Arhivele lunare: aprilie 2018

Proxenetul

În fiecare zi, inginerul ăla se descalță de bocanci şi intră în dormitorul unei femei. Plătit de dumnezeu ca zilier. Să adune ganduri. Artefacte ale unei atingeri. Îsi face treaba conştiincios şi de fiecare dată se-ndrăgosteşte. Ca un proxenet al propriului suflet,  îşi ia la sfarşitul trebii, de sub perna, ca plată, bancnotele alea de linişte. Din foița lor mototolită îşi împătureşte o țigară şi trage cu sete. Femeia  simte aroma rotocoalelor şi îi aşează în palme sanii. Ca două cătuşe.

În fiecare zi, inginerul ăla desculț află că e mai bine să călătoreşti plin de speranță,  decat să ajungi. O chestie scrisă cu ruj pe oglinda femeii.

Update.

Reclame

Poeta şi organul

O tipă mişto, poetă, invitată să i se decerneze un premiu, le-a spus gazdelor, nişte moldoveni, de dincoace de Prut, o poezie. La ” Zilele Eminescu”. Însă oamenii de cultură, oficialitățile şi gospodinele aflate în sală n-au gustat poezia. Au fost oripilați. Ca si cum le-ar fi fost băgați pe gură Nietzsche şi Freud. Şi, la unison, au cerut organelor în drept să intervină. Polițistul a intervenit promt sancționand-o contravențional pe poetă. Nu e glumă. Se întamplă în colțul ăla de țară unde violul sub cinci participanți e încadrat la harjoană. Dilema mea e alta. Plăcandu-mi poezia, redată mai jos, pot fi sancționat contravențional ca_complice?
„Eu sunt tipa pe care aţi hărţuit-o, tipa pe care aţi numit-o curvă, prostituată
Persoană, persoană, persoană
Eu sunt tipa pe care o urâţi, aş fi trebuit să fiu băiat, astfel aş fi lângă voi
Şi dacă un poet ejaculează pe faţa unei femei este artă
Şi dacă un poet fute o femeie în timp ce doarme este artă, nu viol
Îmi pare rău, nu sunt poemul victimei pe care îl aşteptaţi
Îmi pare rău nu sunt poeta europeană, cool, nu sunt tipa care spune la microfon: eroul este un bărbat
Nu sunt poemul care să te excite, nu sunt în poemul în care să mă forţezi
Nu am scris suficient de bine pentru tine, România, nu am fost suficient de cuminte pentru tine, România
Nu am spus nimănui România
Nu ţi-am lăudat suficient violul România, nu ţi-am slăvit eroii România, nu ţi-am citit scriitorii România
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului, Amin, Amin, Amin a spus curva
A spus prostituata, a spus mama şi fiica
Îmi pare rău, nu m-am sinucis România, îmi pare rău nu sunt strofa ta preferată despre sex,
Poemul despre viol eşti tu, România, poemul despre hărţuire eşti tu România, poemul despre abuz eşti tu, România
Îţi introduc penisul meu lung şi negru în pântec, România
Mai ştii? Aplaudaţi. Aplaudaţi. Aplaudaţi…
Nu sunt pornografia ta, România, nu voi aştepta întinsă să-mi faci felul
Nu sunt gluma ta despre viol, în literatură nu se discută despre asta, în familie nu se discută despre asta
Şi noi fetele aşa murim şi tu România spui mereu: poetul, poetul, poetul”

Update la „Poemul ăla…”

Doamne, fă să fiu uitat repede și trece toată manopera în contul meu. Voi pleda „vinovat” la Judecata de Apoi. Nu poți fi acuzat de deturnare de sensuri. Nici măcar de deteriorare a vreunei minuni. Nu le mai executa sufletul silit, lasă-le să și-l pună la loc și oferă-le ca despăgubiri primele trei locuri din wishlistul lor cu băieții ok. Nu-mi cere facturi pentru toate iubirile, multe au fost lucrate la negru, știi bine că fără mâna unui inger nu iese nimic. Da, e corupție și la tine, Doamne! Le-am făcut ochii cer și am taiat lespezi mari de albastru pentru șpagă. Niciun înger nu va recunoaște că a pus botu’. Lasă-le apoi să viseze și să devină touchscreenuri în fiecare noapte. Vor fi sătule. Probabil și fericite. Efectul placebo e greu de explicat.

Poemul ăla…

Poemul ăla ca un cămătar proptit în pragul uşii

pentru recuperarea datoriei

o iubire pe termen redus, ajunsă la scadență

poemul ăla ca o predică de duminică

rostită cu ură şi milă

pentru donjuanii căzuți în genunchi

poemul ăla ca un Lavoisier vorbind serios despre oxizibazeacizisăruri

fără să ştie că frumoasa alchimie se sinucide

poemul ăla prins de picioarele mele ca un lanț antilevitație

îmi spune că e tarziu.

Mate, îmbătranim…

Când eram tineri, copacii erau mai înalți. Dragostea nu se ambala în PET-uri pixelate și minciuna o striveam sub călcâie. Ne povesteam viața și ne împrumutam durerile maligne. Fiecare clipă era un carnaval fără măști. Noi,  simple gradații ale timpului. Îngeri erau doar cei pictați de Caravaggio, desculți și zdrențăroși. Rătăciți prin taverne. Materia se reducea la cuvintele de neînțeles șoptite după o noapte de dragoste. Știam că poezia nu vindecă nimic și trimiteam lungi cărți poștale. Din baie, de la ceașca de ceai, de la băcănie, din tramvai, de la policlinică. Scrisori către niciunde, doar pentru a vedea dacă pământul e rotund. Eram datori vânduți timpului.  Într-o zi am început să ne grăbim.

De atunci, istoria lumii n-a mai consemnat decât simplul fapt că o femeie, o dată pe săptămână, citeşte poemele mele. Dizgrațioase ca un strigăt de lehuză încă virgină.

Acatist

Ea mă iubește pentru toate păcatele mele. Mai mari sau mai mici. Venite din urmă și amestecate cu JB, lichid seminal și singurătate. Uneori  poezie. Îi sunt aproape indiferente femeile din juru-mi. Niște curve. Inteligente, totuși…, bâgui. Nțțț. Proaste, dacă erau precum zici, supraviețuiau în solilocviu, nu se sinucideau făcându-și selfie dezbrăcate în piață. În filozofia ei, viața nu e făcută din idei de-a gata și adevăruri snoabe. Singurul proiect de cunoaștere e un abecedar al lucrurilor simple din care mă pune în fiecare noapte să citesc pe buzele ei, surd la ale lumii, o propoziție.

Eu o iubesc pentru iertările ei. Și pentru sânii rămași nebronzați. Obraznici. Ca un vers alb într-un sonet. Sau ca o taietură carteziană lângă beregată. Miroase a mare și a dorință. Deși neîncrezătoare, încheie acte notariale și cu sfinții, și-a pus în palmele mele de ticălos sufletul. Lumea spune că mâna-mi întinsă uneori vinde, alteori vindecă. Daca sunt fifty- fifty, balanța o înclin eu, îmi spune râzând, ajutându-mă să duc gunoiul la coș.

Lumea e indiferentă. Știe că din antichitate există dubii asupra celui de-al cincilea postulat al lui Euclid.

 

Ars poetica

Din distilarea luminii nu ies îngeri. Doar versuri şchioape, muiate în vodcă. Anafură pentru amante îngropate-n plictis.

Numai proştii mai înjugă îngerii la viață. Unui asexuat nu-i dai atribut ontologic. Poruncile s-au scris toate. Scribii, sastisiți, se ceartă pe diacritice

Menestrelii cantă povestea prințesei feniciene înşelate de zeu.

Femeia de serviciu strange PET-urile goale pe pianul dezacordat. Pe care candva negrul Sam canta „As time goes by”.