Arhivele lunare: Iulie 2017

Scrisori (13)

Niște femei foarte frumoase țineau de patru colțuri deșertul Gobi și voiau să mi-l deie cadou. Le-am mulțumit emoționat și l-am primit, cu toate că mai fusesem îndrăgostit.

Eu eram o cetate aproape măreață, pe care trebuia sa o cuceresc din nou, pâna la ultima piatră, în fiecare dimineață. Până seara târziu aruncam asupra mea, cel de ieri, cu bolovani și smoală clocotită.

Tu erai așa și pe dincolo, o, erai ca toate femeile, uite că ti-am reținut chipul.

Și erai atât de statornică în gândul meu încât puteai fi împrejmuita cu un gard. Și-n vârful fiecărei șipci ascuțite câte o stea sau, mai bine, capetele celor care au îndrăznit să te iubească.

Când îndrăgostiții iau peste tot foc, se prind de mână și se aruncă amândoi într-o verighetă cu apă puțină.

Și nimeni nu va mai ști despres tine nimic precis, vei avea trei date ipotetice de naștere și două de moarte.

Eu voi începe să te uit spre nord, tu mă vei uita spre sud. Mai întâi îți voi uita sufletul care nu-mi va lua mai mult de trei zile. După aceea, știu și eu, gustul părului tău, materie superior deghizată sub formă de gene. Tu mă vei uita poate de-a-ndoaselea. În orice caz, ne vom uita bine amândoi. Apoi ne vom spăla pe mâini.

Dar la urma urmei ce trebuie să găsiți în rândurile mele cuvinte? Eu am fost pictor și toate acestea nu sunt altceva decât studii de riduri de pe fruntea mea.

Numai despre sufletul meu nu știu nimic, sufletul care-mi scapă mereu printre zile, ca o bucată de săpun în baie.

 

sorescu   sorescu  sorescu  sorescu  sorescu  sorescu  sorescu sorescu sorescu

Anunțuri

Pleonasmul

A-ți spune „te iubesc” e un pleonasm. O știu toți. Larousse-ul si merriam-websterul mă citează. Degeaba strecori câte un „adio” pe sub ușă și fugi cu cuvintele-ți împachetate brambura spre primul tren. Toate scanerele aeroporturilor, garilor și viselor tale îți vor spune că ești o fugară. Dimineața, la cafea, vei vedea că în bagaje n-ai decât un biet cod lingvistic. Și că pandemia de pleonasme nu poate fi oprită. Nici măcar mercenarii plătiți să bată clopotul în dungă nu pot obține certificatul de deces. Iubirea aceasta se fumează pâna la filtru. Tremurând, cu degetele îngălbenite și arse de nicotina atâtor întâmplări. Asteaptă-mă. Deja rațiunea are cearcăne.

100

Sunt o ființă care funcționează normal. Râd, plâng. Uneori mor pentru a uita o iubire. Deși nu e permisă repetitivitatea acestei terapii. Se ia o singură dată în viață. Cu lingurița. Clătind-o puternic în gură.

Din corăbiile mele n-au rămas decât șobolanii. Le-am dat drumul în bibliotecă.

Afișele de pe felinarele orașului anunță că încă sunt acuzat de spălare de sentimente și furt de gravitație. Am crezut că s-au prescris. E atât de departe perioada aceea când puteai zbura doar cu aripi.

Singur, un paianjen, mi-a rămas prieten. Își bea cafeaua cu mine. Așezat comod în emisfera dreaptă. Uneori îmi ghicește întorcând ceașca peste colile mele A4.

Noaptea ma dezcărnesc. Pentru a mă dezdurera. Și imi admir scheletul . Ce săgeți frumoase pot ieși din degete!

Apoi prind cu cârlige pe wordpress textele mele ca niște vene tăiate.

Update: Pentru ca cele 100 de texte publicate sa nu fie singure, https://www.youtube.com/watch?v=9MJAg0VDgO0

 

Dragostea e o spaimă

La sfârșitul fiecărei zile aflăm că dragostea e doar o spaimă. Spaima de a nu putea intabula tot ceea ce locuiește în cuvânt.

Nu e chimie. Și nici alchimie. Chiar dacă e un material supus unui proces de progresivă perfecțiune. Paradis nici atât. Prea dulce. Grețos de dulce.

Hai să spunem că e ceva suspendat între experiența unui nonsens și pătrunderea violentă și neprevăzută a unui sens care se află dincolo de înțelegere. Nici măcar nu se trăiește. Și nu ne aparține. E nontemporală.

Uneori e victoria dezamăgirii asupra individului. Nu asupra speciei. Paradoxal, aceasta are toate instrumentele pentru a o înțelege.

Dragostea nu înseamnă aproape. Ci doar o metodă de a afla cât îți ești de străin. Un shortcut existențial pentru a-ți pipăi marginile aflate dincolo de tine.

E doar un Dumnezeu ce nu se poate elibera prin actul Facerii.

Mi-e dor de-o Cădere…

 

Vara, plecând…

Știi că mă fâstâcesc, habar n-am cum arată o despărțire politically correct, îmi dezbrac cuvintele de tricourile promoționale, arătau ca niște turiști japonezi plini de „i love london, paris…”

O să le-ngrop , cu o mână afară, deschisă, ca să fii convinsă că nu ți-au furat nimic. O să-mi fie dor de tine, mi-e teamă să neg, poligraful de sus m-ar pedepsi înjunghiindu-mă cu o altă iubire.

Știu că ți-am promis că o să petrecem sfârșitul lumii împreună. Și că o sa facem un partaj corect- tu o ură, eu o dezamăgire, tu un univers mecanic, d-ăla de-al lui Newton, eu un univers al luminii, de-al lui Einstein.

Ne vom hotarî la ultima cafea dacă suntem ființe predicat, cum spune Stagiritul, sau subiect, ca Platon.

Eu aș vrea să fim două numere complexe. Singurele concepte din întreaga matematică între care nu există relații de inferioritate. Pot fi doar egale. Să n-avem legătura cu ființa. Într-o noapte ți-am povestit de aiureala asta cu moartea la sfârșit.

Ce frumoasă ar fi fost viața dacă ne-am fi indreptat către o naștere! Egali. Goi și puri.

De mâna mea se ține o scrisoare de dragoste …

Cunosc cele mai multe moduri de a nu te înțelege. Știi cele mai multe întâmplări de a mă pierde. Te-am rugat să mă înveți ce e aceea răbdarea. Mi-ai poruncit să te uit. Pentru că între 0 și 1 nu e nimic. Și între 1 și 2 e cea mai frumosă infinitate. Apoi m-ai iubit ciopârțindu-mă în cele mai frumose vocale. Și volute. Ducea-m-aș ca să revin, mă blestemai și îmi furai translația cu care soseam în fiecare noapte. Erai Toma Necrediciosul. Mă imbrăcam în Iuda. Mințeam cu nerușinare timpul.  Doi Iovi goi, încercați de necredința de a  putea iubi. Îți spuneam „inefabil” cînd nu te găseam. Mă declarai „pierdut” când m-atingeai. Încă te-aștept în port, sosind sau plecând. Nu contează. De mâna mea se ține o scrisoare de dragoste.

Testament

Când vezi soarele răsărindu-ți în față, întoarce-te brusc pentru că el îți răsare de fapt în spate!

Când ți-e frig, dezbracă-te că altfel riști să te arzi!

Nu da importanță și timp de auz strigătului, Apropie-te alergând de cel care strigă.

Oroarea nu e de sânge ci e de inimă. Dragostea nu e de femeie ci de nașterea pe care ea o poate îndura.

Nu se face niciodată seară decât pentru proști! Răsăritul stelelor e mult mai măreț decât răsăritul soarelui.

Dacă este un păcat faptul că suntem oameni, nu este o ispășire faptul că murim.

Adevărul, care oricum ne este refuzat, e mult mai important decât dragostea pe care urmează abia să o pierdem.

Globul pământesc e mult prea mic și mult prea neîncăpător ca să ai dreptul singur la eroare. Fii perfect aici, ca să poți greși între două stele, unde e loc liber și imens, și înțelegere pe măsură!

Lumina soarelui este orbitoare, dar atât. Adevărata lumină nu este nici măcar cea a stelelor care e cu mult mai orbitoare pentru ochiul apropiat lor, ci lumina care nu-și aduce aminte de sursa ei.

N-ai cum să te ferești de ea.

Trupul în care locuiești e cu mult mai de departe decât ți-ai închipuit depărtarea.

Faptul că el te doare sau faptul că el îți dă plăcere, nu are nicio rubedenie cu tine.

Află că mai apropiat este trupul pietrii de piatră, deși distanța dintre el și ea este infinită, decât clipa pe care o străbați de străbaterea ta în clipă.

Tu, sufletul meu este bucuros că știi să citești. Dacă și înțelesul celor citite te va dori, te va fii, fiindu-te. Dacă nu, nu!

Adio!

Notă: Acestea sunt cuvintele unui poet către iubita lui. Cea care îi suporta toate  mizeriile existențiale. Nichita catre Dora. Aș vrea ca măcar o singură silabă din cele de mai sus să fi avut inspiratia să transmit si eu celor care au avut curajul să mă suporte.