Arhivele lunare: Februarie 2018

Scrisorile de dragoste n-au decat valoare statistică

Studiu de caz: Albert Camus

Camus i-a scris amantei sale, Maria Casarès, 865 de scrisori de dragoste. Pasionale.

Omul ăsta iubea ca un nebun. Unul care ştie că a te abandona principiilor înseamnă a muri. A muri pentru o iubire imposibilă. Adică opusul iubirii.

Omul ăsta care cunoştea şi iubirea aia greu de dus, inepuizabilă, inertă în noi, sterilă ca şi moartea sau condamnarea, inutilizabilă, putea să-i scrie amantei, cu Nobelul în mană, atat de simplu, rudimentar, aproape :” niciodată nu mi-ai lipsit atat de mult. Al tău, Alonso”

Omul ăsta rezolvase şi problema morală. Dintr-o carte de o sută de pagini despre aceasta, 99 de pagini ar fi fost albe,  iar ultima n-ar fi avut decat o frază: „Există o singură datorie morală. Aceea de a iubi”

Omul ăsta nu era numai visător. Era si pragmatic ca o lamă de cuțit. Numea snobism spiritual ideea că ai putea trăi fără bani. Iar cu moartea încheiase un pact încă de la prima carte, dandu-i titlul de „Moartea fericită”

Omul ăsta nebun, visător, pragmatic a murit banal într-un accident auto.

 

Anunțuri

Eu. Preview

Doamne, pune-mi din nou cătuşe mainilor astea netrebnice! Libere, copiază obraznic geometria sanilor. Şi, zău de nu mi-e frică de-această curbură convexă văzută de lume absidă…

Singurele borne ale vieții sunt momentele în care devii ticălos.Nu ești ticălos dacă minți, furi, ucizi sau abjuri. Pentru că oricare dreaptă minte, oricare adevăr e curb, iar timpul, însuși, e un cerc. O spune clar și cu dispreț piticul ăla al lui Nietzsche.

… ajută-mă să trec pe curat această iubire plină de ştersături, omisiuni şi lisergice adio-uri…

Într-o dimineața am descoperit că există o femeie care mă face să iubesc viața asta de căcat. M-a păcălit cu o îmbrățișare să fac praf spațiul neeuclidian și să uit că pământul e doar o o piatră infectată cu organisme vii. Privirea ei a transformat  eșecul într-un biet termen al paradigmei cunoașterii.

…şi nu mai completa jurnalul ăla trist cu care ne tot fuți existența! Fă origami din poemele lumii. Şi joacă pantomimă cu îngerii. Vezi că ăstia mă ghicesc de mimezi inelarul. Şi nu mai pune cerul să-mi măsoare îngustimea!

Dar eu nu sunt decat un biet nebun convins că tu nu ești decât o disperare a gândului Și că în timpul liber îți place să tapisezi cu oglinzi camera mizeriei mele individuale. Că esti ireductibilă. Și incomprehensibilă. Relativă. În niciun caz un nonsens.

Je dirai malgrè tout que cette vie fut belle…

Tu. Preview

Dezabuzat, te-am zidit în peretele de la apus. Şi cand sfarcurile tale au început să spargă tencuiala, lumea a început să se-nchine.

Femeia aceea știa că nu sunt prins în statisticile despre fericire și mi-a pus în brațe o rană. Și o mulțime de cuie adunate de la iisușii găsiți prin răspântii.

Nebunilor, aceasta nu e o icoana! E un păcat de cand am început să număr timpul. Se-ntinde agresiv pe sufletul meu. Uitați-va în căuşul palmelor cum uneşte linia norocului cu aia scurtă a vieții…Şi practică cu neruşinare ademenirea. Fugiți!

Ochii ei confirmau teza materiei din lumină condensată. Iar buzele curbura spațiului Riemann. Ăla în care fiecare dreaptă e de fapt un cerc imens.  Dreaptă care se închide, dar nu se încheie. Ca o iubire pămantească.

Mulțimea saliva închipuind-o pe o canapea Ikea. Şi timpul puțea a pierzanie.

Am vrut să o sărut. A fugit. S-a transformat în rouă. Stia ca iubesc nutritiv. Prefac orice altceva-ul in acelasi.

Vitruvius m-a privit speriat. „Esti pierdut. E perfectă!”

În zori îmi zice „bună dimineața” așezată cuminte la coada ochiului.

In şcoli nu se mai predă levitația. Doar căderea. Cum cade un măr.