Arhivele lunare: Septembrie 2017

Dezp(o)eticirea (2). Orfevreria sentimentelor

Poveștile de dragoste, adevărate, încep cu prepoziția „după”. Banal criteriu pentru ordine interioara. Sau motiv de revoltă. Sigur marker al indicibilului

Un „după” care începe când o altă ea, femeie haruspice, se va apleca asupra așchiilor trupului tău si va începe să-ți deseneze caligrafia mângâierilor nerostite.

Va da cu mir căpățânii rostogolite de pe butucul călăului și-ți va pune in loc o gutuie cât o toamnă.

Iți va încalța pașii cu vise copitate și va sculpta din cuvintele nerostite poem ciung pe buzele-ți arse. Din tăceri, curvele alea nervoase ce simt nevoia uneori să facă dragoste, nu-ți va face nimic.

Tribală, îți va oferi apoi sânul mirosind a timp nespurcat la veșnicie și te va face să simți sentimentul limitei, sufocându-te.

Femeia aceasta, complice la evaziunea vieții în gri,  va striga în fiecare noapte zeilor că ești un biet condotier al iluziei.

 

 

 

Anunțuri

Nichita (1)

Omenirea află la slujba de pomenire de patruzeci de zile, ținută de preotul Galeriu la biserica Silvestru, că numitul Nichita Hristea a murit cu mari datorii: nespovedit, neîmpărtășit și fără lumânare. Apoi se aud în biserică cele mai frumoase rugăciuni, versurile mirene ale Poetului.

Neîmpărtășit, poate că era. Nu-i nicio chestie. Că nici Supremul nu stă prea ok la chestia asta. Nespovedit, însă, niciodată n-a fost.  El, desfăcutul până la lacrimă în mii de cuvinte. Cu sufletul agățat la intrarea aia strâmtă și întunecoasă din fiecare.

Nichita, cel mai bun piar al îngerilor, era dator cuiva? Biserica lumii îi e datoare, încă, o confesiune completă. Iar confesionalul nu poate fi decât un „pod sub care trece doar timpul”.

Antificțiune

Eu nu scriu scrisori de dragoste, ci mizere delațiuni. Rapoarte asupra unor acte, gesturi și mirări ucronice. Intimul devine extim.

E o lume urâtă. Singurul lucru rămas pur e un cireș înflorit, cu autor necunoscut. V-am mai spus de el și risc să vă plictisesc. Însă e singurul care nu poate fi măsluit.

Gestul de tandrețe a devenit aproape eroic. Visez la forma lui banală, de altădată. O  femeie să aibă curajul să mă întrebe, pe o coală albastră, scrisă la un Remington cu husă, dacă la mine plouă.

Ca hainele unei femei sosite pentru prima noapte de dragoste, cuvintele încă zac  împrăștiate prin cameră.

Împrumută-ți un trup și vino să facem ordine. Știu că miracolele nu pot fi provocate. Am însă dreptul să mă mint singur. În aceeași măsură în care sunt mințit de ceilalți.

Poate altădată. Niște biete și recesive amânări, viața…

Quod quid erat esse

Te privesc precum marinarul bolnav de scorbut pânza zdrențuită a corăbiei.

Habar n-am să iubesc. Mușc până rămâne cotorul. Apoi pun semintele la uscat. Fiecare zi ciuguleste, flămândă, din ele  Batranii spun ca nu va mai fi acelasi rod.

Incerc un implant cu o umbra. Tacerea  îmi sufoca respiratia ca un smog.

Între cele spuse și cele nespuse e un spațiu al imanenței. Amestecat cu trupul tău. Mormânt al zeilor.

După fiecare beție cu Nietzsche, Dumnezeu pleacă la culcare împleticindu-se. Muritorii juisează. E clipa în care păcatele se suspendă. Și trupul devine extensia gândurilor murdare.

Frumoasă nu e iubirea, ci prelungirea ei. Cea risipită în gesturile atât de stângace ale singurătății. La maladie est la plus grande invention de la vie.

Drumul încă e plin de hoiturile urât mirositoare ale iubirilor. Dar ce dinți albi au!

Toamnă (2)

Toamna e doar o leprozerie. Refugiu pentru năucii stingheri de care atârnă obscen hălci de suflet descărnat.

Don Quijote o leagă pe Rosinanta de barocul tarziu al incertitudinilor si inchipuirilor . Dă foc morilor si joacă barbut cu vântul. Unu-unu pierde. Așa spune jocul.

De-acum poemele se vor scrie pe hârtie de calc. Desene tehnice în care fiecare vocală devine o dreaptă, cotată, cu toleranțele impuse de standardul singurătății. Nimeni nu mai poate visa fără ca lanțul de cote sa nu se poată închide.

Propozițiile scurte decupează realitatea. Aruncată în tomberoane eco, așteaptă, printre celelalte resturi menajere, sfâșiala câinilor nopții.

Între vină și păcat, toamna, poți pune doar frunze. Singurul păcat de care am habar pe pământul ăsta e uciderea unei iubiri. Restul sunt răsfățurile eului imuabil.

Plouă. Asa e, plouă. Două propoziții ca două coperți ce închid o poveste.

Poem laic

Sunt o curvă ce-mi odihnesc sufletul obosit în spelunca asta mizerabilă. Experții în tehnici de supraviețuire îi spun viață. Cu ipoteză de lucru Dumnezeu.

Nu sunt trist. Nici dezamăgit. Știam de mult că totul e plămădit de o zeiță cu mâinile murdare.

Miros a parfum ieftin. Adulmecă-mă și cumpără-mă! Îti voi vinde iluzii ca un dumnezeu de umplutură.

Inima mea? Un biet portjartier transformat în fetiș.