Arhivele lunare: August 2017

Povești nemuritoare (6)

„…Și se uită la el cu acea privire a ei nemișcată și intensă, care arăta mai multă dragoste decât orice cuvinte sau gesturi. El râse atunci și de întrebarea, dar mai ales de bucuria sa de a o regăsi. Se apropie de pat, o luă în brațe și se aplecă asupra acelei priviri atât de bogate, în care se uită cum ne uităm așezați pe ghizdurile unei fântâni: vedem un strat de intuneric, dar curând zărim cerul răsturnat și pe noi înșine în adâncuri, într-un ochi de lumină. – Nu, zise el, te iubesc! Îmi place să nu te văd și să te iubesc! Ea căscă ochii. Așa era. Ăsta era el, dar de ce o izbea atât de tare declarația lui? Fără să-și micșoreze privirea, se retrase însă într-o tăcere pe care se vedea că n-o va mai părăsi până nu va înțelege bine , acest adevăr al lui, atât de simplu, dar atât de greu de acceptat. Era o tăcere a ei, pe care nici cuvintele și nici actele n-o puteau turbura.  – Ce-i facem, zise ea, și eu te iubesc, dar îmi place să te văd…te înțeleg…să umbli singur cu iubirea în inimă și să nu vrei s-o vezi pe ființa pe care o iubești…de ce oare?  – Nu știu, zise Niculae. Dar în clipa aceea te iubesc foarte tare. Mi-ești foarte draga.  – Și care este legea iubirii tale? zise ea. Cum trebuie să se împlinească, prin absență? – Nu, de  ce? Tot prin prezență, dar însoțită de o cât mai mare absență. – Și-ar mai urma să spui, continuă ea, cu ironie, cu cât absența va fi mai mare, cu atât mă vei iubi mai mult?  – Da, așa este, zise el parcă strigând ”

Marin Preda – ” Marele singuratic”, Bucuresti, Curtea Veche Publishing, 2010, pg. 157/158

Anunțuri

Hybris

Dumnezeu e o ea. Cu blugi și adidași. Principiu și fundament ultim al oricărei realități. Cu mici scăpări . Nu le are cu ordinea. Îmi bulibășește gândurile. Și e cicălitoare. Și cochetă. Mă pune să repet că epsilon nu e nici rid, nici monadă, cum am crezut toată clasa a unșpea, la analiză matematică, ci doar primul după nimic. Am scăpat când i-am spus că e doar un început de gropiță.  Când pleacă, săruturile ei, neajunse la mine, mă sperie ca niște urme de lup pe zăpadă. La miracole stă mai bine: schimbă gustul cafelei și mi-a găsit dinții de lapte cu care mușcasem din prima iubire. Despre reîntoarcerea-mi în mine însumi nici nu vrea să audă. E o escrocherie pe care o practică doar poeții. Nu spală, ca orice demiurg ce se respectă. Încă umblu cu rufele murdare de cuvinte- dezvăț de viață. Miroase a femeie în călduri și îsi plimbă în fiecare noapte șarpele peste genele mele.

Toamnă

Toamna toate femeile pleacă. Și fiecare bărbat se sinucide cel puțin o dată. Îl poți recunoaște, dimineața, în metrou, după graffiti-ul de pe lobul urechii. Câțiva cetățeni onorabili jură c-ar fi urme de ruj. Psihologii spun că are nevoie de vocea crainicei ce anunță stația, pentru declic. Meteorologii tot anunță în ultima vreme că fiecare zi va fi o toamnă. Poliția roagă populația să ofere informații despre un  bărbat caucazian, șaten, cu ochii căprui. Urmează stația…, cu peron pe partea…

Bibliografie:

„Se pleacă și toamna, și toamna se moare                                                                                          și tot în neștire, și tot cu candoare

Și toamna se pleacă, se moare și toamna,                                                                                          se lasă și fata, se duce și doamna

Și toamna, și toamna se moare, se pleacă,                                                                                          nu mult, nu atât, nu de tot, doar oleacă.”

Călin, un student la Arhitectură, demult – Se pleacă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Duminica (2)

Îmi place să te privesc cum stai înghesuită în tine. Cum îți tragi, stingheră, trupul peste sufletul obosit. Ca un funcționar plictisit, mânecutele peste manșetele roase.

Înțelege că între arbitrariul cartezian și necesitatea spinoziană nu e nicio cale, au pus un dumnezeu de duzină, adolescent cu coșuri, căruia îi place, pervers, să privească, prin gaura cheii, mâinele când facem dragoste. Nu fugi.

Singura realitate palpabilă e dunga de pe ceașca de cafea pe care ne-am promis-o într-o noapte. Biet strat geologic din care vei afla de când sunt lângă tine. Mă tem că firimiturile ființei sunt pentru niciodată.

Știi că filozofia n-a rezolvat nimic niciodată. A ajuns întotdeauna prea târziu la locul faptei. De aceea te voi învăța să aprinzi focul. Postdiluvian, e singurul element căruia n-au reușit să-i pună cod de bare.

Nu căuta să ai adevărul aliat în lupta cu ceilalți. Învinge doar cel care supraviețuieste. Și nu spune niciodată ” prea târziu „. Pentru asta oamenii au inventat moartea. Am aflat-o dintr-un film.

Povești nemuritoare (5)

„Timpul trecea nepăsător și iar mă gândeam la aceste ființe secrete, femeile, la ceea ce produc ele: poeme, procese, cuvinte frumoase și invective, satisfacții de trei minute și rătăciri pe străzi, când divine, când cu sufletul de hingher, catedrale ale urii, splendide, superbe sau banale (ca o stradă goală de provincie, duminică la ora două după masă), când nu te mai interesează, când le-ai consumat, nu astfel și înainte, când le dorești, când îți dau bătăi de cap, când te amână, când te inspiră, când te rumegă, când fac din tine un rug arzând nesfârșit. Totul atât de relativ și de trist, și iar se ivi din memorie femeia aceea atât de devotată, atât de gata să-ți sărute palmele, să-ți spună cât de inteligent ești, cât de singur și neînțeles, lăsându-te să pricepi că ai o singură șansă: că ai întâlnit-o pe ea”

Eugen Barbu, ”Ianus”, pg.61, Editura Gramar, București, 1993

Precizări: Această postare încearcă să lămurească doar câteva aspecte omise, din lipsă de talent, din „Barbatul insulă”. Nu face parte din lecturile obligatorii. Eugen Barbu e doar un autor uitat de alții și iubit de mine. Și totodată o poliță plătită lui windwhisperer, care m-a acuzat, pe undeva, acum ceva timp, că n-aș cunoaște prea multe despre Barbu. Fiind plecat demult din țară, sunt convins că n-a citit Ianus-ul 🙂

Hypotheses non fingo

Enervat că nu putea formula niciun mecanism ipotetic care să ofere o explicație a forțelor gravtației, Newton începu să-i înjure cu sete pe cartezienii ce-i cereau ipoteze traductibile în formule. Controlabile experimental. Un dat nu poate fi explicat, bă proștilor. Ca și dragostea. O limitare a experienței la datele sensibile, negând o posibilă experiență a principiilor esențiale ale realității. Aproape dogmatic. Dă-i în pizda mă-sii, își spuse cu năduf, pe Democrit l-au iertat când a făcut Ideea o formă indivizibilă și invizibilă, dar inteligibilă a atomului…De la mine vor legi. De unde dracului să scot? Nebunie curată. Sau poate nu. Moment prelogic inspirat de divinitate  si, apoi, topit în cunoașterea rațională, spune pe la colțurile filozofiei Platon despre chestia asta absolut patologică. Bă, mă lași, până și nebunia ne-au dat-o zeii? În bibliotecă nu găsi decât un Giordano obosit explicând fără succes că nebunia îl ajută pe înțelept să depășească limitele finitului. Aha! V-am prins…

Bărbatul insulă

Singurele informații despre el nu depășeau limita unei subiectivități restrictive, cum că n-ar fi decât un tip așa și pe dincolo.

Cineva îi agățase poeme în păr și el, prieten cu vântul, le transformase în confeti și zmee năuce. După această întâmplare, toți cei care plecau din el își puneau pe furiș fire de păr în bagaje și exersau în uscătoria blocului zborul.

Altcineva desenase pe nisipul sufletului său cercuri mari, aproape linii drepte, și rătăcise voluntar, cu tălpile goale, pe linia aceea minerală. Și fiecare simțea apoi nevoia să-și umple buzunarele cu nisip pentru a exersa nemurirea acasă.

El era, în definitiv, un tip de treabă ce aștepta în fiecare noapte ca acea corabie plină de abanos și scorțișoară să se izbească de stâncile sale. Ca sânii copți de mâinile obosite ale unui paznic de far.