi Vasili Svetodlidov trage cu sete pe nări rotocoalele de fum) 

Cred că o să renunț la Descartes. Era o chestie ratată în tinerețe. Încă o ratare. Precum gagica dintr-a zecea.  Îmi plăcea mercenarul ăsta vagabond. Care fuma şi trişa la poker. Care voia să ştie totul despre maşinăriile idiotului de Tycho Brahe. Idiot cu simț estetic, pâna la urmă. I-a ieşit cel mai frumos catalog de stele din amestecul geocentricului ptolemeic cu heliocentricul lui Copernic. Hmm, ce lume, Nikita! Descartes, vagabondul care cutreiera Europa căutând rozicrucieni! Şi care, din futaiul cu Christina, bisexuala, scoate faimosul ăla de tratat al pasiunilor. O regină scoate întotdeauna tot ce e mai bun din tine.

(sufleorul i-arată ceasul)

Da, bătrâne, piticul e mult mai cartezian decât Descartes. Şi lumea mult mai strâmbă. Dacă plătim cu bine răul, binele cu ce-l mai plătim?