Arhive zilnice: 1 Octombrie 2017

Scrisori din octombrie

Nu există iad. Acesta nu e decât o metaforă pentru sufletul singur, izolat. Frumos le mai zici, Franscisce, întâiule, papule, tu, cel mai profesionist motor de căutare a liniștii sufletești. Dar ce te faci cu noi, ăștia care căutăm nedumeririle și n-avem timp să admirăm moartea pentru princiara ei punctualitate și oferta de servicii de după? După ce că suntem pedepsiți pentru curajul de a trăi, reamintindu-ni-se în fiecare zi că suntem șapte miliarde și fiecare în parte vrem totul, vii matale și ne răpești și ultima plăcere, aceea de a visa sublim că ne vom odihni, odată și odată, în iad. Păi, e frumos, meștere? Ne întorci spre cea mai perversă formă de căutare aplicată, iubirea, locul de unde tocmai fugisem, cu tot cu carte de muncă, niciodată n-am iubit la gri, totdeauna am plătit impozitul cinstit, pe fiecare declarație de dragoste, man…femeia nu mai e de mult peisaj, e job.

Dacă mă vei judeca pentru păcatele mele, te voi judeca și eu pentru iertările tale, strigă șucărit, către allahul lui, beduinul in deșert. Tu ce zici, te bagi, unul la unul? Și nu-mi spune că sunt abil , viclean sau răzbunător.

Ziua în care constați că o femeie nu mai există e la fel ca cea în care afli că nici Moș Craciun nu există. O zi anostă, cenușie, mediul perfect pentru un biped oarecare ancorat într-o dezordine spațio-temporală, o zi în care cuvintele primite fug înapoi către proprietar, dezvăluindu-li-se codul de bare, simple cuvinte-marfă părtașe la un barter pe care ne place să-l numim echitabil, dezvrăjite de orice atribut al miracolului. E o zi în care ai dreptul să uiți dar și să memorezi că adevărul e curb și timpul rotund. Să recunoști că ai purtat vălul Mayei până în ultima clipă și că nu vei mai purta niciodată costumul casual al budhismului de catifea ce implica o existență fără scop  și sens, în așteptarea eternei reîntoarceri. E o zi în care amesteci senin puțin din nemaiființa ei cu puțin din viața ta și pui prima cărămidă între tine și regresul infinit al cauzei, totul nefiind decât o dialelă tâmpită, în care premisele și concluziile se presupun reciproc. O zi în care nu ai țigări de ajuns și cineva ți-a pus ” nothing else matters”-ul in playlist.

Singurătatea consumă 1133 de calorii. Sufletul are 21 de grame. Tu te risipești pe 1024 de pixeli.Infinitul e doar un punct de fugă al liniilor de profunzime. Totul e exact. Dialectica vieții îmbracă haina argumentelor și-mi cere să calculez masa critică a ceea ce sunt. Teologia mă ajută șoptindu-mi că ființa nu e dumnezeu, ci doar iubirile lui. Și o listă mare de păcate personale. O încep cu dezechilibrul dintre dorințe și posibilități. Miroase a toamnă.Viața ca surogat te pândește sprijinită la fereastră. Știe că niciodată nu vom respecta cel mai scurt drum geometric către noi înșine, întotdeauna vom ocoli prin ceilalți. Habar n-avem că nu e alteritate, ci doar o suavă graniță a eșecului.

Hei, mate, ce facem, când plouă, cu iubirile imperfecte, alea imposibil de închis printr-un proces verbal de predare-primire, ce să ai, ce să dai, toate sunt neclare și ale nimănui, iubirile alea agățate în cuier lângă impermeabil sau de paharul în care îți ții periuța de dinți, iubirile alea capabile să-ți achite cauțiunea până la ultima centimă când viața te arestează și te închide în cea mai banală singurătate, vinovat sau nevinovat, nu contează, care te pun să dansezi nebun doar pentru a rosti la finalul dansului, ca Zorba –  voiam sa uit ceva!, iubirile alea care se agață de zațul pașilor tăi și-ți spun că frunza nu e geometrie, doar o dezamăgire puțin mai organizată, iubirile alea care-ți cerșesc impudic gânduri și îți întorc capul dimineața spre telefon, care-ți amestecă yahoourile și youtuburile și nervii, hai, mate, spune-mi, sper că nu ești din ăia perfecții care cunosc și gestionează corect toate zilele importante ale unei femei, aducându-i buchete mari de flori în hârtie creponată, dar n-au reușit niciodată să-i fure o clipă sau sa-i coboare stele în palme…Crede-mă, mate, femeile vor să fie furate, să te privească și să te judece aspru, dar doar pentru a putea să te ierte. E clipa când se simt regine.

Vine o zi în care va trebui să te dezp(o)eticești aruncând la coș ultimele zdrențe ale penibilului tău donquijottism și să-ți calculezi, fără să trișezi, masa critică a sufletului, adunând pe coloane, în Excel, marcșii, isușii și dezamăgirile, totul doar pentru a uita de tăcerea spațiilor infinite și a servi cina cu nihilismul ăla ce-ți spune șoptit, ca o amantă, să nu mai privești coarda spre abis, castrează-ți  dorințele, ești doar trecere și-i periculos să te oprești. E ziua în care vei pune pe foc toate poemele, acele banale operații estetice de micșorare a tristeții, și la căldura jarului rămas realizezi că viața te-a infantilizat și te-a făcut să-ți dorești jucării pentru suflet, chinezării de Obor. Ziua în care vei fi surprins să constați că nu va mai rămâne niciun lucru frumos dacă vei renunța la păcate și ca nu știi dacă ursitoarele ți-au avut în ofertă la nașterea-ți thymosul, acea parte a sufletului alcătuită doar din mândrie și indignare.

Dumnezeu este surd și pentru a-i spune ceva trebuie să scrii pe hârtie, spun poeții și mă arunca în cea mai mare nebuloasă, ultima mea spusă pe hârtie fiind un bilet prins cu magnetul pe frigider – să iei pâine!

Dumnezeu nu joacă zaruri, spune Einstein încercând să facă praf cuantica lui Born, iar mie tocmai întâmplarea mi-a pus pe tavă adevăruri și iubiri. Și dezamăgiri, bineînțeles.

Dumnezeu este mort, spune Nietzsche și îl iert pentru că într-o noapte mi-a demonstrat că rătăcim în pură iluzie și ceea ce ne-nșală e mai important decât adevărul, contează doar cum ne-am cheltuit credința și nu unde am ajuns.

Dumnezeu este dragoste, spun creștinii de-a valma și eu mă pierd în teoria disonanței cognitive care îmi explică, pornind de la un jaf, că oamenii nu pot fi nefericiți pe perioade mari de timp și mai am puțin pentru a crede că de fapt dragostea nu e decât o forma  a sindromului Stockholm.

dumnezeu e ceea ce facem fiecare din propria singurătate, am citit undeva, demult.

Într-una din evanghelii, autoritatea supremă în materie de resurse umane precizează clar locul unde ne putem mântui: unde nu e nicio femeie. Hei, nu fugiți acolo, maifrenț, dacă încă n-ați privit în zori o femeie  după o noapte de dragoste nebună, o femeie ciufulită și morocănoasă, cu cearcăne și machiajul distrus, cu cel mai monosilabic „neața” aruncat ca o prelungire a sânilor aproape adormiți în ceașca de cafea, femeie care ți-a făcut cerul tavan și, mișcîndu-și șoldurile, îți aruncă busola spunându-ți că ea e femeia port, limită a rătăcirilor. Și a ceea  ce știu zeii. Nu fugiți, maifrenț, dacă n-ați văzut ridurile acestei femei dimineața, în lumina ferestrei bucătăriei, după o noapte în care ați mușcat din renunțarea la materie și ați înțeles că nu trebuie să vă vindecați de nebunie, ci de cea mai plată rațiune. Nu fugiți, maifrenț, dacă în urma voastră cineva nu a închis ușa punându-vă în bagaje cel mai trist zâmbet din istoria omenirii și cea mai tandră întrebare: când mai vii? E momentul când te simți nemuritor și mântuirea -i inutilă…

Anunțuri