Arhivele lunare: noiembrie 2017

Emperor has no clothes

Hei, mate, am trăit s-o văz şi p-asta…Torquemada cu şorț de masterchef. Aprinzand focul rugului cu chiloții Castanului. Pe motiv că nu sunt biodegradabili. Precum chiloții celorlalți, deveniți fetiş. Inchizitor nec plus ultra. Nu contează fapta, striveşte-i conştiința.

Totul însoțit de o serbare în cetate. Domnițe suave, faire tapisserie, îşi împlinesc visul de a deschide balul, invitate de prinți exilați. Balul invectivelor. Talonul maşinii nu dizolvă pedigree-ul. E primul postulat al adevărului. Gravat pe rama oglinzii.

Un bal al artificiilor confecționate din linkuri către clipuri cu smiorcăieli ale Castanului. Acompaniate de hăhăială obscenă, dar triumfătoare: l-am făcut şi p-ăsta. Muşchi umflați cu steroizi din categoria flegmelor. Care anemiază spiritul. Dovada tardivă, dar clară, că Darwin a avut dreptate. Veriga lipsă dintre primate şi antropoide există!

Şi hai, pentru fraieri, să împachetăm frumos sub umbrela greenpeace-istă a salvării unui pidosnic din lanțul trofic al wordpress-ului. Comentarii davinciene, imagini lăcrămitoare, madona cu pruncul. Mai că-mi pare rău că nu am avut răbdare cu bietul pederast. Un căcat împrăştiat ar fi fost dovada clară, palpabilă, că nu am mințit.

Da, mate, o lume ciudată, entre de dieux et d’ adieux. Nicio luciditate articulată, doar crampe viscerale. Garduri din conştiințe castrate de universul domestic puse libertății de a fi indiferent.

Amice, eşti un idiot, mi-ar fi spus concitadinul meu, văzand abuzul meu de încredere în ființe prizoniere unor circumstanțialități emoționale, cu iz patologic.

Dă-i în poola ta, Castane, îmi spun eu, du-te să mai aşterni un fragment liricoid spre disperarea Perpessicius-urilor atenți la curățarea de mizerii a operei şi vieții ființelor virtuale.

 

Reclame

Sfârșit

Magicianul își strânse în valiză ultimile baghete, cuvintele. Stricate, mutilate de absurdul existenței. Lumea crezuse că sunt butaforie și procedase în consecință. Le lipise cu scuipat, rece, dens, antigravitațional pe pereții din carton ai bâlciului. Aruncă, zâmbind,  la coș telefonul. Numai poștașul și banca pot suna de două ori fără a cădea în ridicol. Văzuse într-un film, demult, că nu există singurătate, doar oameni ce te fac să te simți singur. Lângă el, hamsterii părăsiseră labirintul și se simțeau liberi învârtind roata. Fumă pasional ultima țigară, drept sacrosanct al condamnatului la viață, și alergă câteva gânduri între migrația sufletelor și veșnica întoarcere a aceluiași. Și Schopi și Nietzsche erau penibili. Intră în cabină să se demachieze. Ramase surprins. Pe obraji avea pictate două lacrimi. În ultimul spectacol jucase, fără să vrea, rolul clovnului. Închise fereastra. Zgomotul mahalalei sculpta pe geam flori reci de gheață

Filipică

Litoticul meu „te iubesc” l-ai pus pled pe prințesa adormită din tine. Mi-ai spus să nu mai zbor. Sunt ridicol.Singuratatea dă bine pe o aleea pietruită. Paşii au ecou. Zborul nu. „pierderea Poeticii aritostelice a dus la naşterea Numelui trandafirului” spune Eco pe undeva. Am rămas vameş între noapte şi zi. Mi-ai interzis să-mi mai agăț poemele în colțul lunii ca să nu-ți afecteze mareele. Între timpul meu şi timpul tău, o lume.

Post truth

Nu există crimă perfectă. Nici măcar aceea de a scrie poezii. Întotdeauna există un martor care moare subit, atins de sfințenia poemului. Puse în raclă, moaştele celui care a văzut naşterea sunt plimbate prin bâlciuri. Trecători singuratici pupă inelarul şi lasă un bănuț în cutie. Pentru răscumpărarea sufletului.

Nu există crimă perfectă. Nici măcar dragostea, acest Iisus ce spală picioarele unei femei, cand vrea să uite de univers. Întotdeauna va fi un cronicar ce va descrie corect pozițiile trupurilor în raport cu carosabilul umed al vieții. Sufletul, acest banal şi noician accesoriu pentru mantuire, va fi trecut la bibliografie.

Elogiul nebuniei

Juridic, dragostea e un interes nepatrimonial. Biologic, un tropism. Altfel, o prodigalitate de nepermis a sufletului.

Câteodată, liturghia unui anahoret care știe că nu există cunoaștere a ceea ce suntem, ci a ceea ce am încetat să fim.

Mi-e teamă că o femeie perfectă e îmbrăcată într-o singură propoziție wittgensteiniană. Gândul e propoziția cu sens. A patra. Și niște blugi și adidași.

Și mai mi-e frică de clipa când un bărbat își dorește să fie Anna Karenina. Chiar dacă știe că iubirea prințului  are ca extensie, fișier exe, un tren. Și că Alexei Alexandrovici e cel mai bun om lume. Dreptul la bovarism e universal.

To be is to be the value of a bound variable. Asta nu merge decât șpriț. Cu „unde se duc rațele când vine iarna?”. Fiecare trebuie să-l jucăm pe Holden Caufield, singur in Central Park, exmatriculat, inainte de Crăciun.

Mirajul n-are legătură cu privirea. Distanta cu dragostea

Intr-o zi zeii vor fi nevoiți să mă mănânce și să moară. La autopsie vor găsi blugii și adidașii tăi