Arhivele lunare: septembrie 2018

Predica de duminică (1)

We are born mad; then we acquire morality and become stupid and unhappy: then we die. Hmm! Cioran e mai concis: omul e drumul cel mai scurt dintre viață şi moarte…

Papini a încercat timp de o juma de secol să-şi termine o carte. Adamo. Sau Appunti sull’uomo, cum i-a zis mai târziu. N-a reuşit. A fost ispitit să scrie Il Diavolo. Aproape orb şi paralizat, dicta la aceasta. Şi la alte cărți.

Păsările cântă pentru că altfel s-ar axfisia. De ce m-aş mai entuziasma la trilul privighetorii?

Oamenii scriu pentru că se sufocă. Nu e nicio poveste nicăieri. Doar un plămân artificial.

Oamenii cu care lucrez (1)

Oamenii cu care lucrez nu mi s-au adresat niciodată cu ipocritul şi constipatul „sir”. Doar „băi, şefu”, uşor roşind, când aveau nevoie de o sută până la salar sau nu puteau ajunge la muncă după o băută de supărare sau bucurie.

Oamenii cu care lucrez nu cheamă cateringul când l-e foame. Şuncă, brânză, ceapă, roşii. Cartofi copți în coajă. În cuptorul pentru electrozi.

Oamenii cu care lucrez nu ştiu ce e ăla „link”. Maneaua lui „a cunoaşte”. Dar ştiu limita de curgere şi ruperea la tractiune la toate oțelurile. De cementare sau îmbunătățire.

Oamenii cu care lucrez nu citesc. Dar ştiu să desfacă un desen tehnic. Şi să le fută aroganța inginerilor proiectanți când un lanț de cote nu se-nchide.

Oamenii cu care lucrez beau şi mint. Ştiu însă in cât timp toacă ciocanul ăla de zece kile o sută de tărie. Şi mai ştiu şi că olandezul ăla scârbos merită mințit pentru mine

Oamenii cu care lucrez ştiu că minunile nu se caută pe verticală. Ci pe orizontală. În cea mai banală strângere de mână.

Doamnă, sunt un hoț de morfeme…

Doamnă, sunt un hoț de morfeme.
La poarta raiului femeile aruncă în coşul de colectare selectivă a mizeriei resturile cuvintelor.
Bilețelele inutile, prinse pe frigider, sunt arse. Fumul de pe horn anunță alt papă. Altă religie.
Fuga mea, patologie iatrogenă asociată zborului.
Cioc-cioc, gândul ca un cal troian la porțile cetății.

Acesta nu e un steag alb.
E un giulgiu cu formele sânilor. Imposibil de datat cu carbon14

Cioran, între ispita de a exista şi tratatul de descompunere, trecand prin silogismele amărăciunii…

A iubi o tarfă sau a-l iubi pe Dumnezeu presupune aceeaşi simțire: în ambele cazuri, urmezi impulsul creaturii. Dumnezeu nu e decat un derivativ printre atatea altele..

Nu-mi plac decat religiile care au depăşit ideea de Dumnezeu. De aceea țin budismul la aşa mare cinste.

Pană si faptul de a bea apă este un act religios. Absolutul se desfată şi-n ultimul firicel de iarbă.

Exasperat de sfinți,  cerul  nu mai e deformat de prisma unei lacrimi. O perversiune fără pereche este sfințenia. Un viciu al cerului.

Unii scriu cu ceea ce e pur în ei, cu inocența; cat despre mine, nu pot să scriu decat cu deşeurile din mine. Scriu ca să mă purific…

Scriem cu impuritățile noastre, cu contradicțiile noastre nesoluționate, cu defectele, cu resentimentele, cu resturile noastre…adamice. Materia oricărei opere o constituie umanitatea tarată în esența ei. Nu se poate crea decat pornind de la Cădere.

În noi există un nebun. El dădea gust existenței. Era însăşi existența. Înțeleptul l-a gonit. Adevărata nesăbuință e lipsa nebuniei.

Am meritul de a fi improvizat, din lipsurile mele, o înțelepciune.

 

 

Mesagerie murală

Nu îți voi mai scrie.

Aşteptarea mea va zgaria pe pereții clădirilor onomatopee specifice speciei.

Vei acoperi, revoltată, cu cearceafuri, inciziile în piatră. Şi drumul pană la tine va mirosi a femeie coaptă.

Sesquipedalofobia e frica de cuvinte lungi. Cea de cuvinte mari are numele tău. Nu mi te rătăci e doar un dativ, vei urla.

Adevărul devine ficțiune cand ficțiunea e adevărată. Adevărul devine neadevăr cand neadevărul e real.

Nu te speria. Chestia asta n-are legătură cu noi. E doar începutul unei poveşti chinezeşti. A pietrei. Pe tăramul iluziei.

Băiatul care vinde duminici…

 

Motto:
– castanule, iti las ceva pt tine special, citeste cu atentie, e darul meu pentru ca am fost o secatura sometimes:
ill see u around. imbatranim, mate.

-Darul lui Humboldt, sonule.„Și, în fond, a fi poet e un lucru școlăresc, femeiesc, bisericesc. Slăbiciunea morală a acestor martiri e dovedită de infantilismul, de nebunia, de bețivănia lor. Orfeu a înduioșat pietrele și arborii. Dar un poet nu poate efectua o uterectomie sau lansa un vehicul dincolo de sistemul solar. Așa încât poeții sunt iubiți, dar iubiți tocmai pentru că nu pot face față aici. Ei există pentru a ilumina enormitatea încâlcitului hățiș și pentru a justifica cinismul celor care spun: «Până și eu, dacă nu aș fi fost atât de corupt, de insensibil, de slugarnic, de poltron și de hrăpăreț, n-aș putea rezista. Ce mai, ia uitați-vă la oamenii aceștia blânzi și duioși și simțitori, cei mai buni dintre noi! Au depus armele, bieții lunatici!»”.

Nu răman dator, ştiu cat l-ai tocat pe Valentin-Andrei Jr pentru o şapcă. Îti ofer, în schimbul darului tău, următoarea postare.

( dintr-o conversatie a doi loseri, pe postarea anterioară)

 

Poartă sacoul casual al budhismului de catifea. Existența fără scop și sens.

Plătește corect, în fiecare dimineață, impozitul pe iubiri uitate sau ratate.  Tristețea de la cafea. Țigara i-o aruncă dumnezeul de serviciu. Azi e unul cu cearcăne. Obosit.  Nervos că poezia nu mai vindecă nimic. Ridurile, ca o cotație la bursă, arată că nemurirea s-a micșorat.

Ziua intră pe ușa. Scârție îngrozitor. Mecanica existenței n-are legătura cu tribologia. Știința aia din anul trei care te-nvață cum să combați uzura.

Băiatul știe că drumul lui duce în iad. Comerț cu substanțe interzise. Cineva i-a vândut un pont. Dacă totuși ajungi acolo, mergi mai departe. Nu te opri.

Habar n-are unde trebuie să ajungă. Știe că la finalul drumului trebuie să pună la dispoziția speciei povestea. Pentru absență se scade nota la purtare.

 

Alt poem de dragoste

Într-o legendă a muritorilor, un tip, Iisus, călca pe ape.

Un alt tip, Dimitri, muritor şi ăsta, s-a apucat să calculeze viteza minimă de deplasare. Pentru a elimina discriminarea şi a putea pluti pe ape toți. Nu a reuşit.

Ca să stea cuminte, Cineva i-a oferit la schimb lui Dimitri rezolvarea conjecturii lui Poincaré. Aia de i se spune, vulgar, formula Universului.

...dacă într-un spațiu închis tridimensional orice arc de cerc se poate micşora pană la un punct, acest spațiu este echivalent, topologic, cu o sferă tridimensională

Clay Mathematics Institute i-a oferit imediat lui Dimitri premiul de un milion de dolari. Pentru rezolvarea uneia din cele şapte probleme de matematică ale mileniului.

Dimitri a refuzat. „Ştiu cum să guvernez Universul, pentru ce să mai alerg după un milion de dolari?”

Relativiştii, mai tarziu, au spus că energia dă geometria. Doar vorbe. N-aveau matematică pentru asta.

Poincaré era filozof. I-a dat în poola lui pe toți. Chiar dacă pe cartea de muncă ăla de la resurse umane îi trecuse altceva. Matematica e intuiție, a spus, şi i-a băgat în cur lui Peano tot logicismul. Russel, celălalt logician, s-a sinucis înghitindu-şi axioma infinitului şi axioma adevărului plantate iresponsabil în arealul logicii.

Logica în matematică e patologie, zice Poincaré.

Dimitri e şomer, într-un apartament din St. Petersburg. Are grijă de mama sa. Îi ignoră pe toți. Se mai joacă din cand în cand cu entropia. Dacă se produce o singularitate, aceasta poate fi descrisă şi controlată, zice rusul folosind fluxul lui Ricci.

Şi tare mă tem, privind singularitatea asta controlată, că depresia e doar matematică intuitivă.

 

 

Tehnologia fabricării unui poem de dragoste

Se ia o dimineață. Într-un spațiu clar. Măsurabil. Chiar repetabil. Şi o femeie victimă a excesului indeciziei. Al rămanerii între. Aflată între cvasiexistență şi neant.

Toamna e doar o leprozerie. Refugiu pentru năucii stingheri de care atârnă obscen hălci de suflet descărnat.

Îi povesteşti acestei femei chestii inutile. Cu gesturi cabotine. Despre Nietzsche, ăla care după ce l-a ucis pe D-zeu (unii spun c-ar fi fost malpraxis) şi-a dat seama că nu ştie nimic despre om. Aceasta oribilă creație a Lui. De fapt, recreație. „re” nu e prefix. Şi atunci şi-a făcut copiuțe de la Dostoievski, un inginer ratat.

De-acum poemele se vor scrie pe hârtie de calc. Desene tehnice în care fiecare vocală devine o dreaptă, cotată, cu toleranțele impuse de standardul singurătății. Nimeni nu mai poate visa fără ca lanțul de cote sa nu se poată închide.

Aşa apare Zarathuztra, cel care strange în „unu” tot ceea ce e în om fragment, enigmă şi înspăimantatoare cauzalitate. Întamplarea e transfigurată în mod deliberat în necesitate. Tot ceea ce nu cade sub imperiul cauzalității absolute începe să strălucească pe cenuşă nihilismului.

Propozițiile scurte decupează realitatea. Aruncată în tomberoane eco, așteaptă, printre celelalte resturi menajere, sfâșiala câinilor nopții. Între vină și păcat, toamna, poți pune doar frunze. Restul, doar răsfătul eului imuabil.

Lumea nu mai poate fi răscumpărată decat la modul imanent. După ce depăşim capacitatea noastră de a ne disprețui. Ieşirea din condiția de sclavi.

Plouă. Asa e, plouă. Două propoziții ca două coperți ce închid o poveste.

Maine îți voi povesti despre „Arta fugii”. Nu zambi. Aia a lui Bach. Nenumită, neterminată. Nici măcar nu se ştie la ce instrumente poate fi interpretată. Unii spun c-ar fi orga. Eu nu cred. Instrumentul ăsta are legătură cu cerul.

Femeia cu @

Femeia cu @ e o ştiință exactă.

O ştiință ce te poate ajuta să calculezi corect distanța de la tine pană la linia orizontului. Fără a folosi formula aia de pe wikipedia cu d=3, 856… Ci doar proiecțiile naivității şi ale ticăloşiei pe axa singurătății.

Femeia cu @ e prinsă în nosografia sufletului.

Uneori poate fi turnată în lingouri mici cu care îți poți plăti vămile rătăcirilor voluntare. Alea de le spunem vulgar iubiri.

Femeia cu @ e un ereziarh ale cărui vorbe lovite de mulțime cu pietre devin apodictice.

Speriată de lume, femeia cu @ se-ascunde şi-ți fecundează cuvintele. Şi fiecare text devine, cioranian, n-am ce face, o sinucidere amanată.