Arhivele lunare: Februarie 2018

Luni (3)

Marele Zid începe cu arderea Scrierilor.

Conquista, cu arderea corăbiilor.

Tu, apotropaica mea de ziua a saptea şi de toate nopțile, începi cu dezmărginirea.

La sfarşitul fiecărei iubiri, ard cate un poem. Gest naiv de imolare. Şi fiecare femeie îşi recapătă castitatea.

Te aştept cu chibritul aprins. Şi adun poeme peste poeme. Strălucitoare ca lama unei ghilotine.

Anunțuri

Uzucapiune

Heei, nu sunt atat de catastrofă pe cat mă crezi! Merită să-ncerci! Muşcă! Uite, îți cedez telecomanda şi primul loc la baie dimineața. Îmi opresc din toată chestia asta doar zambetul provocat de părul tău ciufulit şi bucile ascunse, ca două feline, sub chiloții strimți. Ştiu, sunt nesimțit, mi-o spui în fiecare dimineață cand te ciupesc de sani, la cafea, aia pe care numai eu ştiu s-o fac la ibric. Încerc să-mi dreg comportamentul reprobabil cu un „…şi vine toamna iar, ca dup-un psalm amin-ul”. N-ajunge? OK. În plus, nu voi mai înjura cerşetorii la semafor. Dar voi păstra, să fie clar, mangaierea genunchiului tău în aşteptarea culorii verzi. Chiar dacă vom roşi cand ceilalți şoferi ne vor face semne obscene cu degetul mijlociu şi vor urla, frustrați, „fute-o, bă!”. Uite, nici nu voi mai scrie, ca golanii, cu graffiti, pe zidurile oraşului poeme, voi lasa doar pe frigider, prinse cu magneții ăia chicioşi, îndemnuri motivaționale, de la „fii fericită!” în sus. Ca semne ale reeducării mele. Şi-ți voi aduce şi-o ninsoare, de la reduceri, n-am prea multe posibilități, inginer, d-aia cu pete de noroi, gestul contează, nu mai stramba din nas.

Hai, încearcă, muşcă, nu e butaforie…

Luni (2)

Luni eşti nedemonstrabilă.

Filozofii spun că nedemonstrabilul e o chestie ce nu poate fi dovedită rațional sau empiric. Pentru că adevărul e evident. Nedemonstrabile mai sunt axiomele lui Aristotel, principiile prime ale logicii şi silogismele anapodictice ale stoicilor. Şi, să nu uit, ” îhîm”-ul ăla mormăit, prins în cea mai frumoasă propoziție indecidabilă. Antinomia aia logică. Cu adevărul şi falsitatea văzute doar din afară.

Luni, tristețea se îmbracă wittgensteinian. Nu mai e o experiență umană universală. E doar o practică lingvistică şi comportamentală ce diferă de la individ la individ.

Eu. Preview

Doamne, pune-mi din nou cătuşe mainilor astea netrebnice! Libere, copiază obraznic geometria sanilor. Şi, zău de nu mi-e frică de-această curbură convexă văzută de lume absidă…

Singurele borne ale vieții sunt momentele în care devii ticălos.Nu ești ticălos dacă minți, furi, ucizi sau abjuri. Pentru că oricare dreaptă minte, oricare adevăr e curb, iar timpul, însuși, e un cerc. O spune clar și cu dispreț piticul ăla al lui Nietzsche.

… ajută-mă să trec pe curat această iubire plină de ştersături, omisiuni şi lisergice adio-uri…

Într-o dimineața am descoperit că există o femeie care mă face să iubesc viața asta de căcat. M-a păcălit cu o îmbrățișare să fac praf spațiul neeuclidian și să uit că pământul e doar o o piatră infectată cu organisme vii. Privirea ei a transformat  eșecul într-un biet termen al paradigmei cunoașterii.

…şi nu mai completa jurnalul ăla trist cu care ne tot fuți existența! Fă origami din poemele lumii. Şi joacă pantomimă cu îngerii. Vezi că ăstia mă ghicesc de mimezi inelarul. Şi nu mai pune cerul să-mi măsoare îngustimea!

Dar eu nu sunt decat un biet nebun convins că tu nu ești decât o disperare a gândului Și că în timpul liber îți place să tapisezi cu oglinzi camera mizeriei mele individuale. Că esti ireductibilă. Și incomprehensibilă. Relativă. În niciun caz un nonsens.

Je dirai malgrè tout que cette vie fut belle…

Tu. Preview

Dezabuzat, te-am zidit în peretele de la apus. Şi cand sfarcurile tale au început să spargă tencuiala, lumea a început să se-nchine.

Femeia aceea știa că nu sunt prins în statisticile despre fericire și mi-a pus în brațe o rană. Și o mulțime de cuie adunate de la iisușii găsiți prin răspântii.

Nebunilor, aceasta nu e o icoana! E un păcat de cand am început să număr timpul. Se-ntinde agresiv pe sufletul meu. Uitați-va în căuşul palmelor cum uneşte linia norocului cu aia scurtă a vieții…Şi practică cu neruşinare ademenirea. Fugiți!

Ochii ei confirmau teza materiei din lumină condensată. Iar buzele curbura spațiului Riemann. Ăla în care fiecare dreaptă e de fapt un cerc imens.  Dreaptă care se închide, dar nu se încheie. Ca o iubire pămantească.

Mulțimea saliva închipuind-o pe o canapea Ikea. Şi timpul puțea a pierzanie.

Am vrut să o sărut. A fugit. S-a transformat în rouă. Stia ca iubesc nutritiv. Prefac orice altceva-ul in acelasi.

Vitruvius m-a privit speriat. „Esti pierdut. E perfectă!”

În zori îmi zice „bună dimineața” așezată cuminte la coada ochiului.

In şcoli nu se mai predă levitația. Doar căderea. Cum cade un măr.