Arhivele lunare: decembrie 2017

Metaetică (1)

Copleșiți de situațiile de incertitudine, muritorii au inventat teoria jocurilor. O construcție rațională a mecanismului deciziei. Din care chiar rămâi cu un profit frumușel. Ca să reziste, l-au zidit pe Don Quijote într-un perete.

Pentru bisericile pustii  ai fost trimisă tu. Ca o băncuță care scârție îngrozitor. Sau ca o limbă de clopot. În vamă nu ți-au confiscat rimelul și pe fețele tuturor sfinților pictați ai măzgălit cuvinte.

Cei de la audit spun că dumnezeu nu e rău. Doar incompetent. Te-a uitat desculță. Și cu ochii ireductibili la o viziune antropologică. Unii spun c-ar fi o fereastră. Și buzele o formă a priori a cunoașterii.

O femeie într-o noapte de decembrie.* Metateorie a sufletului. Cu zăpada, structură sintactică și lacrima, semantică. Și o ceașcă de cafea, artefact al uitării.

Au trecut sărbătorile. Putem remuri . Respectând canonul definitiv al gesturilor tandre.

Reclame

Așteptându-l, cuminte, pe Moș Crăciun…

În fiecare dimineață, la cafea, cuvintele tale mă pipăie obscen. Un joc al seducției în care „bună dimineața” rămâne o felație niciodată finalizată. Un aleph al incertitudinii. Cardinal al așteptării construite meticulos din infiniții mici ai clipei.

Afară, fulgii de nea ca niște îngeri sinuciși. Atinși de alzheimer. Fără drept la slujbă de pomenire. Ramurile copacilor,  sârmă ghimpată ce-mi taie cheful de evadare. Printr-o copcă tăiată zilei încerc să prind cuvintele tale nedezlipite, încă, de buze. Ca niște oase aruncate câinilor, păcatele-mi troznesc în gura lumii.

„…și mă rog/ pământul să nu te mănânce/ apa să nu te bea/ rămâi ca zăpada/ pe limba mea”

Îmi pun costumul ăla bun și îl aștept, cuminte, pe Moș Crăciun…

Vineri. Altă poezie.

Sfințiri şi asfințiri. De dieux et d’adieux, ar spune Moreau. Lucizii nu au sine, poate doar o oglindă crăpată. În care văd o credință fără zeu. Şi un trup pe care fiecare îşi prinde biletele de călătorie. Dus. Fără să ştie că omul acela se-ntoarce.

Ca pe-un leac îmi beai sufletul meu.
Ştiu, gustu-i amar şi mă doare,
Dar nu vreau ca pe o resemnare
Să-ncalc ruga-nţelesului greu.

Cînd sfîrşi-vei să-mi spui. Nu sînt tristă,
Că e sufletu-mi lipsă în lume.
Voi pleca drum aproape, anume
Să văd prunci cum se joacă. Insistă

Trupului meu să-i sorbi clipa din ornic,
Vecinii descarcă averi în fiece joie.
Cine eşti? Frate bun sau ibovnic?
Eu nu ştiu şi să ştiu n-am nevoie.
Ce plăcut e aici şi ce bine
Trupul mort de-oboseli odihneşte..,
Iar drumeţii gîndesc despre mine:
“Despărţită-i de-o noapte, fireşte”.

Anna Ahmatova – Ca pe-un leac îmi beai sufletul meu

Moartea termică a Universului

Moartea termică a Universului va avea loc într-o dimineață în care va ninge. Prezența noastră nu va fi obligatorie. Nimic material. Doar radiație termică răcită pană la echilibru,  fobie a mirării. Entropia universului va creşte cu fiecare secundă a exceselor noastre. Dezordine imputabilă principiului, cand nu există alternativă imanentă. „A doua ” a termodinamicii spune că energia dintre noi e doar un produs conservat. N-a fost creată. Nu poate fi distrusă. Plecarea o poate transforma în certitudini de valoare inegală. Bitcoini tranzacționați, apoi, pe bursa dezamăgirilor. Deschisă după miezul nopții, cu deus malignus broker. Al erorilor, dogmelor şi prejudecăților.

Se spune că la început Universul a avut o stare de ordine maximă. Ca un sărut de adolescent. Sau ca o strangere de mană. Valori imposibile pentru care legile naturii devin desuete. Nici dumnezeul nu e prea credibil pentru o asemenea formă de organizare a materiei. Mai ales pentru graba suspectă cu care Omul, vedeta creației, trece de la adorație la crimă, spune filozoful ăla răfuitor. Wittgenstein crede că există inefabil. Se arată pe sine şi e mistic. Hmm! Tautologie? Contradicție incapabilă să exprime ceva cu sens? , sar ceilalți.

Mă tem că e doar o mutilare a unui răsărit de soare la Gura Portiței, după o noapte de beție…

Aproape vineri. Poezie

Dragostea ca o superpozitie de stări. Tu, precum pisica lui Schrodinger. Cand moartă, cand vie. Totul încercand să justifice androidul din mine ce nu crede în dumnezeul dizolvat în speranță. Eu, simplul îndrăgostit de marea absența. Modelată pe marile compromisuri ale clipei. Mi-e dor, sortit fiind finitului, de stiletul nemărginirii, ăla care mă salvează de moarte apropiindu-mi-o. Şi de poezie. Ca infirmitate. Sau ca o aproximativă valoare a unei atingeri…

„Pe vremea cand curgea tăcerea

din scorburile cerului, ca mierea,

şi sufletul era ca fierea,

pe vremea cand treceam prin nefăcut

ca Domnul Dumnezeu la început

cu şişul vorbei în căput,

candva cand păstoream frumoase

cu noaptea-n ochi şi marea-n oase

cu stihurile-mi firoscoase

şi pe la margine de luncă

pe muchi de iarbă ori speluncă

mă nărăveam la cate-o juncă,

pe-atuncea cand berbanți alumni

ne luam cu diavolul în pumni

pentru un sfarc şi doi porumbi

si ne-ncotram în rai cu sfinții

cum să ne cheltuim arginții

pe şoldurile pocăinții,

pe vremea-aceea, o, pe vremea-aceea

abia făcuse dumnezeu femeia

şi aruncase în genune cheia,

iar noi alumni berbanți şi nesătui

umblam năuci s-o căutăm haihui

sub poala suflecată a cerului”

Horia Bădescu- Decameronice

Vineri, poezie de post (1)

Cand mi se face de prințesă, mă îmbolnăvesc de Don Quijote şi de frac-su, Mişkin, care n-a fost niciodată Idiotul, ci Prințul. Un prinț care a ştiut permanent că fericirea e doar un proiect cu deadline-ul depăsit…Şi pentru că în fiecare vineri mi se face şi de poezie, încep cu o bijuterie de Demostene Andronache.

Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminți,
E plin pămantul de martiri şi sfinți
Atinşi de filoxera înțelepciunii.

Tăcută-i gloata de-nțelepți ca sfinxul,
În fața lui şi a nemărginirii,
Şi-ascultător de randuiala firii,
Ca un plăvan în jug trudeşte insul

Scancesc cuminții-n chingile durerii
Şi, sangerand din răni adanci blandețe,
Langă neveste mor de batranețe,
Necutezand să scoată spada vrerii.

Boleşte omenirea ca o juncă
Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sange,
S-a-mpotmolit istoria şi plange
Cu prora înfiptă-n într-un colț de stancă.

Nu se mai nasc nebuni ca să o mane,
Cu bata de la spate, ca pe-o vită
Acestui veac să-i pună dinamită
Şi evu-nțelepciunii să-l dărame.

O! Doamne, doamne, unde-s Don Quijoții?
E plină lumea d’alde Sancho Panza
Ce nu-ndrăznesc să manuiască lanza,
Ci scutieri cuminți se vor cu toții.

Unde-s nebunii, unde-s macedonii,
Să tragă spada şi să taie nodul?
Tanjeşte după glorie norodul
Şi nu-s cezari să-i treacă Rubiconul.

Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,
S-o răvăşeasca si să o răstoarne,
Ca un berbec să ia pămantu-n coarne
Şi acestui veac să-i surpe temelia.

Autoportret

Sunt un Iov ce refuză pariul acela ocult al divinității şi rupe lanțurile penitenței convins că a trăi înseamnă să ai curajul, cioranian, de a renunța la speranță.

Sunt o Emma Bovary ce descoperă că fiecare zi nu e decat o vizită la castelul marchizului d’Andervilliers. Adică un contract de arendă între mine şi viață.

Sunt un Joseph Knecht, magister ludi, ce evadează în fiecare clipă în lumea normală a loserilor şi deziluziilor, doar pentru a simți sub tălpile goale asfaltul de după ploaie

Eşti o femeie asupra căreia planează prezumția de dezamăgire şi fiecare noapte îi desface sărutul într-o serie recesivă de adio-uri.