Arhivele lunare: Octombrie 2017

Scrisorile unor poeți

Iubito,

mă gândesc la tine ca un borfaş la ceasul unui lord. Dacă eşti tandră sau numai o căţea cu pielea catifelată, pe mine nu mă interesează.  Adevărul e că niciodată nu am reuşit să aproximez distanţele. Nici acum n-aş putea să spun dacă eşti departe sau nu, parcă acolo până unde văd e o margine sau altceva. Atât de obosiţi picăm unul în braţele altuia sprijinindu-ne în buze sau în vârful cuvintelor de dragoste…

Ţi-ai crescut parcă anume părul cel mai lung din lume ca-ntr-un giulgi să-ţi ţii într-însul trupul tău curat ca plânsul. De ce dai voie vântului să umble prin părul tău şi să ţi-l răvăşească?

Am părăsit în mare grabă sufletul tău lăsând urme adânci ca în cenuşă. Motivele pentru care plângi sunt mai vechi decât noi. Ştim, suntem nişte morţi pentru mai târziu.

Iubito, eu sunt această piatră, iubeşte-o şi se va preface într-un tânăr bărbat, care pe ţărm îţi va spune: ” iubito, eu sunt această piatră…”

Tu să mă ierţi că nu pot fără tine, că ochii mei sunt când căprui, când verzi.

 

( ivănceanu manasia cârstean sorescu ivănescu stanca mureşan duna ursachi păunescu )

 

Iubita mea,

dezarticulată şi perpendiculară, privirea ta e o maşină de cusut norii…ieri te-am căutat toată ziua la mica publicitate.

Cum aş putea să te uit când circuli fără bilet pe toate liniile palmelor mele, când în fiecare dimineaţă când mă bărbieresc tu eşti acolo, mă aştepţi şi îmi dai ” bună dimineaţa ” din oglindă? Când tu vii la mine în fiecare noapte, despici fereastra în două şi intri, şi ieşi, şi intri şi te uiţi, şi mă uiţi, îmi intri pe sub piele epilându-mi venele prin interior şi te plimbi cu gondola tăcută pe arterele mele şi îmi tulburi sângele.

Să taci, îţi scriu fiindcă-i noapte limpede ca o frunte de ied, fiindcă mi-e cerul gurii amar ca pieliţa nucilor moi, îţi scriu fiindcă suntem uituci amândoi.

Ţi-aş da deoparte părul cu gura de pe gât, cu gura ţi-aş desface nasturii mici de bluză şi ţi-aş şopti în urechea ta fleaţă şi confuză: afară plouă laic şi-s trist şi mi-e urât…

Mi-e dor de tine peste tot. Am putea privi acelaşi tavan împreună. Iadul înseamnă să nu te mai pot gândi şi pedeapsa pentru prea puţină dragoste nu e moartea ci nenumărate morţi.

Dar mie îmi sunt sorocite, pesemne, plecări mai dramatice. Mi-e dat să mă smulg din privelişti cu sufletul nepregătit, cum dat mi-e să plec din iubire când încă mai am de iubit.

 

(roll tănase bănuş brumaru dragu cassian)

 

Tu,

ai crescut pe sufletul meu cum creşte câinele pe lătrătura sa, cum creşte timpul pe ding-dang şi zeul când ne vine să ne spânzurăm.

Nu pune mâna peste mine , dacă-i vară că, n-ai să înţelegi nimic, stimată doamnă- domnişoară, din frig. Vino când nu merge nimeni, când nu avem picioare, vino dar, mai ales, când voi fi orb, lumino.

Nu-i aşa că nu mai ştii cum îmi arată chipul? Val verde lingând nisipul…Adu zarurile să-l tragem la sorţi! Mă tem că de o veşnicie de oră noi suntem morţi.

Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape, dacă respir, te-mping în aer, neoglindito peste ape, tu dulce vaer.

( nichita…)

Precizare: fragmentele sunt ordonate dupa numele poetilor enumerati in finalul scrisorilor

Anunțuri

Iubesc cuvintele ca pe-o femeie încălțată în teniși…

Iubesc cuvintele ca pe-o femeie încălțată în teniși. Care ronțăie în fiecare zi, enervant, un covrig.

În fiecare noapte fac dragoste cu ele. Animalic. Desperant. Niciodată nu atingem orgasmul și ne prăbușim rușinați. Până la urmă, retrocedarea raiului e o chestie administrativă.

Cuvintele sunt matematică. O matematică în care  operăm doar cu rapoarte. Fiecare cuvânt e numitorul sau numărătorul altuia. Fără proprietăți de simetrie. Uneori se întâmplă să găsim în ele vagi urme de reflexivitate, comutativitate, asociativitate.

Cuvintele sunt o coordonată atemporală a timpului. Ecoul lor în „celălalt” sunt o coordonată aspațială.

Au aromă mistică: se distribuie fără să se împartă. Și sunt singurele care te ajută să obții eul minim necesar supraviețuirii.

Când au chef de joacă, găsesc câte un filozof și încearcă să releve neauzitul, l innoui, și negânditul, l impense (ultimul e accentuat).

Alteori nimeresc pe mâna unora care le consideră curve de centură și fac sex oral cu ele. Ele nu știu să se apere. Se întorc, le curăț și le așez în geamantanul ăla ros de uitare.

Ma tem groaznic de transformarea cuvântului în vorbărie.

 

 

Scrisori dintr-o sâmbătă

Deprava-m-aș și n-am cui, ești încă departe, știu că atunci când ne vom atinge vom începe să murim otrăviți de infinita serie recesivă de „de ce „-uri, cerul mi te-a așezat lângă zăpadă și m-a bătut șmecherește pe umăr, alt gest sublim de capitulare în fața rugilor mele laice ,presărate cu înjurături, obiect al unei sesizări emoționale către cea mai înaltă instanță, mi-e dor de ochii tăi, cea mai frumoasă pereche  de cătușe pe care am purtat-o în închisoarea asta de fiecare zi, o să întârzii cu paharul de vin, fă-ti, între timp, din cuvintele mele, rochia pentru balul de absolvire a singurătătii, nu e nevoie să o probezi, suntem deja fluizi și luam forma vasului în care suntem puși, nu închide ochii cand te sărut, rămâi pe vârfuri suspendând clipa, știu ca și tu mă îmbrățișezi, mi-a apărut o lacrimă la coada ochiului, am crezut că e din cauza frigului, cerul, însă, s-a jurat că habar n-are

Maifrenț, acum e ocazia perfectă de a pune alb pe Marile Cuvinte și de a nu mai bate la porți, inima nu achită rambursuri, se spune în poeziile bune, lăsati-vă de ce -urile în pubele și căutați prin sertare altfel-ul care vă vine bine la întâlnirea cu voi, lumea e frumoasă, nu vă mai listați tristețea la bursă, să mă ierte Noica, nu e nimic mai adânc în noi decât noi înșine, doar violarea sălbatică a eu- lui ne poate trezi oferindu-ne adevărul ăla aflat la promoție cu o cupă de cucută- dragostea e o prăbușire continuă, adrenalină la maxim ce ne face să uităm că la final vom pupa  violent asfaltul și disprețul, scrieți frumos, către voi , versul ăla americănesc „to my oldest friend , whose silence is like a death”…dragostea apare, de fapt, ascunzându-se.

Bisericuțele wordpressului – maieutica sau bârfă?

Sintetic, un studiu al unui antropolog, reluat și de Patapievici, spune:

–  cel mai stabil grup social natural la babuini e de 50 de indivizi

–  cel mai stabil grup social la om are 15o de indivizi ( s-au analizat o serie de vetre istorice din diferite perioade ale omenirii)

–  coeziunea grupului la babuini e asigurată de despăducherea mutuală.

–  coeziunea grupului la oameni este asigurată de limbaj

Eficacitatea suplimentară a limbajului de a agrega social un grup de indivizi se reflectă clar in raportul 150/50 = 3. Cum traducem informația? Dacă despăducherea mutuală implică o relație individ-individ, limbajul arată că un om poate conversa simultan cu 3 indivizi, solidificând stabilitatea grupului

Zapând pe câteva bloguri, observ că matematica paleontologică justifica forma maieuticii wordpressiste (mă refer la numărul participanților la dialog). O maieutică ce are in plus, în afara dialogului si ironiei, flegma. Lucru minor, scuzabil, pâna la urmă. Specia wordpressiștilor este supraviețuitoarea unor cataclisme postdiluviene .  Iar manualele tip cu tehnici si mijloace de supraviețuire folosite au un întreg capitol dedicat scuipatului. Ca unealtă de salvare. Când sunteți prinși de o avalansă (zăpadă, viață etc), procedura de urgență cere clar folosirea acestuia si evaluarea corectă a rezultatelor, pentru identificarea corectă a direcției in care săpați pentru salvare. Vulgo, scuipați cu încredere, pentru a obține un feedback privind poziția in zăpadă. Dacă scuipatul se întoarce pe fața dvs, săpați in sus. Accelerația gravitațională nu minte.  Altfel, nescuipând, riscați sa săpați in direcție inversă, pentru îngroparea definitivă.

Ceea ce nu inteleg, însă, e cum pot fi virusate găștile maieuților de creștini agramați sau de  atotștiutoare care au absolvit gogălul la seral, lucru ce îi  împiedică sa evolueze catre stadiul de anamneză si ii indreapta impleticiți către o jalnică bisericuță.

Precizare: mă refer la anamneza lui Platon.

Bibliografie: Robin Dunbar, profesor de antropologie biologica la University College London- New Scientist, vol 136, nr 1848, 21 noiembrie 1992, pg 28-31

H.R. Patapievici- Cerul vazut prin lentilă, Ed. Polirom, 2002, pg21-23

 

Bovarică

Ploaie. Singurătate în travesti. Nadaism. Juan Manuel Roca. Celebrarea lui Nimeni. Cel care ne ajută să presupunem că am fi cineva. Urme, nu pași. Consecuție logică. Sau impas cognitiv?  Binele definit ca absență a răului. Ce căcat! Indefinisabil, bineînțeles. Watts, legea efortului răsturnat- cine va vrea să-și salveze sufletul, și-l va pierde…Adevărăciune? Doar un placebo pentru/împotriva rătăcirii. Sufletul pute. Marfă perisabilă. Duminică. Cimitir al certitudinilor de valoare inegală. Si al lucidităților. Oximoron patetic. Brrr!

Scrisori aiurea

Doamne, dă-mi împrumut un giga de net și-o țigară, ho, nu te mai holba, știu că fumezi, când ești supărat, ascuns după măr, și vino lângă mine să discutăm neresentimentar, ca de la bărbat la bărbat, d-ăștia adevărați, care au mușcat din iubire, trădare, dezamăgire sau furie, nu contează ordinea, oricum le-ai pune, îți iese de-un suflet, hei, oprește-te, nu mă trimite la psiholog, pe tine te mai pot minți, ăla cu două cartoane și trei întrebări scoate tot din mine și n-aș vrea să se afle că încă mai pariez la ruletă pe roșu, n-o fac pentru câștig, ci doar pentru orgasmul ăla al resemnării,  știe și crupierul și îmi dă întotdeauna jetoane din raftul cu versuri, raft pentru loseri, cineva mi-a spus că pot fenta sistemul ăsta dacă fac rost de o stea căzătoare, de unde să mai iau?, le-ai prins pe toate în lespezi mari de timp, mare risipă, meștere, nu pot să stau la coada aia de muritori petiționari ce-au ratat Perseidele, ăia vor altceva, fă, bre, un birou separat pentru rătăciți, scoate-ți îngerii ăia puturoși la treabă, nu vezi ce coadă e și la uitare?, bine, las-o dracului, știu că ai alte urgențe…a, să nu uit, nu mai veni spre mine îmbrăcat în costumul ăsta business, de biserică, sunt un muritor second hand, vino casual, cu o mantie tomista.

Într-o dimineața vei descoperi că există o femeie care te va face să iubești viața asta de căcat. Te va păcăli cu o îmbrățișare să curbezi și mai mult spațiul neeuclidian și să uiți că pământul e doar o o piatră infectată cu organisme vii. Privirea ei va face eșecul un biet termen al paradigmei cunoașterii, naufragiul posibilităților în insuficiența infinită a ființării, cum spune Jaspers nebunul. Sărutul ei te va obliga să nu-ți pară rău că ai folosit acest cod în descifrarea lumii. O dimineață în care vei vrea să înțelegi marea anomalie a ființelor din jur, cele care se pot ține de mână până la moarte, și să afli că nu e decât o simplă tehnică de eliberare a voinței și a durerii ce conduce la contemplarea nimicului, la nirvana. O dimineață în care o femeie devine dumnezeul tău de împrumut și te cheamă la viață iubindu-ți slăbiciunile. Și, mai ales, păcatele

Tu, ascunsă de lume ca o crimă perfectă, scrii poezii pe care sa fiu al dracului de le-nțeleg, intru pe furiș, dezbrac cuvintele, le pipăi cu voluptate și senzorialul îmi dă eroare, totul e mineralizat în tine, cântecul tău trist fuge spre roșu, ca și Universul, îți spuneam că niciodată nu se întâmplă ca un lucru să ocupe același spațiu , în același timp, cu alt lucru, dacă totuși vei afla,  să fugi, asta-i dragoste,  frunzele iți strigă nietzcheian că atributul calității unei femei e dat de cantitatea de singurătate pe care o poate suporta, nu le crede, sub ușă îți intră o altă zi, vindecă-ți pașii de privirea-mi, deja e timpul în care toate femeile poartă capul și rochiile tale, precum spunea preacurvarul poet

Când eram tineri, copacii erau mai înalți, dragostea nu se ambala în PET și minciuna o striveam sub călcâie. Ne povesteam viața și ne împrumutam durerile maligne unul altuia, durerile flotante, le spuneam râzând, fiecare clipă era un carnaval fără măști iar noi simple gradații ale timpului. Îngeri erau doar cei pictați de Caravaggio, desculți și zdrențăroși, rătăcind prin taverne, iar materia se reducea la cuvintele de neînțeles șoptite după o noapte de dragoste. Știam că poezia nu vindecă nimic și trimiteam lungi cărți poștale, din baie, de la ceașca de ceai, de la băcănie, din tramvai, de la policlinică, scrisori către niciunde, doar pentru a vedea dacă pământul e rotund. Eram datori vânduți timpului  și într-o zi am început să ne grăbim. De atunci, istoria lumii n-a mai consemnat nimic.

Apofatic, nu sunt virgin și nu-mi plac ipocriții. Catafatic, îmi plac femeile, nu ca oițe ale Domnului, ci ca mistere ale existenței, răzvrătite, îndărătnice și imorale. Ergo, sunt un om simplu. Și normal. Pe wordpress am început să scriu conștient că acesta e o fereastră pe care nu va intra numai lumina, vor intra și muștele.

 

 

Scrisori din octombrie

Nu există iad. Acesta nu e decât o metaforă pentru sufletul singur, izolat. Frumos le mai zici, Franscisce, întâiule, papule, tu, cel mai profesionist motor de căutare a liniștii sufletești. Dar ce te faci cu noi, ăștia care căutăm nedumeririle și n-avem timp să admirăm moartea pentru princiara ei punctualitate și oferta de servicii de după? După ce că suntem pedepsiți pentru curajul de a trăi, reamintindu-ni-se în fiecare zi că suntem șapte miliarde și fiecare în parte vrem totul, vii matale și ne răpești și ultima plăcere, aceea de a visa sublim că ne vom odihni, odată și odată, în iad. Păi, e frumos, meștere? Ne întorci spre cea mai perversă formă de căutare aplicată, iubirea, locul de unde tocmai fugisem, cu tot cu carte de muncă, niciodată n-am iubit la gri, totdeauna am plătit impozitul cinstit, pe fiecare declarație de dragoste, man…femeia nu mai e de mult peisaj, e job.

Dacă mă vei judeca pentru păcatele mele, te voi judeca și eu pentru iertările tale, strigă șucărit, către allahul lui, beduinul in deșert. Tu ce zici, te bagi, unul la unul? Și nu-mi spune că sunt abil , viclean sau răzbunător.

Ziua în care constați că o femeie nu mai există e la fel ca cea în care afli că nici Moș Craciun nu există. O zi anostă, cenușie, mediul perfect pentru un biped oarecare ancorat într-o dezordine spațio-temporală, o zi în care cuvintele primite fug înapoi către proprietar, dezvăluindu-li-se codul de bare, simple cuvinte-marfă părtașe la un barter pe care ne place să-l numim echitabil, dezvrăjite de orice atribut al miracolului. E o zi în care ai dreptul să uiți dar și să memorezi că adevărul e curb și timpul rotund. Să recunoști că ai purtat vălul Mayei până în ultima clipă și că nu vei mai purta niciodată costumul casual al budhismului de catifea ce implica o existență fără scop  și sens, în așteptarea eternei reîntoarceri. E o zi în care amesteci senin puțin din nemaiființa ei cu puțin din viața ta și pui prima cărămidă între tine și regresul infinit al cauzei, totul nefiind decât o dialelă tâmpită, în care premisele și concluziile se presupun reciproc. O zi în care nu ai țigări de ajuns și cineva ți-a pus ” nothing else matters”-ul in playlist.

Singurătatea consumă 1133 de calorii. Sufletul are 21 de grame. Tu te risipești pe 1024 de pixeli.Infinitul e doar un punct de fugă al liniilor de profunzime. Totul e exact. Dialectica vieții îmbracă haina argumentelor și-mi cere să calculez masa critică a ceea ce sunt. Teologia mă ajută șoptindu-mi că ființa nu e dumnezeu, ci doar iubirile lui. Și o listă mare de păcate personale. O încep cu dezechilibrul dintre dorințe și posibilități. Miroase a toamnă.Viața ca surogat te pândește sprijinită la fereastră. Știe că niciodată nu vom respecta cel mai scurt drum geometric către noi înșine, întotdeauna vom ocoli prin ceilalți. Habar n-avem că nu e alteritate, ci doar o suavă graniță a eșecului.

Hei, mate, ce facem, când plouă, cu iubirile imperfecte, alea imposibil de închis printr-un proces verbal de predare-primire, ce să ai, ce să dai, toate sunt neclare și ale nimănui, iubirile alea agățate în cuier lângă impermeabil sau de paharul în care îți ții periuța de dinți, iubirile alea capabile să-ți achite cauțiunea până la ultima centimă când viața te arestează și te închide în cea mai banală singurătate, vinovat sau nevinovat, nu contează, care te pun să dansezi nebun doar pentru a rosti la finalul dansului, ca Zorba –  voiam sa uit ceva!, iubirile alea care se agață de zațul pașilor tăi și-ți spun că frunza nu e geometrie, doar o dezamăgire puțin mai organizată, iubirile alea care-ți cerșesc impudic gânduri și îți întorc capul dimineața spre telefon, care-ți amestecă yahoourile și youtuburile și nervii, hai, mate, spune-mi, sper că nu ești din ăia perfecții care cunosc și gestionează corect toate zilele importante ale unei femei, aducându-i buchete mari de flori în hârtie creponată, dar n-au reușit niciodată să-i fure o clipă sau sa-i coboare stele în palme…Crede-mă, mate, femeile vor să fie furate, să te privească și să te judece aspru, dar doar pentru a putea să te ierte. E clipa când se simt regine.

Vine o zi în care va trebui să te dezp(o)eticești aruncând la coș ultimele zdrențe ale penibilului tău donquijottism și să-ți calculezi, fără să trișezi, masa critică a sufletului, adunând pe coloane, în Excel, marcșii, isușii și dezamăgirile, totul doar pentru a uita de tăcerea spațiilor infinite și a servi cina cu nihilismul ăla ce-ți spune șoptit, ca o amantă, să nu mai privești coarda spre abis, castrează-ți  dorințele, ești doar trecere și-i periculos să te oprești. E ziua în care vei pune pe foc toate poemele, acele banale operații estetice de micșorare a tristeții, și la căldura jarului rămas realizezi că viața te-a infantilizat și te-a făcut să-ți dorești jucării pentru suflet, chinezării de Obor. Ziua în care vei fi surprins să constați că nu va mai rămâne niciun lucru frumos dacă vei renunța la păcate și ca nu știi dacă ursitoarele ți-au avut în ofertă la nașterea-ți thymosul, acea parte a sufletului alcătuită doar din mândrie și indignare.

Dumnezeu este surd și pentru a-i spune ceva trebuie să scrii pe hârtie, spun poeții și mă arunca în cea mai mare nebuloasă, ultima mea spusă pe hârtie fiind un bilet prins cu magnetul pe frigider – să iei pâine!

Dumnezeu nu joacă zaruri, spune Einstein încercând să facă praf cuantica lui Born, iar mie tocmai întâmplarea mi-a pus pe tavă adevăruri și iubiri. Și dezamăgiri, bineînțeles.

Dumnezeu este mort, spune Nietzsche și îl iert pentru că într-o noapte mi-a demonstrat că rătăcim în pură iluzie și ceea ce ne-nșală e mai important decât adevărul, contează doar cum ne-am cheltuit credința și nu unde am ajuns.

Dumnezeu este dragoste, spun creștinii de-a valma și eu mă pierd în teoria disonanței cognitive care îmi explică, pornind de la un jaf, că oamenii nu pot fi nefericiți pe perioade mari de timp și mai am puțin pentru a crede că de fapt dragostea nu e decât o forma  a sindromului Stockholm.

dumnezeu e ceea ce facem fiecare din propria singurătate, am citit undeva, demult.

Într-una din evanghelii, autoritatea supremă în materie de resurse umane precizează clar locul unde ne putem mântui: unde nu e nicio femeie. Hei, nu fugiți acolo, maifrenț, dacă încă n-ați privit în zori o femeie  după o noapte de dragoste nebună, o femeie ciufulită și morocănoasă, cu cearcăne și machiajul distrus, cu cel mai monosilabic „neața” aruncat ca o prelungire a sânilor aproape adormiți în ceașca de cafea, femeie care ți-a făcut cerul tavan și, mișcîndu-și șoldurile, îți aruncă busola spunându-ți că ea e femeia port, limită a rătăcirilor. Și a ceea  ce știu zeii. Nu fugiți, maifrenț, dacă n-ați văzut ridurile acestei femei dimineața, în lumina ferestrei bucătăriei, după o noapte în care ați mușcat din renunțarea la materie și ați înțeles că nu trebuie să vă vindecați de nebunie, ci de cea mai plată rațiune. Nu fugiți, maifrenț, dacă în urma voastră cineva nu a închis ușa punându-vă în bagaje cel mai trist zâmbet din istoria omenirii și cea mai tandră întrebare: când mai vii? E momentul când te simți nemuritor și mântuirea -i inutilă…