Arhivele lunare: aprilie 2018

Locul geometric

Vom fi orbi cand va fi să ne vedem. Nu, nu ochii vor fi vinovați. Lumina va fugi către un nou big bang.

Ne vom recunoaşte după cuneiformele săpate în buze. Braille al aşteptării. Muşcate pană la sange.

Îți voi aduce cireşe. Parte din terapia depărtarii. Existențială. Mistică şi extrasenzorială le vei pune pe sfarcuri. Voodoo pană e gata cafeaua.

Ştiu că vei zambi şi îmi vei vorbi de failibilismul meu eşuat. Te voi ține strans de mană. Următoarea plecare va fi împietrire.

Ne va veghea urma. Secundă mutilată de legile fizicii.

Tu. Loc geometric definit pe hazard.

Quo vadis

 

Bonhoeffer arată cat de simplu putem fi creştini fără a împărți lumea în exclusivistele categorii „creştini” şi „necreştini” şi fără a transforma predica de pe munte despre beatitudine într-o banală etică de bun simț.

Creştinul trebuie să trăiască ca şi cum Dumnezeu n-ar exista. Aşa cum există oameni în stare să se sacrifice pentru alții, fără ipoteza de lucru Dumnezeu, fiind doar, în mod inconştient, creştini, tot astfel creştinii şi Biserica nu se pot refugia în lumea de dincolo. Nu se poate face din credință un bastion de apărare împotriva lumii. Trebuie refuzată imaginea acelui „Dumnezeu de umplutură”, care intervine atotputernic în cosmos şi în istorie. Imagine ireală, construită de religie pornind de la nevoile şi slăbiciunile omului.

Bonhoeffer, Dietrich, n-a fost un teolog izolat în turnul de fildeş al unei construcții teoretice. Pe 9 aprilie 1945 a fost spanzurat pentru că, intrat în Rezistență, a participat la complotul militarilor condus de amiralul Canaris.

Urbi et orbi

(…) Adevărata viaţă e în altă parte. Suntem însă în lume. Metafizica se iveşte şi se menţine în acest alibi. Ea este întoarsă către „altundeva” şi „altceva” şi „altul”. Apare ca o mişcare dintr-un „acasă ” pe care-l locuim şi îndreptată către o „străinătate”, către un dincolo.

(…) Dorinţa metafizică tinde către cu totul altceva, către cel absolut altul. La baza dorinţei, potrivit interpretării obişnuite, s-ar găsi nevoia, dorinţa ar marca o fiinţă săracă sau incompletă sau căzută din măreţia trecută. Dorinţa ar coincide, aşadar, cu conştiinţa a ce s-a pierdut. Ea ar fi în mod esenţial nostalgie, dor de întoarcere. Astfel formulată însă, ea nici n-ar bănui măcar ce e cel cu adevărat altul. Dorinţa metafizică nu aspiră la întoarcere. Se vorbeşte cu uşurinţă de dorinţe satisfăcute sau de nevoi sexuale, morale şi religioase. Dragostea însăşi e privită ca o foame sublimă. Dorinţa metafizică are o alta intenţie. Ea vizează ceea ce se găseşte dincolo de tot ce ar fi simpla satisfacţie. Cel dorit nu împlineşte dorinţa, ci o adânceşte. Dorinţa metafizică se hrăneşte cu propria foame. Ea nu anihilează distanţa. E un raport a cărui valoare stă în îndepărtare.

(…) Dorinţa metafizică nu mai e cerul, ci Invizibilul. A muri pentru cele nevăzute, iată metafizica. Însă aceasta nu vrea să spună că dorinţa se poate lipsi de acte. Doar că aceste acte nu sunt nici încheiere, nici mângâiere, nici liturghie ”

Emmanuel Levinas – ” Totalitate şi infinit. Eseu despre exterioritate” -Ed. Polirom, Iaşi 1999, pag. 17-18

Parte a comentariilor la textul postat, undeva pe blog…

 

„Dorința are o poziție centrală în orice ființă omenească.Ca atare, cere o recunoaştere absolută, sub forma de apreciere sau iubire. De aceea e şi motorul lumii. Nu are legatură cu lumea pură a Ideilor. Dorința are legatura cu aspectul cantitativ al Ființei. Metafizica cu cel calitativ. Nu se exclud, nu se intrepatrund.

Înteleg (poate gresit) că tu vezi lumea ca dependentă în mod absolut, în propria existentă,  de hotărarea divinului ( a Centrului si a perferiei ca extensie a Centrului, aducandu-mi aminte de o altă chestie, punctul nu aparține liniei, e o limita a ei), făcand astfel posibilă relatia Dzeu-lume, nu ca sumă într-un sens cantitativ a celor doua straturi ale ființei, ci ca o relație calitativă, adica o relație în care lumea, care e altceva decat Dzeu, nu îl ajunge pe Dzeu ( în ordinea ființei), fiind o creatură a lui. Lumea ar atinge pe Dzeu dacă ar avea o existență indepedentă față de el. Lumea se deosebeste de Dzeu printr-o carență de ființă si nu printr-o ființa de alta natura, spun filozofii. A găsi în natura diferită a ființei un criteriu de definire a lumii ar insemna sa cădem in formula paradoxală Dzeu + lume= Dzeu”

Update, azi, 4.03.18

Pentru chestii d-astea intrasem în lumea wordpressului. Mi-a ieşit cu totul altceva.