Arhivele lunare: aprilie 2018

Proxenetul

În fiecare zi, inginerul ăla se descalță de bocanci şi intră în dormitorul unei femei. Plătit de dumnezeu ca zilier. Să adune ganduri. Artefacte ale unei atingeri. Îsi face treaba conştiincios şi de fiecare dată se-ndrăgosteşte. Ca un proxenet al propriului suflet,  îşi ia la sfarşitul trebii, de sub perna, ca plată, bancnotele alea de linişte. Din foița lor mototolită îşi împătureşte o țigară şi trage cu sete. Femeia  simte aroma rotocoalelor şi îi aşează în palme sanii. Ca două cătuşe.

În fiecare zi, inginerul ăla desculț află că e mai bine să călătoreşti plin de speranță,  decat să ajungi. O chestie scrisă cu ruj pe oglinda femeii.

Update.

Poeta şi organul

O tipă mişto, poetă, invitată să i se decerneze un premiu, le-a spus gazdelor, nişte moldoveni, de dincoace de Prut, o poezie. La ” Zilele Eminescu”. Însă oamenii de cultură, oficialitățile şi gospodinele aflate în sală n-au gustat poezia. Au fost oripilați. Ca si cum le-ar fi fost băgați pe gură Nietzsche şi Freud. Şi, la unison, au cerut organelor în drept să intervină. Polițistul a intervenit promt sancționand-o contravențional pe poetă. Nu e glumă. Se întamplă în colțul ăla de țară unde violul sub cinci participanți e încadrat la harjoană. Dilema mea e alta. Plăcandu-mi poezia, redată mai jos, pot fi sancționat contravențional ca_complice?
„Eu sunt tipa pe care aţi hărţuit-o, tipa pe care aţi numit-o curvă, prostituată
Persoană, persoană, persoană
Eu sunt tipa pe care o urâţi, aş fi trebuit să fiu băiat, astfel aş fi lângă voi
Şi dacă un poet ejaculează pe faţa unei femei este artă
Şi dacă un poet fute o femeie în timp ce doarme este artă, nu viol
Îmi pare rău, nu sunt poemul victimei pe care îl aşteptaţi
Îmi pare rău nu sunt poeta europeană, cool, nu sunt tipa care spune la microfon: eroul este un bărbat
Nu sunt poemul care să te excite, nu sunt în poemul în care să mă forţezi
Nu am scris suficient de bine pentru tine, România, nu am fost suficient de cuminte pentru tine, România
Nu am spus nimănui România
Nu ţi-am lăudat suficient violul România, nu ţi-am slăvit eroii România, nu ţi-am citit scriitorii România
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului, Amin, Amin, Amin a spus curva
A spus prostituata, a spus mama şi fiica
Îmi pare rău, nu m-am sinucis România, îmi pare rău nu sunt strofa ta preferată despre sex,
Poemul despre viol eşti tu, România, poemul despre hărţuire eşti tu România, poemul despre abuz eşti tu, România
Îţi introduc penisul meu lung şi negru în pântec, România
Mai ştii? Aplaudaţi. Aplaudaţi. Aplaudaţi…
Nu sunt pornografia ta, România, nu voi aştepta întinsă să-mi faci felul
Nu sunt gluma ta despre viol, în literatură nu se discută despre asta, în familie nu se discută despre asta
Şi noi fetele aşa murim şi tu România spui mereu: poetul, poetul, poetul”

Update la „Poemul ăla…”

Doamne, fă să fiu uitat repede și trece toată manopera în contul meu. Voi pleda „vinovat” la Judecata de Apoi. Nu poți fi acuzat de deturnare de sensuri. Nici măcar de deteriorare a vreunei minuni. Nu le mai executa sufletul silit, lasă-le să și-l pună la loc și oferă-le ca despăgubiri primele trei locuri din wishlistul lor cu băieții ok. Nu-mi cere facturi pentru toate iubirile, multe au fost lucrate la negru, știi bine că fără mâna unui inger nu iese nimic. Da, e corupție și la tine, Doamne! Le-am făcut ochii cer și am taiat lespezi mari de albastru pentru șpagă. Niciun înger nu va recunoaște că a pus botu’. Lasă-le apoi să viseze și să devină touchscreenuri în fiecare noapte. Vor fi sătule. Probabil și fericite. Efectul placebo e greu de explicat.

Poemul ăla…

Poemul ăla ca un cămătar proptit în pragul uşii

pentru recuperarea datoriei

o iubire pe termen redus, ajunsă la scadență

poemul ăla ca o predică de duminică

rostită cu ură şi milă

pentru donjuanii căzuți în genunchi

poemul ăla ca un Lavoisier vorbind serios despre oxizibazeacizisăruri

fără să ştie că frumoasa alchimie se sinucide

poemul ăla prins de picioarele mele ca un lanț antilevitație

îmi spune că e tarziu.

Mate, îmbătranim…

Când eram tineri, copacii erau mai înalți. Dragostea nu se ambala în PET-uri pixelate și minciuna o striveam sub călcâie. Ne povesteam viața și ne împrumutam durerile maligne. Fiecare clipă era un carnaval fără măști. Noi,  simple gradații ale timpului. Îngeri erau doar cei pictați de Caravaggio, desculți și zdrențăroși. Rătăciți prin taverne. Materia se reducea la cuvintele de neînțeles șoptite după o noapte de dragoste. Știam că poezia nu vindecă nimic și trimiteam lungi cărți poștale. Din baie, de la ceașca de ceai, de la băcănie, din tramvai, de la policlinică. Scrisori către niciunde, doar pentru a vedea dacă pământul e rotund. Eram datori vânduți timpului.  Într-o zi am început să ne grăbim.

De atunci, istoria lumii n-a mai consemnat decât simplul fapt că o femeie, o dată pe săptămână, citeşte poemele mele. Dizgrațioase ca un strigăt de lehuză încă virgină.

Acatist

Ea mă iubește pentru toate păcatele mele. Mai mari sau mai mici. Venite din urmă și amestecate cu JB, lichid seminal și singurătate. Uneori  poezie. Îi sunt aproape indiferente femeile din juru-mi. Niște curve. Inteligente, totuși…, bâgui. Nțțț. Proaste, dacă erau precum zici, supraviețuiau în solilocviu, nu se sinucideau făcându-și selfie dezbrăcate în piață. În filozofia ei, viața nu e făcută din idei de-a gata și adevăruri snoabe. Singurul proiect de cunoaștere e un abecedar al lucrurilor simple din care mă pune în fiecare noapte să citesc pe buzele ei, surd la ale lumii, o propoziție.

Eu o iubesc pentru iertările ei. Și pentru sânii rămași nebronzați. Obraznici. Ca un vers alb într-un sonet. Sau ca o taietură carteziană lângă beregată. Miroase a mare și a dorință. Deși neîncrezătoare, încheie acte notariale și cu sfinții, și-a pus în palmele mele de ticălos sufletul. Lumea spune că mâna-mi întinsă uneori vinde, alteori vindecă. Daca sunt fifty- fifty, balanța o înclin eu, îmi spune râzând, ajutându-mă să duc gunoiul la coș.

Lumea e indiferentă. Știe că din antichitate există dubii asupra celui de-al cincilea postulat al lui Euclid.

 

Ars poetica

Din distilarea luminii nu ies îngeri. Doar versuri şchioape, muiate în vodcă. Anafură pentru amante îngropate-n plictis.

Numai proştii mai înjugă îngerii la viață. Unui asexuat nu-i dai atribut ontologic. Poruncile s-au scris toate. Scribii, sastisiți, se ceartă pe diacritice

Menestrelii cantă povestea prințesei feniciene înşelate de zeu.

Femeia de serviciu strange PET-urile goale pe pianul dezacordat. Pe care candva negrul Sam canta „As time goes by”.

Poveste. Recitindu-l pe Fowles (1)

Distanța dintre dorință şi obiectul ei nu este multiplu de pi. Încălecabil pe un deget. Unii spun c-ar fi singurul lucru scăpat din paradis. Neinscriptibil într-un algoritm mecanic al disperării. Alții spun că e doar un enunț factual. Paradigmatic.

A fost odată un tânăr prinț care credea în toate lucrurile, în afară de trei. Nu credea în prințese, nu credea în insule, nu credea în Dumnezeu. Împăratul, tatăl său, îi spusese că aceste lucruri nu există. Și cum nu erau nici prințese, nici insule și nici vreun semn al existenței lui Dumnezeu în împărăția tatălui său, tânărul prinț îi dădu crezare.

Adecvarea gandirii la realitate cică e adevăr. Bleah! E un sărman oximoron patetic strecurat într-un set de reguli. Adevărăciune e doar o femeie. Semiotică pură. Restul sunt nişte carpeli cu care încercăm să ne validăm gradul de cunoaştere. Insipid, incolor şi fără miros.

Frumusețea este ceva de adaos. Ca ambalajul în jurul cadoului. Nu e cadoul în sine.

Eticul şi esteticul se confundă. Numai că primul nu e ştiință. Bulangiu mare, Wittgenstein. Ce confuzie parşivă poate să sădească. Ceea ce admirăm ne ucide prin reguli. Sau ucidem prin canoane. Ceea ce uram ne condamnă.

Fiecare moarte apasă asupra celor vii, fiecare moarte apasă cu povara grea a complicității; fiecare moarte este absurdă, lăsându-i pe ceilalți cu un sentiment de permanentă vinovăție și cu o tristețe fără sfârșit.

Trupul ca formulă matematică. Cunoaştere acestuia a priori sau posteriori? Incertitudine. Teoria jocurilor aplicată acestei suprafețe finite, dar fără margini. Îți iese de-o tristețe.
Și ne-am iubit, nu sex, ci dragoste, deși înțelept ar fi fost să facem numai sex.

Ştiințific, formula  fericirii e o sumă de alegeri sigure, de aşteptări asociate alegerilor riscante şi de erori de predicție a recompensei, adică diferențele dintre rezultatele previzionate şi cele experimentate. Hmm, cand ştiința nu poate ajunge la adevăr în sens transcedental, apare ca o finalitate incontrolabilă scepticismul.

Stăteam pe iarbă și ne sărutam. Probabil că zâmbești. Să stăm pe iarbă și să ne sărutăm, atât. voi, tinerii de astăzi, vă jucați cu trupurile cât vreți, vi le dați, vi le oferiți cât vreți. Noi atunci nu aveam voie. Dar voi, țineți minte, ați plătit prețul vostru: ați pierdut o lume bogată în mister și în emoții subtile. Nu numai specii de animale dispar, dar și specii de simțăminte.

Da, maifrenț, mantuirea e prin frumos, nu prin adevăr.

Aletheia. În sensul dat de wikipedia

Dragostea are nevoie de nemernici. Aluatul devenirii în celălalt trebuie frămantat în mainile acestora. Pentru a-şi susține nepredictibilitatea. Atribut. Garantat de antici. Quam minimum credulo postero. Neştiința a ceea ce va fi. Unealtă de a trăi. Lăsați siropurile. Dragostea aia împachetată în gesturi leşioase. Accidentul ăsta biologic este un rapt de viață. Nu se ajustează după tiparul niciunei religii, întamplări sau propoziții concluzive. E o stare de neascundere şi asta n-are legătură cu viața. Muritorilor, fiți nemuritori pentru o clipă!

Sunt un tip mizerabil

Noi nu am închis niciodată un cerc. Acea figură geometrică asociată perfecțiunii. Pe care preoți plictisiți o transformă într-un inel. Codul deontologic conjugal purtat ostentativ. Și ipocrit.

Noi am fost fractali. O serie infinită. Amestec de identic și diferit. După cea mai banală regulă a similarității, spune un tip deștept. Pe care Newton şi Euclid îl scuipă printre gratiile dogmelor mecanicii şi ale liniei drepte.

Am știut de la început că lumea nu încape într-un emcepătrat. Suntem ființe care funcționăm dihotomic. Ba maeștri ai suspiciunii. Ba mistici de serviciu. Și sufletul e un  *100#. Care îți răspunde în permanență că trebuie să reîncarci. Credit insuficient *

Am inventariat cuvintele. Începeau să sufere de lotofagie. Le-am epilat de sensurile banale și ne-am trezit că ușa pe care o deschidem zilnic scârție îngrozitor. Iar zidul unei biserici nu separă nimic. Până și gândul e un solfegiu zgâriat pe tăcerea lui Dumnezeu. Am tăcut.

Știam că nu putem scăpa de viciul de a ne visa și ne-am logat la cea mai voluptoasă așteptare.

Aceasta e o postare specială. Vine după o zi mizerabilă, cand n-am ştiut dacă sunt victima unei farse sau profitorul celei mai mari iubiri.