Arhive zilnice: 6 septembrie 2018

Tehnologia fabricării unui poem de dragoste

Se ia o dimineață. Într-un spațiu clar. Măsurabil. Chiar repetabil. Şi o femeie victimă a excesului indeciziei. Al rămanerii între. Aflată între cvasiexistență şi neant.

Toamna e doar o leprozerie. Refugiu pentru năucii stingheri de care atârnă obscen hălci de suflet descărnat.

Îi povesteşti acestei femei chestii inutile. Cu gesturi cabotine. Despre Nietzsche, ăla care după ce l-a ucis pe D-zeu (unii spun c-ar fi fost malpraxis) şi-a dat seama că nu ştie nimic despre om. Aceasta oribilă creație a Lui. De fapt, recreație. „re” nu e prefix. Şi atunci şi-a făcut copiuțe de la Dostoievski, un inginer ratat.

De-acum poemele se vor scrie pe hârtie de calc. Desene tehnice în care fiecare vocală devine o dreaptă, cotată, cu toleranțele impuse de standardul singurătății. Nimeni nu mai poate visa fără ca lanțul de cote sa nu se poată închide.

Aşa apare Zarathuztra, cel care strange în „unu” tot ceea ce e în om fragment, enigmă şi înspăimantatoare cauzalitate. Întamplarea e transfigurată în mod deliberat în necesitate. Tot ceea ce nu cade sub imperiul cauzalității absolute începe să strălucească pe cenuşă nihilismului.

Propozițiile scurte decupează realitatea. Aruncată în tomberoane eco, așteaptă, printre celelalte resturi menajere, sfâșiala câinilor nopții. Între vină și păcat, toamna, poți pune doar frunze. Restul, doar răsfătul eului imuabil.

Lumea nu mai poate fi răscumpărată decat la modul imanent. După ce depăşim capacitatea noastră de a ne disprețui. Ieşirea din condiția de sclavi.

Plouă. Asa e, plouă. Două propoziții ca două coperți ce închid o poveste.

Maine îți voi povesti despre „Arta fugii”. Nu zambi. Aia a lui Bach. Nenumită, neterminată. Nici măcar nu se ştie la ce instrumente poate fi interpretată. Unii spun c-ar fi orga. Eu nu cred. Instrumentul ăsta are legătură cu cerul.